DacFest 2024. Povestea unei bijuterii de festival – GALERIE FOTO

Unealta meşterului dac face locul să sune şi îl umple cu miros aspru de metale. Loviturile scurte dau cadenţă timpului întors peste veacuri. Sub numele de Oroles, arheologul Andrei Mihai de la Terra Dacica Aeterna (TDA) reuşeşte să dea formă antică alamei, bronzului, fierului sau cuprului ori îmbracă bijuterii zvelte în straie argintate.

Zeci de replici după brăţări, inele, cercei, lănţisoare, toate măiestrit lucrate, umplu locul şi atrag curiozitatea către podoabe. Vizitatorii încearcă brăţări precum cele purtate pe vremea strămoşilor sau îşi potrivesc pe degete inelele în spirale realizate întocmai după cele descoperite în diverse tezaure.

Dintre toate podoabele orânduite la cortul bijutierului, una atrage atenţia prin frumuseţea simplă şi lumina blândă a argintului. ,,O! Ai ales bine!”, exclamă meşterul, cu ochii plini de încântare. Nu înţelegi bucuria reenactorului TDA până nu afli povestea inelului: „Piesa asta dacică a fost descoperită chiar aici, la Măgura Uroiului! Nu îmi amintesc anul, dar Angi l-a găsit, ea trebuie să ştie mai multe. Nu mulţi mă întreabă de el, deşi e frumos şi acesta este lucrat în argint.”

Cu inelul pe deget şi cu gândurile pline de întrebări mă îndrept către „Taverna daco-romană” unde, alături de alte femei dace, Angelica Bălos, alias Arcia, prepară tot felul de bunătăţi după reţete antice. Deschid pumnul cu micuţa bijuterie şi ochii arheologului se umblu de încântare: „De unde îl ai? Nu ştiam că Oroles are replici după piesa descoperită aici! Am şi eu unul, făcut de Paul Cheptea, dar nu îl port acum ca să nu îl pierd prin aluaturi.” Povestea bijuteriei atrage imediat alţi curioşi din jur.

„L-am descoperit în campania din anul 2005, pe şantierul de la Măgura Uroiului, într-un complex dacic cercetat parţial în 2004. Complexul are formă ovală şi dimensiuni de 1,80 x 1,60 metri. Conţinea diferite tipuri de vase lucrate cu mâna sau la roată, un vârf de suliţă din fier, un obiect de fier corodat şi acest inel de argint. Într-o parte, bijuteria avea o fisură şi posibil ca într-unul din orificii să fi fost o piatră decorativă.„ Pe moment, toţi cei atraşi de aroma mâncării, lasă bucatele jos şi ascultă istoria inelului. Venit din Apuseni la festival, Călin Stanc admiră îndelung inelul şi şopteşte: „Aşa mi-ar fi plăcut să învăţ istoria la şcoală! De ce nu e predată aşa?!”

Alături, Mugur Pop îşi farmecă publicul nu doar cu înfăţişarea sa mândră, ruptă parcă din Antichitate, ci cu cunoştiinţele sale despre ierburile de leac. Ştie, ca nimeni altul, să atragă cu istorisile sale şi atenţia copiilor, nu doar a micuţei sale pe care o alintă dulce „Bibi”: „Ia, arată tu ce avem aici”, o îndeamnă dacul pe fetiţa care îl priveşte serios, cu doi ochi mari şi albaştri.

Pe rând, bărbatul ridică sticluţele unde are infuzate tot felul de plante medicinale în ulei: gălbenele, mărul lupului, lavandă, busuioc … Un puşti se miră: „Mărul lupului?” Dacul apucă leacul şi povesteşte: „Mărul lupului e bun este pentru lovituri, contuzii… Aristolochia clematitis, ia zi! Aris-to-lo-chia cle-ma-ti-tis!

Când vrei să râzi de careva îi spui cuvinte din astea pe care nu le înţelege. Dincoace, e salvie. Salvie – salvare!

Aici avem floare de cicoare în ulei de măsline, despre asta ne-a spus Plinius cel Bătrân, un mare istoric, că este un amestec care atrage simpatia dacă îl foloseşti.

Amestecul de lavandă cu coada şoricelului îl facem noi pentru răni. Coada şoricelului se numeşte latineşte „Achillea millefolium”, ai auzit de Ahile?

Mare războinic o fost Ahile şi vindeca rănile soldaţilor cu planta asta care creşte peste tot. La vremea aia, nu se ştia că este bună şi ca drenor de bilă, s-a descoperit asta mai târziu.

