Deveanca al cărei chip a apărut pe tramvaiele din Capitala Europei. Tânăra a ajuns imaginea universităţii unde învaţă, în Bruxelles

„A fost foarte amuzant să-mi văd faţa peste tot. Dintr-o dată, toată lumea mi-a trimis poze cu mine”, spune Daiana Velcherean. Copila crescută într-un sătuc hunedorean ajunsese imaginea unei universităţi din capitala Uniunii Europene. Până aici însă a avut un drum greu, s-a luptat cu discriminarea, cu prejudecăţile şi a cunoscut bullying-ul: „Românitatea mă făcea o ţintă uşoară, dar am transformat slăbiciunea asta, în puterea mea.

La 22 de ani, Daiana are deja o poveste impresionantă. E frumoasă, inteligentă, educată şi plină de vervă. E elegantă în hainele „de oraş” şi pitorească în ie. E mândră că e româncă şi fericită că poate să spună asta lumii; duce dorul ţării de acasă, dar îşi iubeşte şi ţara adoptivă – Belgia. Cunoaşte cinci limbi – româna, franceza, engleza, germana şi japoneza -,  e în primul an de  master la Universitatea Liberă din Bruxelles, unde studiază Comunicare multilingvă şi Relaţii Internaţionale, dar şi-a plănuit deja un al doilea master în Comunicare Politică.

Tânăra, care nu ezită să se prezinte pe facebook, pentru rudele de la sat drept: „nepoata lui Vasile de la Luncoiu de Sus”, a ajuns coordonatoarea echipei Ligii Studenților Români din Străinătate (LSRS) Belgia şi a fost aleasă imaginea universităţii din Bruxelles unde învaţă pentru o campanie de promovare. Şi-a croit drumul prin viaţă cu decizii ferme, de moment, şi-a şters lacrimile, s-a încăpăţănat să reuşească acolo unde alţii ar fi dat înapoi. Şi a învăţat. Oh, Doamne, cât a învăţat!

Tânăra plecată din Deva în vara lui 2013 are un CV straşnic, dar, odată cu alegerea ei pentru a reprezenta Universitatea Liberă din Bruxelles, succesul Daianei a devenit … vizibil: „Au făcut un apel la mine la şcoală – aveau nevoie de oameni care să reprezinte universitatea. Trebuia să trimiţi o poză cu povestea ta, să explici ce te leagă de facultate.

Eu le-am spus că sunt româncă şi că mă simt fericită în contextul acesta multicultural de la Bruxelles. Au acceptat să fiu un fel de ambasador al şcolii. În ziua în care se făceau fotografiile, era soare şi eu aveam nişte ochelari în care se oglindea lumea foarte bine. Doamna fotograf şi-a dat seama că se vedea semnul de înscriere în ochelarii mei. Mi-a spus să zâmbesc şi mi-a făcut poza aia care a ajuns cam pe toate tramvaiele şi posterele în oraş. Am mai multe poze din gări. A fost foarte amuzant să-mi văd faţa pentru că ei nu mi-au dat asigurări că o să apar. Dintr-o dată, toată lumea mi-a trimis poze cu mine!”

Daiana simte că astfel şi-a „plătit” datoria faţă de universitatea unde îşi desăvârşeşte studiile: „Campania se adresa liceenilor, să vină şi să vadă Universitatea Liberă din Bruxelles, să-i încurajeze să se înscrie, să-şi contiune studiile superioare.

Sunt mândră că am fost asociată cu un proiect care încurajează educaţia.

Imaginea a fost destul de mult pe toate tramvaiele şi mă vedeam peste tot”, râde tânăra, care iubeşte iile şi de-abia aşteaptă să vorbească despre România ei dragă tuturor străinilor.

