Descoperire impresionantă de epocă romană la Rapolt

Arheologi români, alături de universitari şi studenţi din Statele Unite şi Canada muncesc de ani de zile pe situl de lângă Măgura Uroiului. Săpăturile au scos la iveală o villa romana unde detalii fascinante vorbesc despre un proprietar bogat, cu gust pentru artă. Istoricii cred că au dat peste o frescă unicat în această parte a Europei. Specialiştii de la Archaeotek au găsit aici locul perfect pentru studenţii lor care plătesc mii de euro pentru a studia istoria acestui sit.

Profesorul universitar dr. Andrei Gonciar a predat până anul trecut la Universitatea de Stat din New York, iar acum se ocupă de studenţii veniţi la practică în România.

Este directorul Archaeotek din Canada. Împreună cu arheologii români, au recuperat o parte din „piesa de rezistenţă”: zidul exterior al construcţiei, zid care are un decor care i-a fascinat pe specialişti: cu motive geometrice la bază, iar artiştii antici au folosit roşu, albastru, galben, verde şi alb. „Avem fresca de la baza zidului exterior cu o serie de motive, cu linii de mai multe culori, o combinaţie de roşu, galben, mai pun şi verde şi albastru pe alocuri.

Pe o parte, marginile sunt cu albastru pentru a da senzaţia de adâncime. Mai sus avem un registru figurativ. Din partea de sus am reuşit să mai recuperăm câteva bucăţele roşii şi albastre.

De aici încep lucrurile interesante, practic, la zidul care este încă în sol. Avem aici ceva! De exemplu, fresca de la Sarmizegetusa are numai 80 de cm, noi avem siguranţa că avem cinci metri de frescă pe o lungime sigură de peste şapte metri. Zidul total are 80 de metri. Dacă totul este făcut la fel, o frescă ca asta nu există nicăieri în ţara asta şi nici în Estul Europei”, spune universitarul american. S-a găsit chiar şi o bucată din geamul ferestrei.

Au încă emoţii – nu se ştie cât de bine e păstrată fresca de pe zidul încă prins în sol: „Sunt extrem de curios să văd dacă avem scene sau sunt numai motive alegorice. Oricare ar fi, eu sunt fericit! Asta ne va spune multe despre cum se trăia şi chiar şi ce vedeau anticii acestor locuri. Noi ne plimbăm acum pe străzi, vedem construcţii, culori, cum se prezintă oamenii altora prin ceea ce au şi arată. Fresca găsită la villa romana este expresia lor de acum două mii de ani. Din punct de vedere antropologic, este ceva absolut senzaţional, la talia care o are şi la locaţia ei.

Este un zid exterior, extraordinar de mare. Pentru a face aşa ceva e nevoie de talent şi de o tehnică excepţională, dar şi te costă o avere! Practic, fresca costă cât zidul! Dacă mă gândesc bine chiar mai mult, pentru că stilul este foarte precis, complicat, ai nevoie de un specialist pentru o astfel de frescă. Faptul că proprietarul a avut voinţa şi putinţa să investească în aşa ceva, e ceva! Vorbim totuşi de provincile dacice care sunt instabile – au trecut marcomanii, dacii liberi tot timpul, vin germanicii. Este o provincie romană care a durat 150-160 de ani. Cel care a comandat acest lucru ştia că nu a făcut-o să dureze şi nici nu o putea lua cu el. Ştia că va trece peste el o invazie, peste fiecare generaţie trece câte una. Şi totuşi a investit. E un gest ostentativ de a creea ceva de frumuseţea şi calitatea asta în culori vii ca să fie văzut de foarte departe. El vindea o imagine şi o vindea foarte bine. Vă puteţi imagina cum arăta villa?! Cu două etaje, pictată de sus până jos, cu coloane, cu pietre masive de andezit. De pe o ambarcaţiune de pe Mureş se vedea sus, pe deal, în culorile astea! E cu adevărat excepţional!”

Într-un colţ de şantier, unde tinerii au dat la o parte pământul de pe un străvechi acoperiş prăbuşit, apare un contur rotund. E cu siguranţă o monedă romană. Bucuria studentului american e molipsitoare şi toţi cercetătorii se apropie să vadă descoperirea. „Do you see any markings on it?”, întreabă de sus un altul. „Vezi ceva semne pe ea? Este vreun portret, vreo figură sau ceva litere pe monedă?” Cu o pensulă, studentul îndepărtează cu atenţie pământul din jur şi încearcă să zărească ceva prin uzura vremii: „Nu pe partea aceasta. Pe partea cealaltă, ar putea fi ceva. Aş face bine să fac câteva fotografii acum, înainte să o scoatem. Trebuie să fac câteva măsurători”, vine răspunsul. „Good job! Looks good!”, este felicitat eroul zilei de pe şantier. Bănuţul antic adună roată arheologii şi profesorii de istorie. Moneda este iscodită din toate părţile.