În Antichitate, era cicatrizant, opera sângerarea şi, la război, asta vrei: să nu mai curcă sânge! Când te juleşti, vii la bărbos şi rezolvăm! Nu mai faci crustă când te dai cu amestecul ăsta, rana se vindecă uşor. Aşa ne creştem viitorul, dragule. Ăştia mici, să înveţe de la noi, că şi noi am învăţat de la cei mai mari. Care am vrut să învăţăm.”

Festivalul DacFest este unul dintre cele mai mari şi frumoase evenimente de reconstituire istorică şi cel mai reprezentativ din ţară pentru perioada antică.

Asociaţia Terra Dacica Aeterna aduce aici cele mai bune trupe de reenacment, cu sute de membri costumaţi în daci, sarmaţi sau romani, cu ateliere unde poţi poposi o întreagă zi să asculţi povestea fascinantă a străvechilor meşteşuguri sau să încerci ţesutul, modelarea lutului sau a pietrei, prelucrarea osului, a lemnului sau a metalelor. „Avem atelierul de turnat bijuterii în bronz, atelierul de artilerie romană cu scorpionul şi onagerul funcționale.

O nouă trupă de reenactori din Ungaria a venit pentru prima dată şi a adus 15 oameni, ne-au venit prietenii festivalului de la Romanitas, din Italia, Anglia şi Bulgaria, avem şi reenactori din Spania precum Diana Ortega care au călătorit cinci zile cu o mașină Dacia pentru a ajunge la noi, iar meșteșugarii sunt cei mai buni pe care i-am găsit în țară. Dacă anul trecut am luptat pe la 40 și ceva de grade, acum e mai bine”, spune Lucian Panov, preşedintele TDA.

În tabăra romană, sub umbrar, cât nu sunt lupte, tinerii legionari romani ai TDA se ocupă de atelierul de metaloplastie. Toată lumea foloseşte daltă şi ciocan, într-o simfonie aprigă de pocnituri. Îmbrăcat total diferit, în dac, pietrarul Duras are o nouă bucată de andezit pe care are de gând să o transforme complet.

Edi Schneider vrea la această ediţie să modeleze în stânca locului tocmai pasărea de pe coiful lui Oroles. Nici nu se putea loc mai potrivit pentru un pietrar decât Măgura Uroiului, cunoscută în Antichitate ca Petris, localitate unde era o carieră de piatră folosită mult de romani.

De-a lungul timpului, piatra vulcanică a fost o resursă valoroasă pentru comunităţile din zonă şi descoperirile arheologice arată că ea a fost folosită, încă din Neolitic, apoi în Epoca Bronzului şi a Fierului. Forma ei ciudată i-a adus numele de „Cuşma dacilor”.

Aici, la poalele străvechiului Petris, au poposit şi la ediţia a XIV-a trupele legionarilor romani veniţi din ţară sau felurite locuri ale Europei. Aici poţi învăţa tot felul de lucruri interesante despre armata Imperiului Roman, tipurile de soldaţi sau despre viaţa din Roma Antică.

 

La atelierul de cartografie afli de exemplu că: „Romanii scriau pe tăblițe cerate, cu stylus pe ceară de albine. Dacă greșeau, întorceau instrumentul și, cu celălalt capăt, netezeau materialul. Trebuia să fii  atent, că, dacă erau contracte importante de vânzare sau cumpărare, putea soarele să le topească cu totul.

Dincoace avem evoluţia scrisului latin, cu o coloană pe mijloc unde sunt trecute literele, așa cum au fost găsite pe tăblițele de la Roșia Montană. Seamănă puțin cu scrisul nostru de mână, nu?” Lângă o armură uimitoare, romanul Romică Gheorghe explică mândru: „Este replica armurii Împăratului Traian făcută de Paul Cheptea, după imaginea de pe Columna de la Roma! Paul este fondatorul reconstrucției istorice în România, a început prin 2007 şi, tot ce vedeţi aici, i se datorează, practic. Terra Dacica Aeterna a fost prima trupă, după care au apărut restul!”

Tot aici îi întâlneşti pe gladiatori, tineri plini de energie, cu costumele şi armele lor ciudate, dar şi pe Zânele Zalăului, diafanele îmbrăcate în straie albe, o trupă care încântă cu momentele din festival. Dincolo, priveliştea e desprinsă parcă din frescele romane.

Îmbrăcate în veşminte de mătase, în culori tari şi cu părul prins în coafuri complicate, doamnele Romei îşi îndrumă vizitatorii prin tainele scrisului pe tăbliţe de ceară sau a jocurilor după regulile Imperiului. Florina Poenaru nu este doar dascăl de latină, ci un călăuzitor desăvârşit în Antichitate.

„Fetele ei” – cum le alintă pe tinerele din jur – sunt ajutoarele ei de nădejde, gata oricând să povestească, să încânte sau să îi provoace pe curioşi la o partidă.