Povestea ei începe frumos, cu o copilărie la sat de care îşi aduce aminte cu drag: „În Luncoiu de Sus, un sat de lângă Brad, bunicii mei au fermă şi foarte mult teren deschis – câmpuri şi pădure –, iar copilăria mi-a fost marcată de faptul că eram foarte mult afară. Stăteam foarte mult cu animalele, aveam vaci, oi, porci, raţe, câini. Nu erau tratate ca la o fermă din Vest, ci erau libere prin curte şi pentru noi era foarte uşor să interacţionam cu ele. Am trăit înconjurată de natură – bunica mea iubeşte foarte mult florile, iar bunicul e vânător şi m-a învăţat foarte multe despre pădure, despre animale. Am crescut înconjurată de viaţă şi aşa mi-am găsit alinarea”, zâmbeşte tânăra.

Când povesteşte de bunicii ei, ai impresia că istoriseşte un basm: „Mult timp petreceam cu animalele, cu bunicii mei sau cu cărţile. Am citit foarte mult când eram mică! La bunicii mei, ţin foarte mult. Tot ce ştiu despre natură, despre sat, chiar şi dragostea pentru cultură-, de la ei am învăţat. Fiind un sătuc mic, s-au păstrat multe tradiţii, mai ales cele din perioada Crăciunului: dubaşii, colindătorii, irozii; cele de la Paşti când mergem la cimitir şi copiii schimbă ouă vopsite între ei, mâncarea… Toate tradiţiile erau păstrate la mine, în familie, cu sfinţenie. Dragostea mea pentru costumele populare vine de aici, pentru că am avut straie de când eram mică, transmise din generaţie în generaţie: mai am chiar un costum făcut de bunica când eram mică. Iubim foarte, foarte mult portul popular şi tradiţiile, nu ştiu de ce. Pur şi simplu, aşa suntem! Nu cred că este vorba de legătura cu locul, pentru că bunicul este din Târgu Mureş şi a adus obiceiurile lui. E foarte important pentru un copil să crească înconjurat de animale şi de natură pentru că aşa se învaţă empatia, prin faptul că înveţi să ai grijă de pământ.”

Şase ani fericiţi a trăit la sat şi venea rar la Deva, unde familia avea un apartament: „Am crescut la ţară, am făcut şi grădiniţa aici. Când trebuia să încep grupa mare, educatoarea a sfătuit-o pe mama să mă ducă la şcoală, la oraş, să nu mă mai ţină un an la grădiniţă. I-a spus că nu mai au ce să mă înveţe. Aşa am ajuns la şcoală la Deva: am făcut clasele I-IV, la Eminescu-Petőfi, şcoală care acum ţine de Colegiul Tehnic Transilvania şi era de la mine din cartier, în Dacia. Prima dată a fost destul de greu pentru că, deşi nu eram total ruptă de oraş, vorbeam „ca la ţară” şi lumea cam râdea de accentul meu de „ţărancă”.

Am lucrat mult la aspectul ăsta şi acum cred că e ok”, râde Daiana. „La început mi-a fost totuşi destul de ruşine că lumea se purta aşa. Pentru unii, am avut mereu minusul acesta – că veneam de la ţară. Locuiam în bloc cu profesoara Marcela Pârvănescu, de la Colegiul Naţional Decebal.

Era profesoară de limba română şi ea a fost cea care i-a povestit mamei despre „Decebal” şi a convins-o să mă ducă acolo. Mama îşi dorea din toată inima ca eu să am eu o educaţie bună şi să am în viaţă şanse pe care ea nu le-a avut. A vrut să îmi ofere calea potrivită şi a acceptat. Aşa am ajuns eu la „Decebal” şi iar a fost greu la început. Mi-a fost greu să mă adaptez, mentalitatea era foarte diferită faţă de cea din sat sau de la şcoala de cartier. Toate weekend-urile şi vacanţele eram mereu la ţară. Eram mai degrabă ca un student şi Deva era doar un oraş prin care treceam”, povesteşte Daiana Velcherean.