Arheologul Marius Barbu de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane (MCDR) Deva este cel care întrezăreşte contururile de pe cele două feţe. Are ochiul format, o grămadă de experienţă şi un munte de teorie, altfel nu pot să-mi dau seama cum reuşeşte să descifreze ceva. „E un trofeu cu arme pe revers. E clar de secol 3, e un denar bine păstrat! O să-l putem citi”. În vremea romană, nu e o monedă deosebit de preţionasă: „Cu vreo patru-cinci monede din astea cumpărau un porc de 100 de kg. Cam asta ar fi valoarea în epocă. În mod normal, ele sunt de argint, dar spre mijlocul secolului al treilea, statul roman începe să fure din argint. Se intră în criză, apare inflaţia. Argintul de secol trei cam înverzeşte. Ştiţi zicala aia „îşi dă arama pe faţă?” De aici vine: pe faţa împăratului apare arama”. Universitarul Andrei Gonciar priveşte şi el bănuţul: „E femeia aia”. Arheologul încuviinţează: „Da, aşa pare, dar până nu o ducem în laboratorul de restaurare, nu putem zice sigur. Cert este că împăratul avea nevoie de soldaţi, care aveau nevoie de soldă. Împăratul bate tot mai multă monedă ca să-i plătească şi scade calitatea materialului.” Pe monedă apare Iulia Mamaea, soţia lui Severus Alexander( 222-235 AD).

Pe rând, micuţa descoperire este examinată migălos. Nu este singura scoasă la iveală din săpătură, dar pentru fiecare bucuria truditorilor este mare.  Se lucrează în echipe, în diferite puncte.

Prăfuiţi, transpiraţi, cu muşchii torturaţi în tot felul de poziţii ciudate pentru a feri obiectele din sit, practicanţii şi profesorii lor lucrează cu spor sub soare, în plin câmp de … porumb. Din când în când, istoricii se adună la sfat. Ideile se încaieră pe un colţ de piatră. Pare că se sfădesc, dar, de fapt, pun istoria la cale. „Eu cred că asta e o treaptă!”, zice Andrei Gonciar. „Asta e clar că a fost trasă de plug de la locul ei!”, adaugă Angelica Bălos, de la Direcţia de Cultură. E în concediu, dar tot a venit la lucru pe şantierul ei de suflet. „Dacă e treaptă, e clar că mai trebuie să găsim şi alte pietre la fel, nu putea să fie numai una!”. Specialiştii se învârtesc ca leii pe marginea săpăturii. Încearcă să-şi potrivească pietrele şi ideile. „Uite acolo, e o platformă, aici avea treapta. E o scară!”, oftează Andrei Gonciar. „Sau prag!”, completează Angelica. „Băi! Când nu ştii, ştii ce trebuie să faci, nu? Taci şi sapă!”, concluzionează Marius Barbu. Cam atât cu pauza de teorie, toţi se întorc la muncă.

Soarele arde crunt şi pietrele străvechi frig la atingere. Se munceşte eficient, cu gesturi fine şi precizie. Folosesc mături, pensule mai mari sau delicate şi fiecare mică aglomerare de pământ care rezistă la atingere e atent aşezată într-o găleată pentru a fi cercetată mai târziu. Pământul se evacuează cu făraşul de pe lângă mozaicul de cărămizi sau ţigle antice, multe sparte. Fără explicaţiile specialiştilor, locul pare un simplu cimitir antic cu fragmente din construcţii. „Am găsit aici reşedinţa unui roman înstărit. Zidurile exterioare au 80 de metri pe 65 de metri. Înăuntru avem construcţii pe 60% din această suprafaţă. Am făcut o analiză cu georadarul şi au apărut toate clădirile care conţin andezit, din păcate travertinul apare ca o umbră. Este o clădire foarte mare pentru Dacia şi pentru o zonă rurală din Imperiul Roman. Vă puteţi imagina o incintă dreptunghiulară, cu locuinţa în centru şi anexele în jurul curţii”, povesteşte profesorul universitar. Încet, se desprinde un rost pentru toate fragmentele din săpătură şi imaginaţia începe să aşeze lucrurile la locul lor. Dacă moneda a fost descoperită lângă un acoperiş prăbuşit, mai mulţi arheologi ai Muzeului din Deva trebăluiesc ca furnicile în zona de tezaur.