Ramona Jurca se entuziasmează când extraordinarul ei talent caligrafic este răsplătit de Steven Cockings, un reenactor venit din Anglia care îi dăruieşte câteva volume în semn de preţuire.

În locul unde, la ediţiile precedente, era coadă la servit bere antică, acum este tot coadă, dar la atelierul de tras cu arcul. E clar că şeful arcaşilor daci, Constantin Vlăsceanu, are lipici la public. Toată lumea bună a reenacmentului îl cunoaşte pe Bobi şi îi respectă măiestria. Şi nu este vorba doar despre precizia loviturilor sale, ci şi despre uimitorul talent de călăuzitor pe care îl împarte cu generozitate tinerilor care vin să înveţe „arcăşia”, cum o numeşte micuţa Alesia.

 

Copila a rămas în ambele zile ale festivalului lipită de Bobi, de arcuri şi săgeţi. În câteva ore, a ajuns să îi înveţe pe alţi micuţi cum se ţine arcul şi se lansează săgeata către ţinte.

Bobi ar putea să vorbească ore în şir despre arcuri, să arate, să demonstreze, să explice: „În Antichitate, arcurile nu erau o simplă bucată de lemn legată cu o sfoară, se făceau din diverse esențe de lemn, lipite între ele cu tendoane de vită, eventual de berbec, lipite cu un clei special făcut din bășică de sturion care, spre deosebire de faimosul clei din oase de vită comunist, care crăpa în șase luni de zile, era foarte flexibil, asigura compresia și extensia materialelor. Un arc de război mergea undeva la 100-120 de livre putere, iar al meu este de 47 de livre putere, e mediu”, arată dacul şi îşi încearcă demonstrativ arma preferată. Câteva sute de doritori se perindă zilnic, în timpul DacFest, pe la atelierul condus de Constantin Vlăsceanu, de unde cel puţin trei mii de săgeţi sunt trase către ţinte: „Arcul a avut un rol foarte important în istoria omenirii: era folosit atât pentru procurarea hranei, cât şi pentru autoapărare sau atac. Asta simbolizează şi ţintele: ursul este vânatul  – procurarea hranei, iar romanul este duşmanul.”

Odată vânatul procurat, era dus femeilor şi folosit la prepararea hranei. În bucătăria festivalului, Silvia Olari este cea care taie carnea: „Preparăm o mâncare dacică, facem o varza călită cu os afumat. Ei afumau vânatul ca să rămână peste vară, adăugăm varză, condimentăm cu cimbru.

Colega mea, Angelica, face o prăjitură de casă din gris fiert în lapte, prăjit în ulei și scos în miere peste care se adaugă piper, ca să intensifice gustul. Vali se ocupă de moretum, vestita pastă romană de brânză excelent condimentată, inclusiv cu rută.” De aici, toţi vizitatorii pleacă cu palmele pline, cu degetele încărcate de miere sau obrajii umflaţi. Măslinele scăldate în miere devin felul preferat al viespilor care încing pe marginea bolului de lut adevărate lupte pentru a se servi cu bucate romane, spre disperarea dăciţei Maya.

După ce s-au delectat cu bucatele antice, e rândul altor dăciţe să îşi poftească vizitatorii la o incursiune în lumea vechilor ţesături. „Vrem să reproducem hainele strămoșilor, să descoperim modul în care anticii își făceau textilele. Am găsit niște tehnici care s-au pierdut undeva în Evul Mediu, probabil că dura prea mult ca să îți faci o haină sau un brâu. Tot ce facem are bază științifică, sunt descoperiri arheologice din țară și străinătate”, spune Doina Panov şi te îndrumă către cataloagele de unde poţi afla date despre modele conservate în minele de sare din Hallstatt, din Austria.

Gabriella Leonte se ocupă de ţesutul la vechile războaie antice, care se desfăşurau pe verticală, iar, în partea de jos, firele erau ţintuite cu greutăţi de lut, diferite ca formă de la o zonă la alta. Nici că se putea pentru ea un nume antic mai potrivit: „Mantia”. În vecinătate, alte dăciţe se ocupă de cei care vor să ţese pentru prima dată, simplu, pe fire prinse între rame de lemn. atelierul de ţesut.

Şi, dacă la bucătărie fumul este semn că se prepară bunătăţi, în alt colţ al taberei dacilor, focul încălzeşte apa din ceaunul unde Iulia Drăgan a strecurat pumni întregi de petale uscate de crăiţe. Este locul unde publicul DacFest află cum şi cu ce se vopseau firele de lână: „Prima dată se prepară un mordant care pregăteşte lâna pentru culoare. Din crăiţe, se obţine un galben superb pe lână, dar mai intens pe in. Folosim sare de alaun, apoi se lasă în maceratul de crăiţe aproximativ două-trei ore. Culoarea se fixează la final cu oţet, apoi lâna se întinde la soare. În funcţie de intensitatea astrului, poate ieşi şi coloraţia mai slabă, ori mai tare. Cu coloranţi naturali se poate obţine o paletă foarte vastă de culori – de la verdele obţinut cu rădăcină de măcriş, mov cu bobiţe de soc, se poate folosi şi varză, din fructele de boz iese un maroniu-negru, scoarţă de stejar, de nuc”, explică dăciţa tuturor celor care se opresc dornici să afle informaţii.