A făcut zece clase în România. Pentru liceu, a preferat filologia la Colegiul Naţional Decebal. „Am făcut engleză bilingv, din clasa a V-a, germană şi doar un an de franceză. Nu ieşisem niciodată din România, eram pur şi simplu „scufundată” în bula românească. Fiind şi foarte apropiată de sat, pentru mine a fost un şoc extrem să ies din România.

Am ajuns prima dată în Belgia cu un schimb de experienţă organizat de colegiu şi am ajuns într-un orăşel mic de lângă Liège, de fapt, un sat. Am vizitat un pic Belgia – o ţară mică – şi am reuşit să vedem Bruxelles şi alte puncte mai importante. Am stat cu o familie pentru o săptămână, nu prea reuşeam să ne înţelegem – ei nu prea vorbeau engleză, eu nu vorbeam franceză. Am descoperit o mentalitate diferită, dar nu într-un sens rău. Mi-am dat seama atunci că se poate trăi şi altfel.

Mi-a plăcut tare mult Belgia, mi-a lăsat aşa un vibe (vibraţie/atmosferă – n.red. ) mişto. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei, care îşi dorea să plecăm în altă ţară mai ales pentru studiile mele. Îşi dorea să mergem în Germania pentru că era o limbă pe care o vorbeam după cinci ani de studiu. Ne doream să plecăm mai degrabă după ce terminam liceul, dar în vara aceea, a avut mama un declic, şi eu la fel, şi ne-am spus: Hai să mergem!”

Un alt pas înainte, o altă cotitură bruscă în viaţa ei. Daiana ştie acum că asta e parte din destinul ei: „Privind acum înapoi, am impresia că viaţa mea a fost marcată de aceste tranziţii: prima dată de la sat la oraş, apoi de la o şcoală de cartier la una mare, apoi de aici la o şcoală şi mai mare în altă ţară. Cam asta e viaţa mea – marcată de schimbări şi tranziţii.”

Doar că pasul acesta peste graniţe, a fost unul dur pentru copila care lăsa în urmă bunicii, satul, Deva şi prietenii: „Nici nu am avut timp să ne dăm seama că plecăm în Belgia. Ne-am zis: „Plecăm? OK!” La patru zile după, am plecat în Belgia. A fost foarte, foarte brusc şi cred că nu am realizat că sunt acolo decât când am început şcoala.

Am avut impresia că sunt în vacanţă şi apoi, când au început lucrurile cu adevărat serioase, mi-am dat seama că „Uau! Sunt în Belgia! Se întâmplă! This is happening!” Nu am avut timp să mă pregătesc emoţional, moral. Am plecat!

A fost poate mai uşor fizic, dar traumatizant pentru mine, adolescenta de 16 ani care avea o viaţă destul de ok, avea mulţi prieteni, cu activităţi bine stabilite în România. A fost tare greu”, oftează Daiana şi apoi se scutură de amintiri şi spune: „Aşa am ajuns eu în Belgia!”

A plecat doar cu mama ei, Monica, şi câteva lucruri, nu foarte multe, dar vorbeşte cu durere despre plecarea de lângă bunici: „De despărţit, cel mai greu mi-a fost cu bunicii mei şi familia, cu sora mamei. De ei, m-am despărţit extrem de greu. Când îi spui unui bunic: „Plecăm în Belgia, e pentru totdeauna, pa!”, e tare greu. Câteva luni după, când se pomenea numele nostru, mergeau în altă cameră să plângă”, povesteşte Daiana. Chiar dacă nu o vedeţi acum când citiţi asta, trebuie să simţiţi greutatea cu care rosteşte până şi acum, după ani buni,  aceste cuvinte care ascund povara unor zilele prea dureroase: „Când eram la şcoală, eram în trupa şcolii, cântam la evenimente, îmi plăcea mult să cânt, făceam cursuri de canto, aveam mulţi prieteni şi aveam stilul meu de viaţă care îmi plăcea. Ieşeam în parc, pe Cetate şi aceste chestii mici par nesemnificative, dar mi-e atât de dor… Când vin vara, mă plimb seara prin Parcul Devei doar pentru nostalgia acelor vremuri. Mi-e atât de dor să mă plimb prin parc, la Cetate…”, zice Daiana cu vocea tremurând în lacrimi. „E foarte ciudat, dar m-am despărţit tare greu de toate aceste lucruri. Am ajuns într-un loc necunoscut şi nici nu vorbeam limba locului, franceza.”

