DacFest 2023. Anul în care trădarea a murit (Galerie Foto)

Nu ştiu dacă cineva, vreun istoric sau sociolog, s-a încumetat vreodată să numere trădările care ne-au rănit neamul sau măcar să le aducă laolaltă pe cele mai crunte înşelăciuni şi rodul lor ticălos. Cu siguranţă că ne-ar uimi cifra adunată de peste vremuri şi ne-ar convinge, că poporul acesta are o nevoie profundă de vindecare, poate chiar de un miracol.

Celor care au ştiut să vadă, să asculte şi să priceapă, scenariul DacFest 2023 le-a arătat chipul hidos al trădării, urmările ei devastatoare asupra vieţii drepte, dar şi cum trebuie judecată sluţenia unui suflet mic cu buzunarele adânci.

 

Într-o anume vineri de-a verii, Simeria are şansa de a privi în trecut. De parcă s-ar deschide un portal miraculos, pe străzile orăşelului se strâng daci cu chip aspru şi armele ascuţite, femei în rochii lungi, copiii plini de voioşie şi nimfe graţioase, sarmaţi gălăgioşi şi legiuni de romani al căror pas cadenţat cutremură împrejurul.

La început, e doar o forfotă plină de glasuri prietenoase şi chiuituri de bucurie. Sunt oameni care se revăd doar aici şi încântarea regăsirii deschide larg braţele şi inimile reenactorilor veniţi din ţară sau aduşi din alte colţuri ale lumii de pasiunea pentru istoria veche.

O atmosferă de lume bună cuprinde locul şi se transformă într-o aşezare de suflete asemenea.

Nici nu mai ştii unde să te uiţi, de cine să te bucuri: o copilă cu coroniţă din raze de grâu, tinere cu ulcioare şi coşuri cu gheme colorate, dăciţe frumoase printre doamnele elegante ale Romei, împletituri complicate, preoţi cu zâmbete blânde şi plete dalbe, bărbaţi cu arme grele şi armuri strălucitoare, gladiatori plini de muşchi, micuţi în straie, capete de lupi cu colţii roşii de amurg, cete de romani mari şi mici.

Într-un colţ, istoricul Tudor Roşu îşi poartă încântat în braţe pruncul roman.

Filip are doar trei luni şi participă la prima sa paradă, la DacFest.

Grupuri se desfac, dacii îşi ridică scuturile, mamele îşi strigă copiii aproape, iar, peste romani, un ordin tună: „Milites!”

 

Se împart zeci de făclii, iar aerul îşi schimbă mirosul şi culoarea. Limbi de foc desfac întunericul şi îşi urcă fuioarele de fum către zei.

Dacii îşi umflă piepturile, dreg glasurile şi răcnesc într-un suflet: „Daciaaaa!!!”, apoi grabnic vine răspunsul: „Liberăăă!!!”.

Doi copii se cutremură: Rania şi Matei au crescut în Belgia şi nu pricep ce se întâmplă.

De lângă toptanul de-o şchioapă, dăciţa Silvia le predă prima lecţie de festival: „Noi suntem Dacia, de asta strigăm liberă!” Nu mai apucă să povestească altceva pentru că zeci de bărbaţi acoperă hărmălaia iscată de scuturile lovite cu arma, cu urletul „Roma capta!” O ceată de aplauze le urmează, iar şirul uriaş se pune în mişcare.

Mici detalii dau savoare poveştii de vineri seara. Agitaţia locului şi forfota întârziaţilor: un grup de romani trec aliniaţi prin spălătoria auto din apropiere şi grăbesc pasul ca să ajungă la trupele imperiale, în timp ce, din şa, un centurion îi priveşte încruntat.

Alături, înalt şi straşnic, în straie albe, Mugur Pop îşi struneşte domol calul negru. Fotografi fug ca potârnichile în jur pentru cel mai bun cadru. Încremenit pe stradă, un câine priveşte marşul de foc. Din zare, pare un lup alb care străjuie dacii. În urma lor, romanii cântă în latină. Câteva gospodine îi urmăresc cu telefoanele pe „live” pe gladiatorii cu trupuri de zei.