 

Alături de alţii de-o seamă, băiatul Iuliei, Alexandru, îşi face de lucru prin atelierul de bijuterii al meşterului Dan Ţurcă, care, aplecat deasupra podoabelor, este tare concentrat la lucrul său şi adaugă mereu piese noi, la cele deja expuse. Când copiilor nu le iese suflatul la corn, Dan vine cu sfaturi, semn că a fost atent şi la conversaţia şi mişcările puştilor. Are alături unul dintre cei mai mici daci din tabără, pruncul lui, Ovidiu, copilul al cărui păr are culoarea cuprului, precum metalul în care lucrează tatăl lui.

Dacă vrei să ai parte de un loc unde tihna este stăpâna locului, îl găseşti la atelierul de tâmplărie Ars Fabrilis al meșterului Ciprian Pop. Aici munca este migăloasă şi vorba oamenilor e domoală. Mirosul cald şi bun al lemnului te împresoară, iar muzica strungului arhaic aminteşte cumva de copilăria de odinioară alinată în covate sau leagăne din braţe de arbori. Fibra lemnului rămâne în linguri, blide sau platouri orânduite fain. Cipri împarte cu Irina nu doar viaţa, ci şi pasiunea pentru cioplit. Femeia i-a deprins meşteşugul şi este gata să îţi arate pe calul de mezdrit cum se folosesc uneltele, replici după cele dacice, care seamănă întrucâtva cu cele din gospodăria moţilor.

La atelierul de modelat lutul al TDA, Elisa Grigore are grijă ca micuţii să ridice din grămezile de materiale tot felul de forme. Are un dar aparte pentru munca cu copiii, iar aceştia nu-i ies din vorbă. La un pas de ea, Lia Ardeleanu are în grijă un loc unde poţi cu uşurinţă să te simţi ca într-o gospodărie antică, înconjurat de replici ale vaselor și ustensilelor găsite în siturile arheologice.  Fost membru al TDA, arheologul Marius Ardeleanu a înfiinţat Asociaţia Omnis Barbaria la Baia Mare şi este specialist în ceramica dacică pentru servit și gătit, în timp ce Lia s-a specializat pe gastronomia antică.

Un popas aici, la poveşti, te lămureşte de ce meşteşugul olăritului a cunoscut o dezvoltare remarcabilă în perioada Regatului Dac, când se foloseau cu preponderenţă vase din lut. Vorbă după vorbă, timpul zboară şi, când micuţa Sara se apropie de un vas mare cu toarte, Lia sare ca arsă şi o opreşte înainte ca piesa la care tatăl ei a trudit mult să ajungă cioburi.

Komakiza, făuritorul de arme dacice, atrage atenţia bărbaţilor şi puştilor care vor să încerce puţin munca istovitoare dintr-un atelier de fierărie. Fiecare asociaţie prezentă îşi etalează munca cea mai de seamă a meşterilor. În zona destinată celor de la „Historia Renascita”, nu ai cum să nu te opreşti la cortul căpeteniei Cătălin Drăghici, cu uimitoare replici după podoabe antice, inclusiv cele după faimoasele brăţări dacice recuperate anii trecuţi.

Alături, sunt „Lupii Apoulonului”, trupa de daci a Gărzii Apulum din Alba Iulia, asociaţie care a venit la festival cu toate cele patru formații: pe lângă daci, sunt romanii din Legiunea XIII Gemina, faimoşii gladiatori din Ludus Apulensis și dansatoarele Magna Nemesis.

Aici istoricul Liviu Zgârciu te poartă temeinic prin istoria veche a neamului. Nu mai are matriţa de bătut replici după bănuţi romani, dar le arată copiilor cum se foloseşte un fluier de legionar. Tot din Garda Apulum face parte din Raluca Maria Pascu, care a preferat să se alăture taberei sarmaţilor, pe care îi diferenţiezi uşor de daci datorită straielor colorate dar şi cortului unic în festival. Sarmaţii erau luptători temuţi, iar femeile lor intrau în luptă, călăreau şi trăgeau cu arcul. În apropiere, Cosmin Ciobanu lucrează ba metal, ba face pielărie, ba drege lucruri sau iscă piese noi.