Era vară când Daiana şi mama ei au ajuns în Valonia, o regiune francofonă unde prea puţin se vorbea limba engleză. „Ne-a fost greu chiar dacă am avut oameni care ne-au ajutat, inclusiv să sunăm la şcoli şi am decis să începem cu cele mai bune.

Am fost acceptată la prima şcoală la care am sunat pentru că secretara avea o cumnată care era măritată cu un român şi care învăţase să vorbească  româna. Am comunicat cu secretara de la şcoala respectivă mai inedit – ea şi-a sunat cumnata, eu prin telefon îi spuneam femeii în română ce îmi doream să ştie despre mine, despre note şi ea îi spunea mai departe secretarei.

Aceasta a fost foarte impresionată de mine, de mama, de călătoria noastră şi a pus o vorbă bună. Directorul a spus: „OK, dar nu îi vom da cursuri de franceză. Să se descurce! Dacă până la primele examene nu se descurcă, nu învaţă franceza şi nu trece examenele, din ianuarie, pleacă la altă şcoală!”. Am acceptat provocarea.

Şi a fost OK”, râde Daiana. „Am învăţat franceza, nu foarte bine, dar destul ca să reuşesc să iau majoritatea examenelor. Pe lângă franceză, o mare provocare a fost limba olandeză pentru că, deşi nu e pus mare accent pe limba asta, ajunsesem totuşi într-o şcoală bună, într-o clasă de adolescenţi cu patru ani de olandeză. Mi-a fost frică că nu reuşesc, dar m-a ajutat faptul că vorbeam limba germană.”

Mamă şi fiică s-au văzut în faţa unor mari provocări – să se descurce cu banii, cu oamenii şi cu limba: „Era o mamă singură cu un copil în şcoală. Mama e o femeie foarte puternică şi a spus că nu vine aici ca să profite de sistem: a luat la picior toate magazinele şi spunea că vrea să lucreze. Până la urmă a găsit şi a fost bine. La fel, la şcoală. Am învăţat de nevoie franceza foarte repede. Aşa au trecut primele luni în Belgia – foarte mult chin, multă confuzie că nu înţelegeam ce mi se spune. Am ajuns dintr-o familie iubitoare, să fim doar eu şi mama, pe cont propriu, a fost … Daaa…”, oftează Daiana pentru a pune punct şirului de amintiri cu zile lungi şi dureroase. Nimeni nu le-a aşteptat cu braţele deschise, dimpotrivă: „Am ajuns într-o localitate mică, omogenă unde toţi se cunoşteau.

Eram singura străină, într-o şcoală străină. Chiar şi după un an de şcoală, îi auzeam pe holuri cum şuşoteau: „Asta-i româncă, stai departe de ea”. În România, eram în mijlocul prietenilor şi cântam, eram gălăgioasă, – na, ca un adolescent – îmi plăcea să vorbesc. În şase luni, m-am schimbat drastic. În august, am început acolo şcoala şi, în ianuarie, m-am întors un pic acasă şi mi-am vizitat colegii de la „Decebal”. Când am început să vorbesc, o colegă m-a oprit uimită: „Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu tine? Tu zbierai înainte, de ce vorbeşti aşa încet?” Atunci mi-am dat seama cât de „asuprită” mă simţeam. Ultimii doi ani de liceu în Belgia au fost presăraţi cu foarte multă tristeţe. Poate că nu are rost să vorbesc despre asta, dar am experimentat foarte multă discriminare în şcoală, mai mult din cauza colegiilor şi a câtorva profesori. Când am început să vorbesc mai bine franceză, i-am confruntat şi s-au calmat. Părea că sunt colegi determinaţi să-mi facă viaţa un calvar.