 

Conversaţia vrednicelor admiratoare este delicioasă, dar trebuie cenzurată pentru urechile delicate. Tinerii nu-şi pot lua ochii de la nimfe. Raluca Oană, care a renunţat la tunica elegantă a femeilor romane, goneşte către centrul oraşului să se asigure că iluminatul public e oprit de-a lungul traseului, că lucrurile sunt pregătite pentru momentul în care oficialităţile vor aprinde flacăra festivalului.

Nu mai e o „domina”, ci inspector la DGAMPT Hunedoara (da, ştiu, e nume lung!), unul dintre organizatori, alături de Terra Dacica Aeterna (TDA) şi Primăria Simeria.

În centrul oraşului, acolo unde reenactorii poposesc pentru ceremonia de deschidere şi fotografii,  micuţii daci încing joaca de-a soldaţii şi se încing cu săbiile de lemn.

Un dac cu un topor greu pe umăr le curmă zbenguiala care riscă să se transforme într-un mic măcel pentru cei ce privesc prea de aproape.

Se fac poze, se încropesc amintiri, se leagă amiciţii.

Lecţii întregi de istorie îşi întorc filele în faţa ochilor uimiţi.

 

Prima dimineaţă de festival se trezeşte greu pe platoul de la Măgura Uroiului.

Vremea dă deja semne că va fi generoasă peste poate cu temperatura şi umbrele se retrag grăbite dincolo de corturi.

În costumaţie antică, reenactorii desfac cuferele cu minunăţii şi îmbracă decorul aşezărilor. Capetele de lupi se ridică din satele dacilor a căror tabără este mult mai mare şi mai bine aşezată decât în anii trecuţi.

În cetate, nu e picior de om, semn că războinicii se dreg încă după noaptea grea. Nimfele dace îşi împodobesc cortul cu ghirlande de frunze verzi, iar femeile dace se grăbesc către „Officina culinaria”, bucătăria care trebuie să hrănească peste zi sute de reenactori şi curioşi.

Sunt 14 asociaţii de reenacment din ţară, dar şi din străinătate, din Anglia, Italia şi Bulgaria, iar numărul participanţilor depăşeşte recordul de anul trecut. Precum în luptă, deschid arcaşii.

Artizanii îşi întind podoabele, meşterii deschid atelierele şi fierarii pornesc focurile.

Preşedintele TDA, Lucian Panov, spune la un microfon:

Bună dimineaţa, bine aţi venit la cea de-a XIII-a ediţie a DacFest!”, apoi bubuie: „Am spus că la ora asta nu mai trebuia să fie nicio maşină pe platou!

Vă rog să le duceţi jos, în parcare!” Cu fiecare nou venit, ziua prinde putere.

 

Atelierul de tir cu arcul e deja plin de lume. Şeful arcaşilor daci, Constantin Vlăsceanu, îşi primeşte ucenicii cu sufletul şi braţele deschise.

Câteva minute de bună revedere, alte câteva pentru teorie şi apoi antrenamentul începe cu … flotări.

Pentru început, zece: „Aşa, ca pentru o dăciţă”, îi spune Darei, care îl priveşte nedumerită: „Crezi că vreau să mă râd de voi?! Nu! Trebuie încălziţi muşchii!”, se încruntă dacul şi insistă: „Te duci acolo, la clădire, întinzi mâna şi împingi palma în perete cu toată puterea. Repeţi! Hai, executarea!” Dar a tras cu arcul de era vânătă pe brațe…

În ciuda hotărârii din voce, fostului militar, devenit căpetenie la arcaşi, îi zâmbesc ochii. Jumătate dintre doritorii de întins arcul au dispărut brusc la ateliere mai puţin solicitante. „Aşa se cerne grâul”, râde alt dac.

Poţi să tragi cu urechea la ceea ce dacul meşter la întins coarde le spune tinerilor la atelierul de tir cu arcul – „Totul este frumos la acest sport!

Este considerat în alte zone geografice ale lumii chiar artă marţială, el presupune foarte multă concentrare psihică, dar şi efort fizic.

Este o combinaţie între balet şi şah.