De cealaltă parte a aşezării, veniţi din Cetatea Cugirului, „Dacii Singidavei” au adus la DacFest un atelier de modelat lutul şi unul de fierărie unde Ghiţă Borza îi explică unui băieţandru de ce e musai să dea la forjă: „Păi, dacă nu facem noi, cine? Meseria se învaţă de mic, că aşa te faci om mare!” De strajă, la poarta aşezării, organizatorii le-au oferit un binemeritat loc celor de la Legio Dacica, trupa de reconstituire istorică a Asociației Enciclopedia Dacica.

Luptători cu chipuri aspre şi o costumaţie care adună o mulţime de întrebări, dacii lui Cătălin Borangic, doctorul în istorie antică, culeg laurii şi buchete de aprecieri. Ajuns pentru prima dată la DacFest ca participant, istoricul şi-a anunţat din timp – prin mijloacele moderne ale reţelelor sociale – intrarea fastuoasă în lumea vechiului Petris. Nota cu iscusinţă Cătălin Borangic: „Se întâmplă că voi face curând o călătorie lungă, drept la Măgura Uroiului și în ţara dacilor. Voi merge acolo nu ca neguţător de mărfuri, nici să adun purtători de bagaje în serviciul unei tabere militare sau îngrijitori de cai, nici nu am de dus vreo solie pentru aliaţi sau vreo alta cu nume frumos, din acelea care făgăduiesc minciuni. Nu voi purta sceptrul de aur şi nici panglicuţele sfinte ale vreunui zeu. Înzăoat, cu coif şi scut, având lancea în mâini mă voi înfățișa acolo unde barbarii au tabăra, pe malul Marisului. Voi merge la nişte oameni întreprinzători, tulburaţi ca nişte cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna şi înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele. Acolo, la ei, puteți vedea peste tot săbii, platoşe, Iănci, toate locurile fiind pline de arme şi oameni înarmaţi. În mijlocul atâtor oameni deosebiţi, eu mă voi înfățișa cu tovarășii mei, oameni de arme, grozav de nepăsători în vuietele bătăliilor, socotindu-se nemuritori.” Aşa, cu vorbe bine spuse ne-a cucerit Cătălin Borangic.

Când aromele bucătăriei au dat deja roată taberei şi prind a se înălţa precum soarele către  mijlocul cerului limpede ale celei dintâi zile de septembrie, bărbaţii încep să se pregătească. Unii cred că a venit vremea luptelor.

 

Nicidecum. E totuşi vremea prezentării scenariului de război, aşa că arheologul Marius Barbu lasă în grija copilului său, Darius, atelierul cu piese lucrate în metal sau în os şi pleacă către centrul platoului.

 

 

.Primul care îi iese în întâmpinare este istoricul Tudor Roşu din Alba Iulia, cel care „traduce” lupta dintre daci şi romani pentru public, adaugă elemente istorice sau picante, mai aruncă o remarcă haioasă sau temperează spiritele când războinicii uită că este doar reconstituire antică.

Dacii şi romanii i se strâng împrejur şi aşteaptă să îşi afle rolurile. Din mijlocul lor, Marius explică, atribuie personaje, imaginează atacuri, închipuie ritualuri cu nimfe.

 

Este clar că rolul lui Traian îi revine reenactorului din Italia, Roberto Santigli, Mugur Pop rămâne Gerula şi îl întruchipează pe prietenul şi sfătuitorul de nădejde al lui Decebal, în timp ce preşedintele TDA, Lucian Panov, se căpătuieşte din nou cu un rol trădător şi va sfârşi luându-şi viaţa.

Cătălin Drăghici devine regele dacilor, Decebal, dar, când pune mâna pe scenariu, începe să râdă: „Marius, iar eşti Steven Spielberg?!”

 

Trebuie doar să arunci o privire peste paginile cu textele colorate diferit în funcţie de imperii, regate sau triburi, cu mai multe acte şi titluri îngroşate, cu adevărate dialoguri şi mişcări scenice spectaculos gândite ca să îi dai seama că omul glumeşte şi nu prea.

Doar pentru ziua de sâmbătă sunt nouă pagini de text care trebuie aplicat în teren.

Gladiatorii se ţin deoparte alături de reenactorii din Anglia care poartă costumaţia de daci.

Apriga Alisa Vanlint arată câteva figuri de luptă, în timp ce Zane Green pare că meditează profund, întins cât e de lung, pe pământul cald al Petrișului.

Pe viitorul câmp de luptă, Cătălin Borangic are o roată de discipolilor atenţi şi pare proful acela bun care ştie ce şi cum să le spună studenţilor.

Pe marginea festivalului, se iscă o adevărată oază de bucurie când maşina pompierilor vine să răcorească atmosfera şi puştii ţopăie fericiţi sub jerbele de stropi. Când încep prezentările trupelor, toată lumea se strânge pe platoul dintre cele două tabere.