Eu am ajuns în Belgia înainte de 2015 şi românii nu prea veniseră încoace. Discriminarea a fost reală, sper că nu mai e aşa. Din păcate, copiii nu sunt conştienţi ce fac şi nici adolescenţii. M-am împrietenit cu mai mulţi colegi, e adevărat destul de greu. Mi-au spus că sunt de treabă, dar că părinţii le-ar fi spus să nu se apropie de mine. Aveam un profesor de franceză, care era foarte strict, dar care a văzut că vreau să muncesc, că aveam cultură generală, că vroiam să ştiu. El m-a protejat un pic şi la fel şi profesoara de engleză şi de germană. Am avut noroc cu ei că altfel… De nu ştiu câte ori am plâns pe holuri”, mărturiseşte Daiana.

A terminat liceul şi s-a mutat la Bruxelles: „Totul a devenit mult mai frumos. Sunt atât de multe naţionalităţi şi limbi şi diversitate, e total altă lume! Pur şi simplu, e viaţa perfectă la Bruxelles, mă simt fericită şi acceptată. După doi ani când am stat într-un colţ, să te ia lumea şi să-ţi spună – „Uau! Ce mişto eşti! Eşti româncă, am şi eu un prieten român…” – e total diferit. Prima dată când am venit cu schimbul de experienţă aveam impresia că Belgia e un fel de El Dorado, tărâmul plin de aur, dar, când ajungi cu adevărat aici, e tare greu. Dacă ar fi să dau un sfat românilor care vor să plece, e să se informeze bine despre ceea ce vor să facă. Nici un studiu, nimic nu merită să îţi rişti sănătatea mentală şi atâta efort încât să-ţi faci ţie, rău. Dacă vrei să pleci, documentează-te, ai grijă, află cât poţi de mult despre locul unde vrei să ajungi.”

Efortul făcut pentru a se integra, studierea limbilor străine, i-a şi limpezit drumul Daianei: „În România nu prea ştiam ce vreau să fac, aici mi-am dat seama că mi-e uşor să învăţ o limbă străină, că îmi place şi e foarte interesant. Nu am o pasiune doar pentru învăţarea unei limbi, ci şi pentru cultura acelei limbi, pentru că se influenţează reciproc. Am fost crescută să iubesc cultura şi tradiţiile altora pentru că am crescut într-o familie cu mentalitate foarte deschisă, între nişte oameni toleranţi. Am un respect enorm pentru fiecare cultură aparte.  Am început cu engleza şi germana, dar am vrut să studiez şi o limbă care nu e foarte des aleasă pentru studiu.

Când eram în şcoală, am descoperit „Naruto”, spune Daiana râzând cu gândul la cum va părea oamenilor apropierea ei de personajul care întruchipează un ninja adolescent şi imprevizibil aflat într-o permanentă căutare de cunoaștere şi visând să devină cel mai puternic ninja al locului. „Am început să mă uit la animaţia asta japoneză care mi-a dat curaj şi m-a şi făcut să prind o dragoste mare de japoneză.

În 2015, nu exista opţiunea să înveţi japoneza în comunitatea francofonă, nu exista secţie în nici o facultate. Am început să fac chineză fiindcă mi-am spus că e la fel, dar nu e! Nu mi-a plăcut, am îngheţat anul respectiv şi am început din nou, în 2016, când s-a deschis o secţie de japoneză. Poate a fost destinul sau mi-a auzit cineva rugăciunile, dar s-a deschis o secţie la Universitatea Liberă din Bruxelles. Acum am terminat licenţa în germană, engleză şi japoneză şi sunt printre primele persoane care au o diplomă de limba japoneză în comunitatea francofonă.”

