„Dar dați-mi viața-napoi!…”

L-am întâlnit prima oară pe Nicu Covaci la festivalul tineretului de la Costești. Cred că era anul 1972. Aveam cravată roșie de pionier. Recitasem poezia “Inima lui Decebal” pe scena pe care ei, cei de la Phoenix, urmau să urce și să cânte. M-a luat în brațe, m-a coborât de pe scenă și mi-a zis: “Bravo!”. Un alt băiat din trupă  mi-a întins funda de nailon care-mi căzuse din păr. Am bâiguit, roșie ca focul,:” Mulțumesc, sunteți foarte amabili!” Covaci a râs. “Cine, noi?! Fetițo, noi suntem ăi mai răi băieți din Timișoara! Venim direct de la balamuc!” Nu mi-a plăcut că mi-a zis “Fetițo”. Dar m-am îndrăgostit pe loc!

I-am ascultat cântând, de lângă scenă. La cursurile școlii de muzică din Hunedoara, profesoara Horvath mă apropia, pas cu pas, cu o dăruire cum numai dascălii cu har sunt în stare s-o facă, de muzica marilor compozitori ai lumii. Dar atunci, lângă scena pe care cânta Phoenix, am simțit că nu ascultasem niciodată ceva atât de minunat. Am plecat de la Costești avându-i în suflet pe Phoenix, avându-l în suflet pe Covaci.

Anul 1972 a fost un an bun… atât cât putea fi de bun un an comunist. Frumoșii nebuni ai rock-ului românesc își permiteau, încă, să zburde cu pletele în vânt. Nimeni nu intuia dezastrul ce avea să urmeze prin aplicarea proiectului de revoluție culturală pe care Ceaușescu și aparatul său de propagandă îl puseseră deja pe hârtie, sub forma Tezelor din iulie, în 1971, după vizita în China și Coreea.

Mi-am luat inima în dinți și i-am spus D-nei Horvath ce mult mi-a plăcut muzica formației Phoenix. Tonul meu era unul războinic, aproape pus pe harță, revendicativ, de atac. Eram pregătită să-i rezist și să susțin valoarea lui Nicu Covaci, idolul meu, pus în balanță cu Wagner, Dumnezeul artistic al profesoarei. Doamna ne vorbise adesea, la clasă, despre non-muzică, exemplificând. Îmi aduc aminte și acum de : ” Marinică, Marinică”  și de: „Macarale… râd în soare, aurii, macarale, în zori de zi…” Profesoara m-a privit zâmbind. A zis “Discutăm asta altă dată. Tema de astăzi este opera bufă.” M-a lăsat perplexă. Unde era ironia fină și tăioasă, patima din voce, sclipirea din ochi când vorbea despre valoare, versus non-valoare?! Am tras concluzia că mă cruță, fiindcă-i sunt dragă (chiar îi eram!). Că de-aia nu mă dă cu capul de pereți.

După o săptămână, Profesoara începea ora privindu-mă ghiduș. Ne-a spus: „Azi v-am adus ceva… Altceva. Primul LP al unei formații de rock din România. E muzică, muzică adevărată.” Era albumul Phoenix, „ Cei care ne-au dat nume”. Ne-a spus și că piesa care a dat numele discului a fost cenzurată. Și iar m-am îndrăgostit. De Profesoară. Am fost distrusă când s-a stins.

I-am povestit Ancăi întâmplarea de la școala de muzică. Anca era colega mea de clasă. Bunicii ei, foști mari moșieri din județul Buzău, își trimiseseră în Hunedoara copiii ca să-și piardă urma. Să-și refacă, din cioburi, viața fărâmată. Locuia într-un apartament la fel de mic ca al nostru, atâta doar că Anca avea camera ei. Și nu se pricepea la gramatică. Iar eu eram imbatabilă, fără a face eforturi, spre admirația colegilor și, uneori, chiar a profesoarei. Anca avea, nu doar propria camera. Avea pick-up, lucru la care, atunci, eu nici nu puteam visa. Avea și LP-ul Phoenix. Îmi amintesc că slăbiciunea Ancăi la gramatică ar fi fost atuul meu, în competiția noastră  pentru locul întâi pe podiumul clasei. Cu toate astea, am decis să-i ofer temele la gramatică și toate explicațiile necesare, contra audiție muzicală Phoenix. Ca să-mi mai treacă dorul de ei, până la următorul festival. A fost primul troc de acest fel de care-mi aduc aminte. Sacrificam ceva palpabil, cel puțin rațional, dacă nu important, pentru orice elev și câștigam ceva, doar de mine știut, ceva ce pentru alții nu avea nicio valoare. Am trecut, în timp, printr-un șir lung de astfel de trocuri cu sacrificii greu de evaluat ca atare, de către alții.

