Doamna poeziei hunedorene a plecat în taină. Rămas bun, Mariana Pândaru-Bârgău!
„A venit vremea / să ne luăm rămas bun / Nu mai sunt cuvinte / Nu mai sunt amintiri / Şi uite! Până şi vieţile noastre / se întind pe nisip / ca umbra în creştere / Risipindu-ne!”
Versurile poetei Mariana Pândaru-Bârgău îţi umplu acum, după plecarea ei, ochii de lacrimi. Suflet mare şi om modest, autor dăruit cu har şi graţie, dragă maestră a artei cuvântului spunea anii trecuţi, de „Ziua Internaţională a Poeziei – 21 martie”: „Poezia deschide sufletul oamenilor, deschide sufletul celui care o scrie, deschide, la urma urmei, lumea spre frumos, spre sensibilitate.”
Considerată „doamna poeziei hunedorene”, a debutat oficial în anii 70, dar a trăit o viaţă în versuri: “Încă de pe băncile şcolii, mi-am dat seama că acesta va fi destinul meu: cred că totul a început prin ‘68 şi, de atunci, lumea mea este cea literară, cea a scrisului. Mi-am închinat toată viaţa acestei profesii pe care am încercat să o fac cu cât mai multă dăruire. Am lucrat cu tot sufletul”, mărturisea poeta.
Se naşte în 20 august 1952 la Pleşoi, în Dolj, dar se mută, din 1956, cu familia în Anina: „Eu vin dintr-o zonă teribil de frumoasă, aşezată în sudul Banatului. Ea se numeşte Anina. Acolo mi-am petrecut întreaga copilărie şi adolescenţă. Zonă de munte, unde ajungi străbătând Depresiunea Caraşului, cu dealuri albite de colilie, cu lumina prinsă în scoruşe şi mere fantastice. Anina, în care se amestecă ciudat şi aproape nefiresc, pădurile de liliac şi trandafir sălbatic, cu cele de pin şi de fag. Ce să-ţi spun? Este ţinutul meu de lapte şi de miere, pe care îl port mereu în suflet, oriunde m-aş duce. Acolo am trăit cea mai adevărată şi frumoasă poezie. De aceea cred că datorez foarte mult acelui loc unde am învăţat să mă bucur de lucrurile simple, de la fraga în floare, la cărarea îngropată în zăpada cât gardul, de la nopţile străluminate de armate de licurici, până la livezile bătute de floarea cireşilor sălbatici. Sunt sigură că, dacă n-aş fi trăit într-un asemenea paradis, poezia mea ar fi fost cu mult mai săracă. Poate nici n-ar fi fost.”
În 1974, debutează în revista „Tribuna” de la Cluj, într-o pagină acordată Cenaclului “Flacăra” din Hunedoara, locul unde poeta „îşi activează rimele”: „Am ajuns la Hunedoara tocmai când, în Cenaclul “Flacăra”, din acest oraş, se închega un puternic grup de tineri poeţi în jurul celor trei-patru consacraţi deja, maturi. Acest grup a dat naştere mai apoi la o adevărată şcoală de poezie. Am găsit în acest cenaclu acea atmosferă benefică oricărui începător în ale poeziei”. Aici, Mariana Pândaru reuşeşte să se alăture celor asemenea: „…între ei, nici nu puteai rezista decât să fii într-o permanentă competiţie cu tine însuţi şi în acelaşi timp cu ceilalţi. Pentru că scrisul şi starea poetică erau trăite la cote maxime. Nimeni nu se juca de-a poetul. Sau cei care o făceau se pierdeau pe drum. Cenaclul era condus pe-atunci de excelentul poet şi, mai ales, traducător Neculai Chirică, ce adeseori repeta în cenaclu vorba lui Maiorescu: „În cenaclu, vine cine vrea, rămâne cine poate… Aceasta era prin 1974”, îi povestea poeta lui Dumitru Dem Ionaşcu pentru volumul „Supravieţuitorii”. Versurile sale apar în mai toate revistele literare din ţară, apoi, în 1987, are loc debutul editorial cu volumul de poezie pentru copii “Dincolo de râu, câmpia”.
