Dar să vă povestească bunicul ce-a urmat…

Luați o gură de aer, fraților. A sărit sânge, s-au auzit sirenele, s-a oprit timpul, s-au contractat inimile, a cântat fanfara.

Dacă nu s-ar fi făcut jucătoare de tenis, Elina Svitolina ar fi fost o perfectă șefă de scară. Cu spatele drept, cu capul între umeri la propriu și la figurat, cu un început de burtică contrastantă cu încăpățânarea din ADN, cu o atitudine impasibilă la ce se întâmplă în vecini și mai ales cu o dreaptă plesnită cu care ar calma instantaneu și fără replică orice rău platnic la întreținere, ucraineanca pare c-a intrat cu secera printre colegele de birou din WTA de când a început sezonul 2017, cățărându-se în Top 10 după ce a câștigat turneele de rang sănătos din Dubai și Roma. Ultimul după ce a scos-o în decor tocmai pe Simona Halep pe zgură, acolo unde contănțeanca se simte – deja am stabilit asta în postările anterioare – ca nuca-n cozonac.

Să ne înțelegem: Svitolina nu joacă neapărat un tenis cu fabuloase intrânduri estetice. Dar o privești și uneori ai impresia că revoluția roboților a început pe nesimțite și că loviturile alea tunate, în care corpul i se înșurubează fulgerător în jurul propriei axe, sunt rezultatul unor linii de cod, nu al unor antrenamente dedicate. E eficientă și eficace deopotrivă, cu toată semantica pe care o oferă cei doi termeni în zona lor inginerească

De această abordare matematică s-a lovit Simona în sfertul Roland Garros-ului. Venită în cetate pe un cal alb, împărțind bezele fanilor și celor adunați pe margine la ciupeala vreunui prosop sau vreunei manșete, Simona a fost curentată de metronomul ucrainean care și-a construit întregul discurs de pe teren pe bazele deja așezate sănătos acum două săptămâni, la finala de la Roma.

De fapt, Svitolina a început meciul cu Simona cum a jucat Simona cu Suarez Navarro în meciul anterior: mizând pe un dialog cât mai scurt posibil și pe o demonstrație de forță care a lăsat-o pe adversara de peste fileu cu gura căscată și cu reflexele înmuiate.

Iar după ce adunase până acum meciuri în care a jucat rol de dictator, Simona s-a trezit că, după vreo 30 de minute de palme peste ceafă, adversara adunase 5 game-uri la zero și e la o tușă distanță de un prim set arestat fără ca victima să se împotrivească. “She fights fire with fire”, spuneau comentatorii englezi de pe Eurosport, subliniind faptul că tovarășa Svitolina e foarte greu de agățat cu căruța dacă încerci să intri în ring cu același tip de mănuși. Pe scurt, a noastră (deși mai degrabă noi suntem ai ei, dar despre asta discutăm cu alt prilej) trebuia să schimbe ceva în poziționarea și construcția moleculară a elementelor pe tabelul fizicii tenisului lui Mendeleev.

A fost momentul în care Halep a reușit să desfacă cămașa de forță în care era ținută de colega de arenă și a început să dea drumul la brațe, aruncând mingile ceva mai lung în terenul advers, mutare tehnico-tactică echivalentă cu pressing-ul din fotbal. Prinsă în clești, Svitolina a asistat întâi impasibilă la revenirea Simonei, pentru ca pe la 5-3 să-și dea seama că uraganul nu bate de două ori la geam înainte de a-ți lua casa construită cu efort susținut timp de un set.

Iar Svitolina a evitat – temporar, după cum vom vedea mai târziu – prezența în buletinele de știri legate de dezastre câștigând game-ul care-o despărțea de primul set fix înainte ca picioarele să i se transforme în spaghetti.

6-3. Iar Simonei i se așeza în față un munte.