În anii care au urmat, Festivalul tineretului de la Costești devenea din ce în ce mai „contemporan-patriotic”. Selecția poeziilor recitate se îndepărta de Decebal și de inima lui. Mergea spre poeziile „Viitorul” și „ Partidului” ale lui Nicoae Labiș. Despre Labiș,  tatăl meu, cel cu care am învățat zeci de poezii ale lui Eminescu, Coșbuc, Alecsandri, Goga, când încă nu știam să citesc, spunea:” Păcat de el. L-au omorât tânăr. Dar i-au ucis întâi reputația de poet. Ar fi putut sclipi moral în istoria poeziei românești dacă scria doar poezia Moartea căprioarei, nu și  bazaconiile astea.” Dar mai recitam și bazaconii. Nu-l înlocuiseră, totuși, încă, pe Decebal cu Ceaușescu. Cântarea României, și, împlicit, a conducătorului iubit, avea să fie demarată doar în 1977.

Din an în an, la Costești,  Covaci era tot mai înnegurat. Îi apăruse cută verticală între sprâncene. Nu prea mai glumea. Era veșnic nemulțumit: stația nu performa, boxele erau prost direcționate, locul în program era prost ales… Am fost prezentatoarea spectacolului câțiva ani la rând. Eu și Ana Ciontea. Mai apoi, Camelia Maxim. Ele sunt, acum, actrițe.

Într-unul dintre ani 1974 sau 1975 am avut, în premieră, o problemă: tovarășii au reclamat părul prea lung al soliștilor. Trebuia adunat, prins cu agrafe, să nu vadă dictatorii în ce hal de decadență morală se manifestă tineretul hunedorean la Costești, cu pletele în vânt. Covaci a-njurat cu voce de tunet! De ei și de mama lor! Dar i-am ajutat să se pieptene, noi, prezentatoarele, pe ceilalți. Baniciu a fost cel mai cooperant. Conducătorul formației, Nicu Covaci, cu pletele lui, n-a apărut în niciun cadru în transmisiunea aceea.

În 1976 Phoenix a concertat, pentru ultima oară, în Munții Orăștiei. A fost un concert apoteotic! : „Mica țiganiadă”, „Andrii Popa”, „Strunga”,” Mugur de fluier”, „Negru Vodă”etc. Sunt sigură că atunci știau că pleacă. Îmi aduc aminte anul, pentru că eram, deja la liceu. A fost primul an în care nu mi-au mai spus „fetițo”, mi-au spus „domnișoară”.

„Să ai grijă de tine, domnișoară! S-aveți grijă de voi!” Aveam, de acum, ascuns ca pe o comoară de preț, LP-ul „Mugur de fluier”. Pick-up am reușit să cumpăr mult mai târziu, în facultate.  Prima noastră investiție, ca familie, a fost Pick-up cu boxe Tesla. L-am cumpărat  amestecând banii din meditații ai mei și ai soțului meu cu economiile din banii trimiși de părinți pentru studii. Bani de la nuntă n-am avut, căci n-am făcut nuntă. Alegerea a fost de neînțeles pentru părinți, pentru mulți dintre colegii din generația noastră. Să fii o tânără familie care n-are pat și masă și să alegi să cumperi pick-up! Și nu era ieftin, deloc! Cu peste 5000 de lei, cât am dat atunci pe el, am fi putut cumpăra un televizor sport și un frigider. A avut grijă mama să-mi prezinte, post-factum, varianta înțeleaptă de cheltuire a banilor.

Vestea fugii din țară a celor de la Phoenix a căzut ca un fulger. L-am urât pe Covaci! M-am simțit trădată. N-am înțeles.

“Niște derbedei!” a pocnit mama cu vorbă tăioasă, ca și când ar fi uzat de ciocanul și secera de pe stema PCR. Am aflat, peste ani, că privirea piezișă pe care mi-a aruncat-o atunci nu avea legătură cu convingerile ei, iar cu ideologia pe care nu dădea două parale, nici atât! Avea legătură cu faptul că scotocise, găsise și citise… jurnalul meu de adolescentă. Incapabilă să întindă punți pentru comunicare, mama descoperise propria-i metodă de a-și supraveghea fiica rebelă. Așadar știa! Iar mesajul voia să-mi micșoreze suferința! Care va să zică, dacă-s derbedei, nu merită!Tata a tratat replica mamei băgând nasul în ziarul deschis, foindu-l, a nervozitate, ca totdeauna când nu era de acord cu ce spunea mama, dar nu putea s-o contrazică. N-o contrazicea niciodată în fața mea, ceea ce nu înseamnă că nu aveau, din când în când, „ședințele” lor. Uneori, urmăream discuțiile, spionând când ei credeau că dorm… Aveam și eu metodele mele oculte. Trăind în două camere, era cam greu să păstrezi ceva, numai al tău, indiferent că ești mare sau mic.