Nu e vorba de aur, argint sau pietre preţioase, ci de o altfel de descoperire fabuloasă. Vă puteţi închipui universitari emoţionaţi şi arheologi entuziasmaţi? Îi găsiţi lângă Măgura Uroiului, pe situl din Rapolt vorbind despre … poartă. La sudul şantierului, săpăturile au scos la iveală intrarea în vila romană. „Uite, spune Angelica arătând o piatră masivă, „se văd încă urmele uzurii de la uşă!” Istoricii numai că nu sar într-un picior şi trebuie să îi asculţi ca să le pricepi frenezia. „Avem şi urmele unde erau parii, unde era ţâţâna. Uşa oamenilor era de 90 de cm în lăţime, adică trei picioare romane, iar cea de căruţe are trei metri”, arată Marius Barbu către bucăţile masive de piatră. „Am descoperit zidul de incintă care este pictat atât pe interior cât şi pe exterior. La un moment dat, s-a prăbuşit în faţa porţii, partea de sus e cam distrusă, de-abia am recuperat-o. Important este că poarta asta era una de lux – avea şi partea de etaj, cu ziduri de până la 15 cm. Dacă parterul e din piatră, etajul e din lemn şi tencuiala cu mortar e de foarte bună calitate şi foarte gros”, spune Marius Barbu. Podeaua de lemn a camerei e placată cu mici cărămizi: „Li se spunea tessera, adică măcălăi”, surâde Andrei Gonciar.

Arheologii au recuperat şi pavajul camerei de deasupra porţii. Pavelele romane de câţiva centimetri au forma unor pişcoturi şi se îmbină perfect, ne arată arheologul Costin Daniel Ţuţuianu. „Am scos câteva mii, unele se mai ţineau încă în stratul de mortar. Camera de la etaj se continua cu un balcon către sud, susţinut de două coloane aşezate pe nişte bucăţi mari de andezit, de câteva tone. Pavajul din interior continuă afară unde cărămizile sunt cam de 10 ori mai mari. Vă închipuiţi ce frumuseţe de privelişte aveai în antichitate de acolo?” visează universitarul.

Pe lângă fresca care a entuziasmat specialiştii, arheologii au acum o adevărată colecţie de piese descoperite la Rapolt – fibule, broşe, o agrafă de păr, un stylus din metal folosit pentru a scrie de tăbliţele cerate şi capul unei jucării de lut care întruchipa un căluţ. Un pui de roman se distra cu el şi îl purta tras de sfoară. „Piesele mici descoperite la Rapolt ne ajută să datăm construcţiile. Avem un as, cea mai mică monedă romană de la Faustina, la mijlocul secolului 2, patru aşi valorau un sestert şi noi avem unul de la Commodus, de la sfârşitul secolul 2. Patru sesterţi valorau un denar, noi am găsit unul de la Hadrian, de la începutul sec 2. Avem şi un capăt de curea de la mijlocului secolul 3, ultima fază de locuire romană de la Rapolt”, explică arheologul MCDR. Marius Barbu „citeşte” perfect istoria locului în secţiunile din teren: în pământ, se văd urmele lăsate de primul ofiţer roman care a fost împroprietărit aici de Împăratul Traian şi şi-a ridicat o vila: „Stabilim cronologia fazelor de locuire de la Rapolt. Avem o primă fază – un zid din piatră, fără liant, fără mortar peste care s-a construit cu chirpici, undeva la începutul secolului 2. Locuinţa a fost incendiată în timpul războaielor cu marcomanii, după mijlocul secolului II, a căzut clădirea, totul a fost distrus. La câteva zeci de ani după, la începutul secolului 3 s-a construit această clădire cu zid de andezit legat cu mortar.”

Sunt piese romane, scoase din pământul românesc de către americani şi canadieni. Ei sunt primii oameni care le văd după aproape 2 mii de ani. Sunt lucruri pe care studenţii americani nu au cum să le găsească în ţările lor, în afara muzeelor. Aşa că plătesc mii de euro pentru a veni, a sta şi a studia pe teren la Măgura Uroiului. Găsesc aici un strat consistent de antichitate cu urme ale romanilor care au locuit în zonă după cucerirea Daciei de către Împăratul Traian. „Am venit prima dată în urmă cu câţiva ani prin proiectul Archaeotek să îmi completez studiile. Sunt foarte interesat de arheologia acestei zone unde se întrepătrund mai multe civilizaţii diferite.