Se alătură şi unor cenacluri din Capitală, momente în care se întâlneşte cu scriitorii valoroşi ai momentului, precum Constanţa Buzea, Cezar Ivănescu ori Mircea Ciobanu, care scria în 1994: „Am urmărit scrisul acestei poete înainte ca el să devină prilej editorial. Versurile ei, publicate în presa literară, trădează prezenţa unei sensibilităţi încordate, aflată parcă mereu în căutarea unui cuvânt care să-i ascundă mai degrabă, decât să-i dezvăluie, neliniştea interioară”. De atunci, Mariana Pândaru a scris mii, zeci de mii de versuri.
Ce a purtat-o către poezie? „Nu pot să neg că, pe lângă harul dat de Dumnezeu, a fost importantă pentru mine întâlnirea cu marea poezie a lumii. Lecţia ei m-a ajutat să înţeleg că drumul pe care am pornit nu e o joacă, nu e amuzament, ci o cruce cât se poate de grea.”
Tânără şi frumoasă, sub binecuvântarea mai multor muze, Mariana Pândaru cântă folk, apoi muzica a învăţat-o să scrie: „… îmi făceam singură textele şi muzica şi credeam că atât e să fie în ceea ce mă priveşte. Am citit în cenaclu ca poetă doar la insistenţele unor prieteni […], apoi a venit o zi în care m-am desprins de imaginea mea de interpretă folk şi am urmat poezia. Mi-am dat seama că asta e zona cea mai potrivită neliniştii mele de om.” Mariana Pândaru socotea că puterea poeziei vine din „harul pe care ţi-l dă Dumnezeu”: „Dumnezeu / mi-a dat poezia / – coroană de spini / să pot traversa / mai uşor / deşertul acesta de viaţă / trăgând dupa mine / o cruce incandescentă / călcând eu – nisip / pe nisip.”
În 1981, se căsătoreşte cu apreciatul poet Valeriu Bârgău şi au împreună un fiu. După Revoluţie, în anul 1991, împreună cu soţul ei înfiinţează Grupul de publicaţii Călăuza, care cuprinde: săptămânalul „Călăuza noastră”, Editura „Călăuza” şi revista de cultură „Ardealul literar”. Urmează cursuri de jurnalism la Bucureşti, Timişoara şi Salzburg, la Academia de Jurnalism din Austria. În 1996, devine membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, iar, cinci ani mai târziu, este primită în Uniunea Scriitorilor din România. 
Publică în numeroase reviste, scoate mai multe volume de poezie, dar şi cărţi unde strânge cele mai bune articole. Pentru un suflet sensibil, ziaristica nu este o meserie uşoară: „Dar cum să faci faţă avalanşei de disperare, de tristeţe, de necazuri ce ne înconjoară? Cum să-ţi mai găseşti liniştea când eşti martor al atâtor scene de neputinţă, al atâtor oameni cu lacrimi pe obraz şi cu sfâşiere în suflet, cerând îndurare Mântuitorului…” Are zvâcniri de speranţă, dar şi căderi analizând haosul vieţii din ţară şi din lume: „Am sentimentul că totu-i prea târziu, că lumea noastră a îmbâtrânit şi s-a îngropat în greşeală într-atât încât nu mai putem scăpa din vârtejul provocat chiar de noi înşine.” Este înţeleaptă şi vizionară când îşi îndeamnă cititorii, în anul 2006: „… dragii mei, probabil este bine să ne bucurăm că la 1 ianuarie 2007 vom intra în Uniunea Europeană, dar să ne bucurăm cu măsură.”. Un an mai târziu revine şi descrie cum „bucuriei generale au început să-i crească spini.” Trăieşte o adevărată dramă când soţul ei, Valeriu Bârgău se stinge, în 3 ianuarie 2006, apoi, după câţiva ani, trece prin coşmarul neputinţei pentru ca apoi să decidă închiderea săptămânalului. „Un singur lucru / am pierdut pe drumul acesta: / inocenţa privirii.”