Daiana a dovedit că poate triumfa şi a obţinut o performanţă unică: „Sunt doar trei persoane cu o astfel de diplomă şi eu fac parte din prima generaţie. A fost foarte greu – am început 30 de studenţi şi am terminat … eu! Sunt încă câţiva care încă au cursuri din anul trei, în master. Dragostea de japoneză vine de la acel serial care m-a ajutat mult cu moralul. E altă caracteristică de-a mea: când văd ceva, vreau să cunosc mai multe despre acel lucru. Poate fi un cuvânt sau un concept, o persoană sau o mâncare. Sunt genul ăsta de persoană care trebuie să ştiu. Cred că sunt o persoană multiculturală pentru că cunosc cultura germană, cea japoneză. Se spune că, atunci când înveţi o limbă nouă, obţii o personalitate nouă, care se dezvoltă. Toate culturile cu care am intrat în contact m-au făcut ce sunt azi. Deşi am început călătoria ruşinată de accentul meu şi românitatea care mă făcea o ţintă uşoară, am transformat slăbiciunea asta, în puterea mea.”

 

E mândră că este româncă şi încă mai vorbeşte despre ea ca despre o fată de la ţară. Are o colecţie de ii şi costume populare pe care le îmbracă cu drag: „Eu la Bruxelles fac tot ce îmi stă în putinţă să promovez cultura românească. Din păcate, nici azi nu fac foarte mulţi diferenţa între rromi si români, dar e surprinzător de uşor să iei un străin de mână şi să-i spui: „Pune-te jos şi hai să-ţi arăt România!” Să-i arăţi poze, să-i serveşti mâncare, să-i pui muzică. Eu îmi port iile foarte mult, cele de serie cumpărate, dar şi cele făcute de mână. Pe acestea le port la ocazii mai speciale, bunica mea cred că mi-a făcut opregele. Ştiu că s-au adunat mai multe femei din sat şi au făcut un costum. Mă gândesc că de fapt eu port cumulul muncii a câtorva persoane. Când port o ie sau un costum popular, simt că port o experienţă. Şi sunt atât de mândră!

Port iile la şcoală şi la evenimente. E ca o declaraţie – lumea te întreabă despre bluză şi aşa porneşte discuţia despre România. Înainte aveam accentul care se simţea când vorbeam franceză şi îmi era ruşine, acum lumea îl remarcă, mă întreabă şi eu îmi spun: „It’s my time to shine! Hai să-ţi spun de unde vin!” Părticelele astea mici din mine mă fac să mă simt eu însămi. Cred că, graţie României, am foarte multe de oferit şi încerc să o fac cât pot de mult.”

Belgia e ţară mamă adoptivă şi, chiar dacă nu a primit-o cu braţele deschise, Daiana se simte acum fericită : „E ea mică şi plată şi belgienii nu au foarte multe tradiţii, dar ţin mult la ea. Îi datorez multe micuţei ţări. De asta mă implic în acţiuni sociale”, spune Daiana, care a lucrat ca voluntar drept „tutore” de limbi străine şi a mers să ajute copii în şcolile defavorizate.

Daiana este acum şi coordonatoarea echipei Ligii Studenților Români din Străinătate, filiala Belgia: „Românii sunt a doua comunitate ca număr din Bruxelles. Liga Studenților Români din Străinătate este o organizaţie frumoasă şi, în 2018, am intrat la LSRS  din dorinţa de a cunoaşte mai mulţi români. Când am venit în Belgia, românii erau aşa de rari că mama fugea după oameni pe stradă când îi auzea vorbind româneşte. După ce am intrat în Ligă, a fost super, mi-a permis să mă apropiu mai mult de ţară, să cunosc oameni extraordinari din comunitate. LSRS este o organizaţie care are ca scop promovarea excelenţei studenţilor români din străinătate. În Belgia, filiala LSRS, ajută studenţii să îşi găsească o casă, sau oferă ajutor la înscriere, dacă are nevoie de îndrumări.