Cu arcul, se dansează!” – sau să îl întrebi direct ce te frământă, ca să capeţi răspunsuri: „Dacii foloseau nişte arcuri care par să se fi inspirat din arcurile sarmate sau scitice.

Se pare că dacii au modificat curbele de flex şi reflex ale arcurilor scitice şi au ajuns la un arc mult mai performant.

Erau confecţionate din materiale organice: coarne de bivol pe interior, care rezistă la compresie, lemn de frasin, pe exterior, care rezistă la extensie, apoi laminate cu cleiuri de origine animală. De obicei, se folosea cleiul de oase de peşte sau, şi mai bun, cleiul din băşică de sturion. Acesta, faţă de cel pe care îl ştim noi, care e rigid şi crapă, era foarte elastic şi permitea lucrul fâşiilor laminate.” În nici un ceas, se face coadă la atelier, iar ursul şi romanul aşezaţi drept ţinte, trec prin dese încercări.

Peste câmpul ars de soare, tabăra romanilor primeşte primii vizitatori.

Tinere elegante, cu pieptănături complicate şi tunici colorate, mişcă aerul deja prea cald cu evantaie răcoroase.

De pildă, ai putea jura că Ramona Jurca este bucăţică ruptă din frescele de la Pompei.

Alături de alte tinere delicate, îndrumă vizitatorii prin lumea jocurilor romane. Profesoară de latină în viaţa de zi cu zi, Florina Poenaru, cunoaşte o mulţime de lucruri despre viaţa din antichitate a femeilor din Roma.

Până şi pregătirea veşmintelor este o probă de răbdare şi cere experienţă. Florina îndreaptă fibulele şi îi aşează cutele tunicii Cristinei Herlea, care bombăne continuu: „Nu mă mai prindeţi voi îmbrăcată aşa pe mine, pe căldurile astea!”

La atelierul de scris, Florina primeşte un sprijin neaşteptat de la dr. William Henry, un specialist venit, din Statele Unite împreună cu studenţi de peste ocean, să facă practică arheologică pe şantierul din apropiere, prin proiectul „Archaeotek”.

Gladiatorii de la Ludus Ursus Nigrus stau încă în umbra cortului care adăposteşte şi o expoziţie inedită. Dăciţele TDA i-au pictat pe luptători şi tablourile atrag imediat privirea.

În castrul roman, totul pare ordonat şi pus la punct milităreşte. Ici şi colo, decorul se însufleţeşte şi momentele surprinse te fac să zâmbeşti: un legionar spune glume în timp ce îşi curăţă armura, altul, pitit după pânze, îşi toarnă apă în cap, iar, la cortul împăratului, „Principia”, un oficial ascunde repede un pix şi trece rapid în postură antică.

Din poarta castrului,  un copil cu gladius şi scut de lemn priveşte către cetatea dacilor, deja plină de copii. Un puşti mare iubitor de istorie, Alexandru CHIȘU, a capturat un pui de roman, şi, împreună cu alt copilandru în straie, îl poartă către graniţa imperiului.

La daci, tinerele au pornit lucrul la atelierul de ţesut. Dăciţa Mantia, Gabriella Leonte, trece firul printre iţele întinse vertical, apoi bate ţesătura cu ceva ce seamănă cu o sabie de lemn. Lucrează la un covoraş dacic: „L-am început de-abia ieri, dar am urzit toată săptămâna şi o să ţes la bucata asta, astăzi, cât pot. Întreg războiul este pregătit de mine, chiar şi lemnele.

 

 

Este un război antic, vertical. Astfel de piese se găsesc la muzee în străinătate, dar, la noi în ţară, s-au găsit doar greutăţile din lut, de la capătul firelor. După acele modele, am făcut reconstituirea”.

Pe masa de lemn stau frumos aranjate câteva bucăţi de pânză ţesute frumos, din lână, dar şi bucăţi de benzi făcute pe tăbliţe din os. Barbara Nagy şi Adelina Cioran, tot de la TDA, se ajută cu alte fire de lână. O mulţime de tineri, mulţi din străinătate, li se alătură şi în scurt timp, locul devine un soi de şezătoare.