 

Primii vin dacii, iar rolul prezentatorului îi este bine încredinţat lui Cătălin Borangic.

Pe lângă detalii despre armele dacilor sau armuri, istoricul reuşeşte să facă publicul să înţeleagă mai bine viaţa antică: „Arheologia confirmă că elita militară a dacilor era foarte bine înarmată, aceşti oameni se năşteau în familii de războinici, trăiau aşa întreaga lor viaţă şi adesea mureau destul de devreme, ca nişte războinici.

Dacă războinicii de rang inferior aveau o sabie încovoiată, acel vestit falx dacic, nobilimea purta spadă. În acele vremuri, o armură de zale echivala cu un Mercedes în ziua de astăzi.”

 

Câţiva chicotesc în public, dar sunt repede opriţi de cei care vor să prindă explicaţiile: „În Dacia preromană, există descoperite un număr de armuri de zale egale cu numărul descoperit în tot restul Europei în acea vreme. Băieţii ăştia investeau foarte mult în echipamentul de protecţie, pentru că o asemenea armură este foarte mobilă, dar nu atât de rezistentă la unele arme precum săgeţile sau lănciile.

Alţii au armuri mai bune, din solzi de bronz, mai rezistentă, dar şi mai greoaie. Unii au armuri lamelare din piele, foarte rezistente la toate tipurile de arme ofensive şi cu o mobilitate bună.” Lecţia de istorie este atât de bine spusă că doar vântul mai îndrăzneşte să tulbure locul: „Nicio armată din lume, niciodată, nu a făcut ceva de capul ei. Nimeni nu îndrăznea să declare un război fără voia divină”, rosteşte istoricul şi ridică braţul către draconul dacic. „Nimic fără să invoce zeii, să ofere sacrificii, fără să ceară şi să ofere justificare divinităţilor. Draconul este legătura cu zeul, este simbolul religios, identitar, ideologic.

Se văd şi pe Columnă, este specific în perioadă, dacilor. El vine în istorie dinainte,  probabil din zonele Asiei Mici sau zonele stepice. Noi nu am reuşit să îl reconstituim aşa, dar se spune că scoteau zgomote, că aveau un sistem de captare a aerului şi atunci când era mişcat, în viteză, în fuga calului, scotea un şuierat şi vă asigur că un astfel de sunet în haosul luptei oferă un reper, o direcţie şi o legătură pe care doar soldaţii o pot recunoaşte.”

Total indiferenţi faţă de tabăra dacilor, romanii îşi văd de ale lor în tabără. Se distrează urmărind ba dansuri antice, ba o competiţie de aruncatul securilor între gladiatorii din Ludus Apulensis, arbitrată de Uwald, care izbucneşte la final: „Fericitul câştigator a zece flotări este Herculaneus!” Alţii s-au strâns în afara castrului unde exersează aruncatul suliţei sau mânuitul artileriei: „TDA a fost şi este până acum singura asociaţie de profil din România în care s-au construit datorită pasiunii şi determinării a doi oameni – Mihai Gâlcă şi Paul Cheptea – o gamă completă de piese de artilerie antică (Onager, Scorpion, Manubalista, Catapulta). Sunt puţine asociaţii din lume care se pot mândri cu aşa ceva.”

Prezentarea trupelor romane îi revine Gărzii Apulum şi istoricului Liviu Zgârciu, care, după ce dă amănunte despre arme şi diverse formaţiuni de luptă precum testudo, pofteşte un voluntar din public să li se alăture legionarilor. „Această formaţiune rezistă şi la greutăţi de peste 100 de kg şi o să vă demonstrăm asta”. Un copil de-o şchioapă este adus, ridicat şi pus peste scuturile soldaţilor: „El cred că are vreo 89 de kg”, glumeşte prezentatorul, în timp ce micuţul este purtat cale de metri întregi, apoi coborât de optio, un soi de ofiţer care şi demonstrează privitorilor cât de dure puteau fi antrenamentele: „Se spune că antrenamentele erau de multe ori mult mai grele ca bătălia propriu zisă.

Ca să înţelegem avem nevoie de alt voluntar, unul care să aibă peste 18 kg!” Un bărbat vine lângă soldaţi şi i se aduce un echipament: „Stagiul militar începea undeva pe la 17 ani şi dura 20, chiar 25 de ani. Piesa cea mai importantă a echipamentului, care vine peste tunică, este lorica, cea purtată de el este lorica segmentata şi cântăreşte vreo 12 kg, este grea, dar dispunerea lamelelor o face uşor de suportat pentru trup. Cu toate piesele, legionarul roman avea asupra sa în timpul unui marş vreo 40 de kg! Şi un marş dura între 20 şi 25 de km.” Spre amuzamentul oamenilor, voluntarul începe antrenamentul şi reuşeşte să îl înfurie pe ofiţer: „Exact aşa nu ar fi trebuit să lovească un legionar cu gladius-ul. Împungi cu arma!”, strigă prezentatorul la microfon, în timp ce optio răcneşte în casca bărbatului.