Am conceput un ghid al studentului român în străinătate de unde cineva află unde să-şi caute chirie, cum e cu asigurarea de sănătate, despre bănci, transport, despre sistemul şcolar, echivalenţe, tot ce trebuie să ştie un elev. Pe lângă asta, promovăm cultura românească în sânul comunităţii dar şi în afară. Facem evenimente de 1 Decembrie, de 1 Martie. În fiecare lună ne strângem la o cafenea să ne cunoaştem şi glumim, şi dansăm… Suntem studenţi până la urmă!” Are şi o recomandare pentru autorităţile române: „Ar trebui mai multă atenţie adresată studenţilor români din străinătate, tineri care sunt foarte buni la ceea ce fac. Ei sunt adevăraţi ambasadori şi fac ca frumuseţile României să fie văzute peste graniţe. Povestea asta a mea nu e mult mai diferită decât a unui alt copil care a plecat din ţară.”

Iubeşte România, dar nu ştie dacă ar reuşi să se readapteze la ţara pe care a părăsit-o în 2013. Recunoaşte deschis că îi este teamă de sistemul medical din ţară – teamă „încurajată” şi de o experienţă urâtă la UPU Deva  – şi nu este de acord nici cu modul în care se face educaţie în România. Traiul în Belgia i-a modelat viaţa, i-a schimbat mentalitatea: „Nu mă pot imagina chiar şi cu exerciţii de concentrare, fără Belgia. Cu toate problemele şi eforturile, călătoria grea a fost fructuoasă şi m-a adus într-un moment în care sunt fericită. Am învăţat să-mi apreciez ţara şi cultura, culturile din jur şi astfel mi-am găsit calea aici, în Bruxelles. Nu îmi pot închipui ce aş fi făcut dacă aş fi rămas în România. Cred că aşa mi-a fost mie scris. Nici mama nu se vede continuând în România. Ea a fost şefă de raion la Real, la hipermaket. Înainte nu ne-am gândit niciodată la un asemenea drum, acum nu ne putem gândi la altă alternativă”, mărturiseşte Daiana.

Dacă bunicii îi sunt personaje de basm, mama ei, Monica, a fost polul de putere: „Mama e o femeie divorţată, a plecat singură cu o fată de 16 ani din România.

Ştiu că nu am fost un copil rău, dar i-a fost greu într-o societate atât de neiertătoare: s-a zbătut singură, mereu, nu am văzut-o să se plângă de ceva, a ţinut lucrurile rele doar pentru ea.

Este o femeie extrem de puternică care, deşi a primit ajutor, nu l-a cerut niciodată.

Aş putea să scriu un roman despre ea. Ea şi toate mamele singure au nevoie de foarte multă recunoştinţă.

Cât mi-a fost mie de greu, ei cred că i-a fost de zece ori mai dificil, dar nu a lăsat asta niciodată să se vadă. Ea e modelul meu!”

Viaţa Daianei a fost una marcată de tranziţii, de transformări. Cu o astfel de viaţă până la 22 de ani, cine ştie unde o vor mai duce paşii şi alegerile? Când o întrebi care sunt cuvintele care o călăuzesc, răspunde gânditoare: „Cred că sunt: „Fake it, till you make it!” – adică un fel de  „prefă-te până reuşeşti”. Hâââmmm, nu prea dă bine! Mă gândesc că se potriveşte şi „Binele atrage binele”, adică dacă tu te simţi bine, atragi oameni care se simt bine şi lucrurile bune. Mă caracterizează deciziile luate pe loc. Sunt mândră că sunt româncă şi mândră că sunt o româncă ce locuieşte în Belgia, un lucru care îmi dă o poveste. Mi se pare că e important ca fiecare om să aibă ceva interesant de spus. Povestea mea este asta: am crescut la ţară şi am ajuns în capitala Europei, în Bruxelles, unde încerc să-mi fac treaba, să dau înapoi şi comunităţii române şi celei belgiene tot ce am primit, să mulţumesc pentru cum m-am dezvoltat şi am crescut.”

 

Laura OANA