Alături, Silviu şi alţi câţiva daci se ocupă de acustica dimineţii. O drâmbă şi o tobă acompaniază ritmul uneltelor iscat din fierării şi atelierele de cioplit piatră. Atras de energia bună a locului, câinele uriaş şi-a uitat de stână şi mioare – păzeşte satul dacic spre mulţumirea copiilor care nu mai ştiu cum să îl mai răsfeţe.

Rând pe rând, vizitatorii trec să vadă atelierele – mulţi intră în vorbă cu reenactorii, iar cei mai îndrăzneţi, desigur copiii, vor lecţii practice.

Cei mai mulţi fac roată în jurul lutului, murdari până la coate şi zâmbetul până la urechi.

Atelierul de pielărie al lui Cristian Damiean pare un mic magazin antic cu o mulţime de papucei de toate mărimile expuşi pentru ca privitorul să înţeleagă ce purtau strămoşii.

 

 

Unii strămoşi, din moment ce, la o simplă privire, descoperi zeci de reenactori cărora le face mare plăcere mersul desculţi

Două dăciţe, Alexia şi Alesia, trec cu lucrul şi cu joaca de la un cort la altul.

Murdar de fum şi de cărbuni, fierarul Emanuel Bezeriţă încinge locul cu meşteşugul său.

 

La aşa căldură, nici nu este de mirare că lumea se ţine deoparte de vetrele cu foc. În vecini, la pietrar, atmosfera e mult mai molcomă.

Duras, un dac cu chip pitoresc ciopleşte din greu o bucată lunguiaţă de piatră: „Vreau să fac din stânca asta un lup dacic, îl vezi? E acolo şi şuieră să-l scot la lumină!” Fost miner, Edi Schneider este din Vulcan şi îţi povesteşte cu plăcere despre pasiunea lui pentru modelarea pietrei: „Dacă îi ofer dragoste şi blândeţe pietrei, ea nu îmi dă înapoi mai multă duritate. Mă crezi sau nu, piatra îmi vorbeşte, îmi spune ce chip sau formă ascunde înăuntru”, spune Duras, bărbatul care a adunat acasă peste 300 de pietre frumoase şi visează să deschidă un muzeul cu numele de „Casa pietrelor”.

Până şi măsuţa şi scăunelul le-a făcut singur dintr-un frasin uriaş, fost copac de claie, pe munte. Zeci de bărbaţi şi tineri îl urmăresc încântaţi, iar Horia, un copilandru de 13 ani din Deva, i se alătură la lucru, drept ucenic.

 

Când orele înaintează spre amiază şi totul parcă fierbe, reenactorii dau o fugă până la „Cervisia”, care rămâne, sâmbătă, cel mai căutat loc al festivalului pentru berea artizanală, rece şi bună a celor de la Terra Dacica Cluj.

Daci cu plete albe se plimbă alene prin tabără. Le povestesc celor care se înghesuie să facă fotografii, că sunt preoţi daci, „kapnobatai”, adică cei care călătoresc prin nori sau umblă prin fum.

Vasile Marin este din Bucureşti, iar straiele de dac se potrivesc cu părul şi barba sa, lungi şi albe, dar şi cu zâmbetul blând, care îl prinde de minune. Festivalul pare acum o stradă aglomerată cu sute de oameni care circulă între tabere şi poposesc la corturi.

E prânzul şi la „Officina culinaria” este mare, mare zarvă. Se duce şi aici un soi de luptă contracronometru cu ingredientele: legume, măsline şi frunze sunt tocate, apoi vrednic amestecate. Vreo zece dăciţe mândre se ocupă de măcel înarmate cu cuţite straşnic ascuţite – nu iartă nimic: nici slănina, nici brânza sau usturoiul.

Măslinele sunt înecate nemilos în miere, condimentele sunt pisate vârtos, bulgării albi de brânză sunt forţaţi să devină pastă, netezită bine cu lame deasupra feliilor încinse de pâine. Vreascuri sunt aruncate ţintit în foc, deasupra căruia metalul sfârâie pregătit pentru jertfirea ciupercilor.

În ceaun, apa dă în clocot. Cine a îndrăznit să spună că femeile dacilor nu luptă?! Dacă nu ar fi aroma savuroasă şi textura fină a bucatelor, auzul ar putea paria că aici este atelier sau se duce o mică bătălie.

