“De câte ori am avut vreun dubiu cu privire la plecarea din România, mă uit la copiii mei şi ştiu (…)”
Pe Victoraș l-am cunoscut din postările tatălui său. A fost dragoste la prima vedere, așa cum mi se întâmplă, mai întotdeauna, atunci când vine vorba de copii. Mereu am găsit curăția, puritatea inocența copiilor, nespus de cuceritoare. Uneori mă gândesc că pe copii nu-i poate egala decât primăvara. Primăvara aceea așteptată îndelung, după zile și nopți de ploi nesfârșite, burnițe, mâzgă și înghețuri. Primăvara clocotitoare care urcă sevele rădăcinilor amare prin tulpini, către frunze, îndulcindu-le, înnebunind mii de cirești, peri, salcâmi, toată floarea de tei și tufele sălbatice de soc, umplând aerul de parfum și-o paradisiacă frumusețe! Regăsesc primăvara aceasta în surâsul emoționant, nefardat, în bucuria adevărată a copiilor.
Apreciați. Nu pentru cine sunt părinții lor, ci pentru ce pot ei înşişi să facă.
Poate că nu întâmplător s-a nimerit ca ziua lui Victoraș al nostru să fie în plină primăvară. Dintr-o postare a tatălui său am aflat că acest băiețel tocmai a împlinit 9 ani de copilărie. Aproape jumătate petrecuți în România, restul în Anglia, țara care i-a devenit acasă. Și tot din dragoste părintească tatăl lui a simțit nevoia să își împărtășească bucuria sa cu noi, într-o postare publică, în care-a scris așa: “(Aici, în Anglia) nu numai că (Victoraș) s-a adaptat cu o viteză formidabilă, dar merge foarte bine cu şcoala, este iubit şi apreciat de profesori şi colegi, care l-au şi ales reprezentantul lor în Consiliul elevilor. Ca el, mulți alți copii, români şi nu numai, veniți aici, alături de părinți. Şi ori de câte ori am avut vreun dubiu cu privire la alegerea noastră de a pleca din România, mă uit la copiii mei şi ştiu că am făcut alegerea cea bună. Nu suntem bogați, muncim din greu pentru ce avem, dar ştim că ei trăiesc într-o lume în care au incomparabil mai multe şanse să se dezvolte şi să fie apreciați. Nu pentru cine sunt părinții lor, ci pentru ce sunt şi ce pot ei înşişi să facă.” Alături de postare, o fotografie cu Victoraș, desemnat de englezi “star pupil”, “pentru maturitatea și respectul dovedite fiecărui elev din școală, dar și pentru preocuparea responsabilă și constantă pentru învățătură”.
“Am plecat, dar suntem aproape”
O să vă mărturisesc că mi-au dat lacrimile. Un amalgam de gânduri au năvălit: străbunicul meu prizonier, biciul boierului șfichiund pe cojocelul bunicului care-avea acum pământul lui, oameni vânzându-și grădinile pe nimic companiilor venite să facă aici agricultură intensivă, agricultură industrială, românul frate cu codrul, hăcuind la ras, cu drujbele, trupurile fraților săi, munții noștri care aur poartă, apoi Victoraș, râzînd fericit, în timp ce bătea mingea, în ploaie, cu sora lui, pe „toloaca” Londrei, acolo unde acești copii minunați sunt iubiți și apreciați…
I-am cerut permisiunea lui Bogdan să preiau mesajul lui, ca să vă vorbesc și vouă despre bucuria și mândria sa. Ca să vă spun, așa cum i-am spus și lui, că regret plecarea familiei sale din România. Bogdan nu doar că mi-a permis să scriu, ci și mi-a spus așa: “Nu obișnuim să etalăm public evenimentele care țin de intimitatea familiei. Acesta a fost mai mult un mesaj pentru mulți alți părinți aflați în situația noastră. Am plecat, dar suntem aproape. De la Iași, la București fac aproape 6 ore! De la Londra, doar 3! Spor la scris și să ne auzim cu bune, că de rele suntem sătui!”
Victoraș, copilul-stea, replicat pe întregul continent
Ce să vă spun eu, dragii mei?… Că acești “copii-stea”, crescuți pe alte meleaguri, nu sunt cazuri izolate, că am auzit de zeci de ori cum copii plecați din România au ajuns, în cel mult câțiva ani, primii din clasa lor în Anglia, Franța, Spania, Germania, deși la plecare nu vorbeau o boabă din limba țării respective? Să vă spun de un documentar pe care l-am urmărit: un trib al începuturilor noastre pe această planetă pus în fața aceleiași alegeri: să rămână în condiții extreme, în mijlocul ghețurilor care cuprindeau continentul sau să plece pentru a căuta ținuturi mai favorabile vieții? Nu cred că are rost să vă mai spun cum cei care au rămas pe loc, au pierit, unul câte unul. Cum ceilalți, la fel ca emigranții noștri, au avut de înfruntat o mulțime de adversități până a ajunge la liman: mii de kilometri pe jos, peste munți, prin zăpezi, până la capătul iernii, aparent fără sfârșit. Și cum, în cele din urmă, au reușit, punând bazele civilizației, așa cum o cunoaștem astăzi. Desigur, aceasta nu e o pledoarie pentru a părăsi România. E doar o întrebare pe care mi-o pun: dacă nu cumva adaptabilitatea e o dovadă majoră nu doar în ceea privește existența unui ascuțit simț al realului și un argument al existenței unei inteligențe superioare, ci și un semn poziționare strategică și înțelepciune.
Ce război civil ne mănâncă dinăuntru?
Ce vreau să-ți spun ție, Victoraș, surorii tale, nepoților mei care locuiesc în Anglia, fiecărui copil care, când spune România, nu spune ACASĂ, este că regret că n-am fost în stare de mai mult pentru voi. Regret că a fost nevoie ca brațele părinților voștri să vă poarte sub alt cer, unde plouă des și soarele vă zâmbește mai rar, că aici, în aceste pământuri fertile, în “grânarul Europei” nu am găsit un loc potrivit unde voi să creșteți mari și buni, să înfloriți ca merii, ca perii în mijlocul primăverii și să rodiți, pentru împlinirea voastră și-a noastră, ca neam, la aniversarea ta și-a noastră: 100 de ani de România. A fost ziua ta, Victoraș, mai e puțin și va fi ziua fiecărui copil. Și nu pot decât să-mi cer iertare că, până acum, noi, oamenii mari, n-am avut curajul și puterea de-a ține primăvara acasă pentru totdeauna. Că suntem a doua țară din lume, după Siria, la capitolul migrație. Iar Siria e în război.
Desigur, Victoraș, ești iubit, apreciat și așteptat acasă, în România. Dar asta cred că trebuie s-o știi, deja. La mulți ani!
Ada BERARU