Când ziua dă în pârg, încep luptele gladiatorilor care strâng deja sute de oameni care aplaudă, strigă şi încurajează în momentele aprige. Ca de obicei, Uwald şi Dareios de la Ludus Apulensis fac spectacol cu mişcările îndelung exersate şi extrem de bine regizate. Cei doi se luptă, se acuză cer sprijinul publicul, se ceartă cu susţinătorii celuilalt.

Când Dareios pare epuizat, alege dintre privitori o copilă care, în ciuda siluetei fragile, strânge pumnii şi se repede la Uwald. Publicul e în delir. Uwald remarcă o prezenţă feminimă care se bucură de anatomia dezgolită a gladiatorilor alături de prietenele ei, la telefon. Amuzat, bărbatul ia aparatul şi îşi filmează pachetele de muşchi de pe abdomen. Gladiatorii TDA poartă spectatorul prin arsenalul antic de arme din vechile arene. Cât războinicii se pregătesc de tradiţionala confruntare între daci şi romani, nimfele dace aduc în scenă momente de dans şi descântece îndelung aplaudate.

Încet, căldura zilei se domoleşte şi soarele coboară spre apus. Fotografii ies să vâneze siluetele draconilor şi profilul aspru al războinicilor daci în lumina aurie. Cristian Resiga surprinde acum câteva imagini demne de tablou.

Lupta dacilor şi a aliaţilor lor sarmaţi împotriva romanilor, devotamentul lui Gerula, trădarea lui Dribalos, care rămâne la Roma şi i se alătură Împăratului Traian cu gândul de a deveni următorul rege al Daciei, remuşcările sale şi revenirea alături de Decebal, momentele din timpul încleştărilor şi sinuciderea sa când este înconjurat de romani ar putea fi cu adevărat subiectul unui film.

Noaptea de sâmbătă începe spectaculos cu un uimitor spectacol de foc susţinut magistral de trupele Venatrix şi Ignis Phantasia, care întruchipează un ritual închinat Zeului Bachus. Laura Cândea, alias războinica Shirin din rândul sarmaţilor, pregăteşte din timp concertul de foc şi îl transformă în magie pură.

Publicul se mută apoi în jurul focului sacru. Este momentul lui Cosmin Duduc, revenit la DacFest după ani de zile de absenţă. Îşi ia în serios rolul de preot. Când flăcările izbucnesc şi ridică braţe arzânde către stele, dacul face cu toiagul semne de purificare a locului, apoi îndeamnă lumea să îşi arunce în vâlvătăi grijile şi apăsările.

Pentru cei care ştiu să privească, focul desenează contururi pe întunericul din jur sau îşi deschide fălcile precum un uriaş balaur către preoţii care caută să îl strunească. Cei care nu ştiu să vadă, zăresc aici doar nişte scânduri care ard, apoi se prăbuşesc în uralele celor din jur. Marele preot nu este mulţumit: „Sunt trist, am vrut ca lumea să simtă cu adevărat comuniunea, nu cred că am reuşit să îi fac pe toți să prindă spiritul acestui moment.”

Duminica, ultima zi a festivalului, începe cu cel mai straşnic moment: „harpastum”, un joc antic între echipa dacilor şi cea a romanilor. Vizitatorii care au ajuns să vadă câteva momente din încleştarea de pe teren, nu s-au mai putut desprinde până la finalul partidei câştigată la limită de daci. Dacă e minunat de privit, jocul cu mingea nu e deloc simplu pentru participanţi, ba din contră este mult mai dificil decât o luptă.

Jucătorii se contrează uneori destul de dur, sar, trag de minge sau o ascund sub straie, apoi tâşnesc spre poarta adversă marcată de doi pari. Când unul cade peste balonul textil, toată suflarea de pe teren pare să se ghideze după zicala „grămada cere vârf”. Un puşti apărut parcă de nicăieri prinde prada şi o taie spre poartă, dar e oprit de alt tânăr. E vălmăşeală, praf, se urlă, se transpiră şi se râde mult. Când echipa dacilor marchează cel de-al zecelea gol şi câştigă, toţi sunt epuizaţi. În tabere, ritmul antic îşi deapănă parcă prea repede ultimele ore de festival.