Singurul bărbat care se încumetă să lucreze alături de această oştire este Daniel Ianoş, obişnuit cu energia debordantă a Silviei Olari.

Paul Cheptea se ocupă de aprovizionarea cu fructe, dar şi de informare: universitarul poate povesti zile întregi despre viaţa în Antichitate.

 

Marele ciobănesc inspectează aromele şi se aşează lângă ceaunul lăsat lângă cort. Lipăie mulţumit toată apa, iar Silvia descoperă prea târziu că i-a dispărut rezerva de spălat vase.

Femeia pare că lucrează cu zece mâini deodată. Gabriela Molnar este aici împreună cu fetele ei, ajutate de Alina, Maria şi micuţa Alesia, care cere mereu câte ceva de făcut.

Denisa iese în faţa bucătăriei pentru o întâlnire plină de afecţiune. Angelica Bălos, şefa supremă a locului, are liste întregi cu preparate reconstituite după reţete antice romane: „Le cunoaştem de la un gurmand vestit, Marcus Gavius Apicius, cel care a scris prima carte de bucate cunoscută, „De re coquinaria”, de la Cato şi Vergilius.

Pe lângă aceste preparate, am pregătit şi câteva bucate dacice, la care nu cunoaştem reţelele originale, dar folosim ingrediente care existau atunci în Dacia.

În meniu avem tocană de porc cu fructe, moretum, libum, care este o prăjitură romană sacrificială – o reţetă cunoscută de la Cato -, care se mânca la sărbătorile religioase; globi –un soi de papanaşi trecuţi prin miere şi piper-, măsline cu miere, „in ovis apalis” – ouă fierte cu sos de semințe de pin -, terci de năut cu usturoi.

Oferim oamenilor slănină, pâine cu untură şi ceapă. Am pregătit două feluri de pâine romană : una simplă şi alta cu măsline şi brânză.”

Crema de brânză „moretum” este practic brânză de vaci cu usturoi, cu rută, un condiment care îi dă o aromă incredibilă, coriandru, sare, piper, pătrunjel, ulei de măsline.

Romanii veniţi din Italia bat drumul din tabăra lor până la aşezarea dacică ca să se delecteze cu bucatele alese de Angelica şi preparate de ceata de dăciţe. Un roman descoperă ruta, se apleacă şi îşi umple plămânii cu mirosul ei special.

Peste drum de bucătărie, sarmaţii şi-au aşezat iurta, un cort rotund, iar femeile lor par a se antrena mereu cu tot felul de arme, alteori îşi provoacă bărbaţii la luptă.

Sunt gălăgioşi, plini de culoare şi voie bună: „Suntem tabăra sarmată, mai exact, a sarmaţiilor normalani. Este mai mult un joc de cuvinte decât o denumire istorică.

Ei se diferenţiază de daci şi de romani prin faptul că erau popor nomad, un popor de mercenari, nu aveau practic o ţară, se alăturau celor care plăteau mai bine. Trăiască aurul!”, exclamă Laura Cândea, cunoscută drept războinica Shirin.

Zâmbeşte şi continuă povestea tribului: „În plus, faţă de daci şi romani, unde femeile erau casnice, la sarmaţi, luptau şi femeile, de asta avem această ţinută cu pantaloni şi cămaşă – să fie o ţinută confortabilă, să putem lupta şi călări!” „Shirin” este cunoscută pentru curajul în luptă, dibăcia de arcaşă, dar şi priceperea în confecţionarea bijuteriilor.

Ştie să îmblânzească flăcările şi a oferit publicului un spectacol uimitor de jonglerie cu focul, sâmbătă seara. Mai mult, îi lasă pe privitori cu gura căscată când sare în şa şi pleacă la o plimbare călare, alături de impresionantul dac Mugur Pop.

Îmbrăcat în straie albe, cu plete lungi, barbă albă şi ochii iscoditori, Mugur Pop este poate cea mai impunătoare figură a festivalului. Iar, dacă poposeşte cu tine la vorbă, îţi vine să opreşti timpul pe loc şi să îl tot asculţi.