Îmi plac romanii ca oameni şi ocupaţiile lor. Ceea ce avem noi aici în sit e dovada activităţii lor. Aveau aici o villa, care a fost construită în cel puţin trei etape. Au fost perioade în care romanii a trebuit să se evacueze sau li s-au incendiat clădirile. Apoi se întorceau din nou să le locuiască şi le reconstruiau. O luau iar de la început”, spune Willian Henry, unul din studenţii veniţi în practică tocamai la capătul de odinioară al Imperiului Roman. Americanul chiar şi-a tatuat pe umărul drept un stindard de luptă dacic. Cu toţii găsesc fascinantă istoria locului şi ştiu mai mult despre trecutul zonei decât marea majoritate a localnicilor. „Am descoperit că romanii au ocupat şi au evacuat locaţia aceasta de câteva ori. De asemenea vrem să vedem cum interacţionau cu localnicii în zona aceasta. Este foarte complicată istoria aceasta. Şi este frumos să descoperi aceste dovezi, chiar dacă sunt nişte bucăţele de lut ars sau bucăţi de rocă. E foarte frumoas să priveşti aceste minuscule artefacte descoperite aici, viaţa pe care o aveau şi cum interacţionau cu populaţiile din zonă”, ne povesteşte Julie Cleary.

Alec Brown vine aici de ani de zile. Practic, îşi petrece verile la Rapolt, pe şantier. A învăţat să vorbească şi româneşte: „Am învăţat un pic aici, un pic acolo. Din primul an în care am fost a trebuit să învăţ cum să vorbesc arheologie. Eu teoria o învăţ de la facultate şi aici învăţ de la experţi precum Angelica Bălos, Marius Barbu, Alex Bărbat, toată grupa de la Muzeul din Deva. Vin de vreo 10 ani şi stau cam două – trei luni.” Este şi el încântat de descoperirile de aici: „Oh, yes! Este zona cea mai concentrată cu material roman, dar şi dacic aici la Valea de Mureş. Avem o clădire care e unic, e foarte special. E o vilă romană foare mare şi cu multe interesante : clădire de poartă acolo, casă de piatră aici şi cu artefacts spectacular”, o rupe Alec pe româneşte.

Alegerea şantierului de la Rapolt nu e întâmplătoare: „Aici le oferim una dintre cele mai complete experienţe academice şi profesionale pe care le pot avea în domeniul arheologiei. Pe acest sit încorporăm tot ceea ce înseamnă săpătură în stil tradiţional, cercetare antropologică şi lucrăm într-un context de recuperare totală, motiv pentru care tot pământul este dat prin sită. Toate obiectele sunt evaluate, studiate. Adresăm probleme din punct de vedere analitic, tehnologic. Toată săpătura este monitorizată şi supravegheată prin staţie totală. Avem o flotă de drone care ne permit să facem şi poze pancromatice şi multispectrale şi termice.

Practic, avem pe sit toată capacitatea unui satelit, din punctul de vedere al imaginii aeriene. Se face şi explorare geofizică şi geochimică. Zona a fost analizată ca şi concentraţie de fosfaţi pentru a vedea intensitatea activităţii umane în diferite zone, pe acest platou. Toată zona a fost cercetată în cel mai mic detaliu cu georadarul, ceea ce ne-a arătat cât de mare este vila, care sunt clădirile, diferitele lor faze. Cunoaştem exact proporţiile acestei ansamblu. Mai mult, ne-am pus aparatura la dispoziţia mai multor situri arheologice”. Venirea americanilor este mană cerească pentru şantierul arheologic al Muzeului Deva. Nu vin aici doar zeci de studenţi care muncesc zi de zi, dar cei de la Archaeotek au la ei şi aparatură de ultimă generaţie, care aduc arheologia în secolul 21: „Ne ajută foarte mult! În primul rând, vin cu aparate moderne, facem tot felul de analize şi prospecţiuni care ne ajută să localizăm construcţiile, să ştim unde să săpăm şi ne ajută ca forţă de muncă. Gândiţi-vă că ei plătesc ca să vină să sape în România, să înveţe arheologie în timp ce statul român oferă tot mai puţini bani pentru cercetare. E o altă cale de a sponsoriza săpăturile”, spune Marius Barbu. Mai mult, toate piesele descoperite aici, după ce sunt cercetate, revin Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane.

 

 

 

Laura OANĂ