La bucătărie, este din nou plin de oameni care vor să încerce gusturi diferite, să noteze condimentele şi să savureze felurile romane unde dulcele este amestecat cu sare şi piperul dă nobleţe mierii. Fotograful Florin Muntean pare a fi peste tot cu obiectivul şi probabil că nu este reenactor să nu aibă măcar un cadru surprins de el în festival.

Întrecerile între gladiatori sunt mai nostime şi copiii râd cu gura până la urechi când luptătorii sunt legaţi la ochi şi puşi să sune din clopoţel pentru a-şi marca prezenţa, ori li se dă câte un mic îndrumător din public. După ce se înfruntă în teren, Alisa Vanlint şi Zane Green vin între copii şi le împart medalioane cu lupul dacic. La atelierul de ţesut, Doina Panov este în culmea bucuriei când primeşte de la meşterul Ciprian Pop „un război vertical de ţesut făcut chiar cu unelte dacice! Nou nouţ, pe măsura mea!”

Scenariul luptelor este diferit azi, dar tot plin de imaginaţie: „Ne aflăm în anul 136 d. Chr. Doi bărbați cărunți beau vin și joacă zaruri. Unul dintre ei (Gaius Ulpius Secundus) este veteran, fost centurion al legiunii a V-a Mac. Cel de al doilea (Daos) este un vechi ofițer în armata lui Decebal. Ajunși la bătrânețe, cei doi prieteni de pahar deapănă amintiri din războaiele la care au luat parte. Au încercat să povestească și despre alte subiecte, dar nu le iese. Oricât ar încerca, tot pe câmpul de luptă le fuge gândul…”, a notat Marius Barbu pe foile colorate.

Taberele adverse se înfruntă acum urmând amintirile „înflorite” ale celor doi. La final, dacii, romani şi sarmaţii se salută şi împreună ridica armele către publicul care aplaudă reenactorii. Preşedintele TDA, Lucian Panov, acordă titlul de membru de onoare unor invitaţi din trupele străine participante la DacFest. Sunt chemaţi în faţa tuturor, Roberto Santigli, Alisa Vanlint şi Zane Green. Sunt ultimele momente ale acestei ediţii şi fotografii se aliniează pentru „poza de final”.

La această ediţie, venit din Valea Jiului în fiecare zi, Gabriel Hotea reuşeşte o adevărată cronică în imagini a DacFestului : „Din perspectiva mea ca fotograf, „DacFest. Sub semnul lupului” oferă numeroase oportunități de capturare a unor imagini impresionante, pline de dinamism, detalii și emoții. Una dintre cele mai frumoase caracteristici ale DacFest este atenția la detalii în ceea ce privește costumele, armele și decorurile. Acestea oferă un cadru autentic și vibrant pentru fotografie, făcând fiecare cadru să pară desprins din trecut. Reconstituirile bătăliilor și demonstrațiile de lupte sunt momente extrem de fotogenice.

Dinamismul și energia participanților oferă oportunități excelente pentru fotografii pline de acțiune, în care mișcarea și emoția sunt capturate perfect, de la portrete detaliate ale participanților, până la imagini de ansamblu ale taberelor dacice și romane, există o mare diversitate de subiecte fotografice. Pentru mine „DacFest. Sub semnul lupului” este un festival extraordinar și mă bucur că se ține la noi în județ. Aș dori să fie mult mai mult promovat.”

Retraşi fiecare în tabară, la propriul cort care urmează să fie strâns şi împachetat, membrii asociaţiilor mai poposesc la o poveste, ori schimbă păreri. Alţii le vor nota mai apoi pe reţelele sociale alături de fotografii memorabile:  „Cel mai frumos festival de reconstituire istorică pe perioada antică din acest an la care am participat, în opinia mea. Fotografiile de mai jos vorbesc de la sine.

Historia Renascita a fost din nou acolo, pentru a șaptea oară consecutiv. Și vom fi cu siguranță ori de câte ori vom fi invitați. Mulțumim colegilor din Terra Dacica Aeterna și îi asigurăm de toată susținerea noastră, ori de câte ori se va ivi ocazia”, scrie Cătălin Drăghici.

Nici acum, la final, copiii nu se dau duşi de lângă Bobi şi atelierul lui de tras cu arcul, care are la final de festival, mai mulţi fani, dar mai puţine … săgeţi în tolbe, din moment ce unele sunt rătăcite. „Trasul cu arcul este cel mai simplu și ușor lucru din lume, să nimerești ținta este partea grea”, bombăne dacul iscusit.

În celălalt colţ al taberei, meşterul Dan Ţurcă este un om fericit. Micuţul lui dac s-a ridicat în picioare, în umbra Măgurii Uroiului, apoi o ia de-a buşilea prin iarbă atras de copiii care încă se joacă de-a soldaţii. DacFest face alţi paşi către viitor.