Nu este lucru legat de natură pe care să nu îl cunoască – vorbeşte cu uşurinţă despre ierburi şi plante de leac, despre năravurile animalelor şi înţelegerea cailor.

După câteva ore bune de tras cu arcul, Dara, copila care visează la concursuri ecvestre, rămâne o oră în preajma omului şi este atentă la fiecare cuvânt: Mugur vorbeşte despre fiinţele superbe care permit omului să fie purtat departe, cu şa sau doar cu pricepere. Bărbatul este un maestrul al vorbelor şi faptelor: „Eu îi învăţ pe cei care vor să audă cum să devină din călăreţi, om de cal. Omul de cai ştie până şi care îs buruienile bune pentru ei, ştie să le aleagă calea. Un cal nu este un simplu animal, e partenerul tău de drum sau de luptă”, rosteşte dacul.

Vorba şi privirea i se încălzesc când priveşte la Maria, minunăţia de copilă care îi zâmbeşte din braţele mamei, Andreea Rusu. Micuţa este deja pentru al doilea an la DacFest şi pare obişnuită cu zgomotul şi hărmălaia.

Este atât de cald că până şi bijuteriile înşirate de mesele meşterilor ard. Andrei Mihai de la TDA a adus la festival replici executate meşteşugit după podoabe antice descoperite de arheologi, până şi după celebrele brăţări dacice. Dan Ţurcă este însă preferatul copilelor. Face bijuterii din cupru şi alamă: „Copiez anumite simboluri, îndoi metalul… Practic, nu e nimic nou doar reinventăm.

Chiar dacă la prima vedere par complicate, toate sunt simplu de făcut, dacă te înveţi să faci un lucru, s-a terminat cu partea dificilă.” A început  în 2010 cu acest meşteşug: „Am venit şi eu de afară şi nu am ştiut de ce să mă apuc, după care am dat de cupru, de sârma de cupru. Am încercat să fac un inel şi, uşor-uşor, a început să îmi iasă. Apoi cât de bine, nu ştiu!”

Alături, Cosmin Ciobanu lucrează metal, dar şi în piele. Spre amuzamentul tuturor, în tabăra antică, apare un tractor cu ridicător frontal şi o remorcă plină de baloţi de paie, iar dacii şi sarmaţii se reped să dea o mână de ajutor la descărcat şi transportat.

Până şi Cătălin Drăghici, şeful asociaţiei „Historia Renascita” vine la cărat şi, în spatele lui, alt dac se joacă cu baloţii de parcă ar fi umpluţi cu aer  şi îi leagănă precum greutăţile.

Gabriella Leonte (foto) a lăsat războiul şi se apropie cu două momâi de mormanul de paie. Are sarcina să umble hainele unei perechi de daci, care vor fi folosite la ceremonialul de ardere pe rug a unui războinic.

Se grăbeşte pentru că nimeni nu vrea să stea prea mult în soarele încins al amiezii.

Odată ajunsă la adăpostul cortului îşi prepară un ceai din ierburile uscate peste zi: pune levănţică, zdrobeşte cătină, petale de gălbenele şi trandafir.

În altă parte a taberei, Luminiţa Iancului de la Asociaţia Culturală Istoria Interactivă Petrodava, lucrează la nişte prefrumoase brăţări şi brâuri, vegheată de păpuşi aromate, umplute cu levănţică.

Dintre toţi, Damanais, meşterul în lemn al TDA, Ciprian Pop pare cel mai puţin afectat de căldură – munceşte molcom şi poartă mereu o pălărie de paie, care pare prea mare. Rar îşi ridică privirea de peste lucrul lui.

Cine îi rămâne în preajmă, se poate lăsa uşor vrăjit de îndemânarea omului şi torsul strungului antic: „Facem boluri, castroane, farfurii, pahare… Se pot face tot felul de obiecte. Principiul de funcţionare este foarte simplu: este o sfoară, care se înfăşoară pe bucata de lemn care se prinde între două cuie fixate în lemn.