Nervoasă și iritată nu neapărat de faptul că nu-i ieșeau cifrele în contabilitate, ci mai ales de faptul că mașina de rașchetat de pe cealaltă parte a terenului nu părea că rămâne fără curent, Simona a început și al doilea set pe minus. S-a făcut rapid 2-0 pentru puiul de Kiev, Halep a tresărit la 2-1, însă Svitolina a pus din nou bocancul pe fondul de ten și a luat elan într-o înșiruire de game-uri-blitz care-n Formula 1 ar fi echivalat un avans de câteva tururi. Și așa, în zgomot de metal pe metal, s-a sjuns din nou la 5-1, scor de la care singura soluție este să așezi scara pe cracă și să începi o muncitorească, dar imposibil de evitat recuperare. Iar metoda e una singură, pentru că principiul “mori sau trăiești” nu-ți dă mult spațiu de manevră.

În redacțiile ziarelor românești, vocile tradiționale se pregăteau deja titluri cu miros de colac și lumânare. Soborul de preoți fusese sunat. Totul era pregătit, iar din fundal se auzeau din nou vocile celor care așteptau zgomot de gâfâială pentru a porni din nou buldozerul și bormașina.

Dar, fraților, a urmat o perioadă pe care Alfred Hitchcock ar fi introdus-o fără montaj într-un thriller despre păsări și pisici turbate. Simona a scos ghearele și, gâfâind, a început să adune metru cu metru spre ieșirea din puț. A reușit, într-un mod știut doar de ea, să prindă aderență pe toate straturile din scoarța pământului, adaptându-se din mers la alternanța de lut și rocă care-i era așternută în față de adversară.

La vreo 30 de minute de la momentul în care începea documentarul “I Shoudn’t Be Alive”, faza pe terenul de zgură, Simona dădea iar cu ochii de lumină la 5-5, apoi se agăța cu unghiile de ceafa adversarei la 6-5 după o serie de puncte între care s-a evidențiat un lung de linie din defensivă pentru care unii ar plăti bani grei să-l aibă în repertoriu.

Și a venit game-ul care a dus setul al doilea în tiebreak. Simona a adunat rapid trei puncte de set pe care le-a incendiat la fel de rapid, apoi a ratat câteva lovituri decisive pe care Svitolina le-a transformat în 6-6.

Urma tiebreak, adică penalty-uri, adică un soi de loz în plic, iar în timpul penalty-urilor s-a ajuns la minge de meci pentru ucraineancă, moment salvat de Simona după un punct în care a adunat în lovituri toate frustrările neamului românesc de la Burebista la Grindeanu, trecând prin ocaua lui Cuza.

Două puncte mai târziu, Simona băga cu atitudine de tartor în buzunar setul al doilea și trimitea partida în setul decisiv, moment sărbătorit printr-o strângere răcorită a pumnului în fața tribunelor fericite că li se dă tenisul pentru care au plătit bilete la preț de concediu în Bahamas.

Catapultată moral de sângele oxigenat care-ți pompează în aortă după ce revii la viață, deși ai fost la un milimetru de moartea clinică, Simona a mai lungit discuția peste sârmă cu Svitolina fix cât să ne dea timp să pregătim tortul. Deși ucraineanca a încercat încontinuu să arunce cuie în spițele bicicletei, Simona a avut o atitudine de cățărător din Le Tour pe care nu-l deranjează deloc mulțimea care face tunel în fața sa pe Col de Tourmalet. Și-a calibrat dreapta, reverul a trecut pe mod automat, iar loviturile altă dată perfecte ale Svitolinei și-au pierdut fiabilitatea și-au fost rechemate la service.

3-6 7-6 și 6-0 în decisiv. Deși memoria a înregistrat pentru totdeauna acel 3-6 1-5 de la care Simona a început escalada.

Un final de meci sub cer senin care a contrastat crunt cu furtuna și tsunami-ul pe care Roland Garros-ul le-a primit în mufă undeva pe la mijlocul meciului. Și probabil că ne vom aminti întotdeauna de meciul ăsta atunci când din neantul internetului vor apărea vocile dințate care-o vor acuza pe Simona de scăpări psihice în momente de importanță capitală. Nu de alta, dar astăzi a fost uriașă. Și probabil istorică. Doar că, așa cum se întâmplă deseori, vom aprecia istoria mai ales atunci când o vom privi de la distanță, peste ani, cu nepoții pe genunchi.

“Era o zi de vară din iunie 2017 care începuse cu victoria fabuloasă a lui Thiem asupra lui Djokovic. 3-0. Aproape incredibil. Dar să vă povestească bunicul ce-a urmat…”