Mariana Pândaru era o prezentă mult apreciată de la evenimentele frumoase ale Cetăţii şi la activităţile culturale din judeţ. La împlinirea a 60 de ani de viaţă, cei de la Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşianu” Hunedoara-Deva i-au pregătit celei mai cunoscute poete din judeţ o „Bibliografie”, o adevărată carte de vizită pentru toţi cei care au dorit să o cunoască mai bine pe cea care “în calitate de editor, înfiinţează editurile Călăuza şi DaniMar, ambele din Deva, şi aduce pe piaţa de carte lucrări de valoare din aproape toate domeniile: poezie, proză, memorialistică, eseuri, note de drum”, declara managerul instituţiei, Sebastian Bara, cel care, zece ani mai târziu, la aniversarea a şapte decenii, îi înmâna un minunat buchet de flori, o diplomă de excelenţă pentru întreaga activitate literară şi scria cuvintele care s-au lipit pe sufletul poetei: „S-a spus de multe ori, pe bună dreptate, că Mariana Pândaru scrie poezie aşa cum respiră, cu uşurinţa adierii vântului şi a bătăii de aripi a păsărilor. Din tot ceea a scris, din tot ceea ce, desigur, va mai scrie, cititorii, iubitorii de literatură, de cultură vor învăța mai bine ce înseamnă iubirea, credinţa, natura, viaţa, bucuria şi durerea, ce înseamnă Patria. Pentru că Mariana Pândaru ne învață, ca un dascăl blând și iubitor, să trăim maxim, să nu pierdem nimic din clipa care trece atât de repede.”
Ne rămân nouă amintirile şi versurile în care verbele poetei devin alin sau clocot: „Timpul se dilată în preajma / noastră / şi ne dă libertatea să împânzim / văzduhul cu păsări viu colorate / ţâşnite direct din / inima noastră ca o rodie coaptă.” Cuvintele Marianei Bârgău rămân ca îndemn pentru colegii ei de har: „Este chiar obligatoriu să iubim poezia pentru că se spune aşa: ţara care nu are poezie, nu are nici istorie. Noi, ca să continuăm istoria acestei ţări scumpe, trebuie să mergem înainte cu poezia”
În editorialele semnate în săptămânalul care i-a fost atât de drag, a lăsat o vorbă bună peste acest veac clocotit: „Dragii mei cititori, amintiţi-vă acest lucru, şi fiţi mai buni, mai toleranţi, mai cu dragoste faţă de semenii dumneavoastră. Căci armonia şi echilibrul vieţii, chiar sănătatea noastră de asta depinde. Am învăţat şi eu acest lucru, după grele şi triste încercări.”
Într-o noapte cu lună plină din 2023, la finalul unui octombrie prea zbuciumat, inima poetei a refuzat să mai ţină ritmul lumii. Vestea a cutremurat lumea literară şi mesaje de condoleanţe au apărut pe pagina sa. „Lacrimi şi flori la plecarea dintre noi a Poetei Mariana Pândaru Bârgău”; „A plecat să scrie versuri în cer”; „Un om cu o capacitate excepţională în a simţi şi exprima trăiri”; „Era împăcată cu sine şi cu lumea, mulţumită că, totuşi, în ciuda problemelor sale medicale, putea să rămână pe baricadele literaturii (…) Mariana Pândaru Bârgău nu mai e, dar rămâne cu noi într-un prezent continuu, prin opera sa, prin arta cu care s-a pus în slujba cuvântului cu care mărturiseşte!”; „Poeţii, deveniţi / coloană-în-trupul-de Lumină-al-Poeziei,/ Nu Mor Niciodată! Trăiesc în Domnul, Trăiesc în noi…”
Poeta s-a retras acum în taina lumii, dar vocea ei caldă se aude parcă recitând din „Scrisoare către fiul meu”: „De-aceea îţi spun / înveleşte-mă cu iarba din munţi / şi pregăteşte-mă de sărbătoare…”
Rănită de viaţă şi de vremuri, fragilă, dar puternică, Mariana Pândaru, femeia a cărei prezenţă era ca o boare alinătoare în pârjolul unei zile nebune de vară, şi-a dezlănţuit mereu sentimentele în poezie: „Voinţa mea este / să trec prin timpul de miere / cu tăcerea îngropată-n cuvinte. / Căci sângele – acest miracol al vieţii – / îmi curge prin vene / ca tăciunii aprinşi / Iar rănile, rănile sunt atât de adânci / încât simt că n-am să mor niciodată”.
Laura OANA