Au trecut anii… I-am revăzut, pe Phoenix, de la distanță, în diverse  spectacole, după 1990. I-am văzut certându-se, pupându-se, înjurându-se, iar pupându-se, judecându-se… Pe unii i-am văzut murind. Constanta formației Phoenix a fost, și în anii aceștia, Nicolae Covaci. “Sfântul Nicolae”, cum avea obiceiul să-l numească Adrian Păunescu.

În anul 2012, când am decis să candidez la Parlamentare, l-am avut în Hunedoara pe Covaci cu Phoenix. Datorez aranjamentul respectiv, spectacolul Phoenix, după 36 de ani în Hunedoara, prietenului meu, Mircea Goian. Dar nici măcar el n-a știut cum a fost frântă încăpățânarea Sfântului Nicolae de a nu cânta în campanii electorale. A cântat în Hunedoara, în decembrie 2012. A pretins, cu bună știință, doar un pumn de mărunțiș, o sumă modică față de valoarea lui artistică uriașă.  Am aflat mai apoi că onorariile lui erau, în general, cu mult mai mari. Covaci n-a cântat la Hunedoara pentru bani, ci pentru 15.000 de hunedoreni, ieșiți în stradă la -15 grade. Și pentru fetișcana de altădată,  cea care l-a iubit și l-a urât la fel ca sute de mii de tineri din România anilor acelora întunecați. Bineînțeles că nu și-a adus aminte de mine. Nu-și amintea de mine nici de la un an la altul, la Costești. Dar își amintea că niște fete care recitau și prezentau spectacole îi umpleau paharul cu sifon îi pieptănau colegii și se uitau la el ca la Dumnezeu.

Stau acum, la început de iulie 2017, față în față cu Nicu Covaci, în mijlocul câmpului, la 20-30 de metri de scena pe care deseară, la 22.30, Phoenix concertează, la Costești, după 41 de ani de absență din Munții Orăștiei. Este ora după-amiezii.

„Ce mai faci, maestre?” îl întreb. E supărat. În același fel supărat, ca acum 40 de ani: l-au cazat la Brașov, la cinci stele dar nu mergea aerul condițonat și-au curs apele pe el… organizatorii de aici i-au pus boxele pe niște paleți prea joși… i-a trimis după niște mese, paleți, treaba lor, ce-i prostia asta?! Habar n-au ce stație are el. Face o comparație cu decibeli între stația lui și un supersonic, moment în care omul meu, fizicianul, aflat lângă mine, ridic-o sprânceană…

Îl întrerup din râzgâială și-l întreb dacă a mâncat… are nevoie de ceva? Iar soțul meu se riscă: “Vă aduceți aminte? Ați fost la noi, la Hunedoara, în decembrie 2012, în campanie electorală…”  Răspunsul lui Covaci vine, tăios: „Eu nu cânt în campanii electorale!”  Am replicat zâmbind, blând.” Ba mai cânți… câteodată. În decembrie 2012, ai cântat la Hunedoara.”  M-a privit pătrunzător. A părut că-și aduce aminte. Dar el n-a întrebat și eu nu i-am spus.

Am rupt grăbită tăcerea : „Ce zici, maestre, ne mai  venim în fire, noi, nația asta?” M-a săgetat cu privirea. Am crezut că urmează un răspuns de felul:  „Tu să-mi spui!”  N-a făcut-o. A răspuns, în schimb,  cu vocea răgușită, consolat : „Nu, nu cred! Prea multă ură! Înainte eram noi, contra lor. Știam pe cine urâm. Taberele erau clare.  Acum urâm prea mult… Ne urâm fiecare cu fiecare.”

Miezul nopții, la Costești. Plouă, din timp în timp, și cerul este brăzdat de fulgere. Pe scenă cântă Phoenix, după o absență de 41 de ani. Este un regal de virtuozitate a chitarelor electrice. Hard- rock, cred. Phoenicșii cei noi. Dar, la un moment dat, ascult cu nod de lacrimi în gât, o voce răgușită care se zbate între munții Orăștiei:

„Căci n-am greșit nimic, / Hulit am fost, fără rost/ De cei ce i-am iubit!”

și:

„ Dar dați-mi viața-napoi/ Ce-am risipit pentru voi/ Uitând de dor și nevoi…”

Eleonora-Carmen HĂRĂU