Când apăs pedala, se roteşte spre mine şi atunci acţionez cu cuţite cu care tai lemnul în fâşii, până dau forma vasului. Principiul acesta de strug este folosit de la începutul epocii fierului şi se păstrează până în zilele noastre. De exemplu, un vas de lemn îţi ia între o oră şi două ore ca să îl termini. Apoi, mai bine de o lună, trebuie să stea la uscat pentru că eu folosesc lemn verde, îmi place pentru că se lucrează mai uşor. Doar după ce este uscat, se dă cu ulei, după care se poate folosi”.

Tâmplarul îşi lasă lucrul şi pleacă alături de celelalte căpetenii la o întâlnire unde este discutat scenariul. Totul este pus pe hârtie de Marius Barbu, arheolog şi vicepreşedinte al TDA. În acest an, Marius a preferat să iasă din tiparele anilor trecuţi: „Povestea vine dintr-o perspectivă mai coborâtă spre sufletul omului, să zic aşa, mai emoţională faţă de anii trecuţi, când scenariile au fost făcute din perspectiva marilor lideri.

Sâmbătă şi duminică, avem viaţa omului de rând. În prima zi, am avut un scenariu care urmărea viaţa unui comandant dac şi duminică este despre viaţa unui legionar lăsat la vatră şi rechemat, un “evocatus”.

Cu toată canicula şi arşiţa teribilă a soarelui, tot mai sunt oameni şi fotografi rămaşi să urmărească momentele din programul festivalului. Ceremonialul funerar îi adună pe daci în mijlocul platoului unde se reconstituie momentele de după moartea unui războinic.

Acesta, de fapt, momâia umplută cu paie, este aşezată pe rug, iar Denisa Bădinoiu este desemnată să o întruchipeze pe soţia, care va fi sacrificată şi arsă alături de bărbat.

Istoricii spun că geto-dacii practicau incineraţia şi, la fel ca alte culturi nordice, obişnuiau să aleagă una dintre neveste care să îl însoţească pe războinic dincolo de moarte.

Zeci de daci participă la ritualul care nu doar că îi ţine mai bine de jumătate de ceas în plin soare, dar îi şi apropie de altă sursă de căldură – rugul de paie care arde cu o flacără puternică.

Lucian Panov, „căpetenia” TDA este cel îşi asumă înjunghierea femeii.

Aceasta cade în strigătele de jale ale soţiilor rămase în viaţă, iar trupul este purtat pe scuturi de alţi daci norocoşi că pot sta la umbra lemnului.

Când focul cuprinde locului, în faţa steagului cu cap de lup şi trup de balaur, sub incantaţiile preotul dac, procesiunea începe să se mişte în jurului focului şi căldura face aerul să tremure.

Fiecare priveşte scena de unde poate, preferabil dintr-un petec de umbră. Radu Barb, iese la vânătoare de cadre frumoase, alături de Remus Suciu, fotograful instituţiei. Mai toată lumea  se luptă din greu cu gradele prea multe, pielea multora pierde bătălia cu factorul UV, doar ielele par proaspete, de parcă chiar ar trăi pe alte tărâmuri.

În timp ce dăciţele se întind la umbra corturilor, băieţii ocupă cetatea dacică şi stârnesc bătălii de răsună Măgura. Micuţii daci urlă asemenea bărbaţilor: „Roma capta!” şi „Dacia liberă”, în timp ce nişte romani mititei din turnul fortificaţiei se apără din răsputeri, ţopăie straşnic şi urlă „Roma invicta!”

Tot în umbra, care se întinde acum în spatele taberei dacice, apar şi studenţii americani însoţiţi de William Henry. Se pune pe povestit şi aşa aflu de ce se întoarce an de an pe şantierul arheologic de la Rapolt: „Avem aici o vila romană frumoasă, unde săpăm deja de mai mulţi ani, este un sit foarte bun de unde studenţii pot învăţa, dar şi o bună cale de a interacţiona cu românii. Am găsit în Transilvania oameni foarte oneşti şi deasupra a orice…”, zice tânărul în engleză, face o pauză pentru efectul dramatic şi rosteşte: „papanaşi!” William Henry ridică drona pentru a surprinde dansul ielelor, o fotografie cu care câştigă locul al II-lea la concursul foto – secţiunea de popularitate online.

După alt ritual roman, e rândul gladiatorilor să apară pe platoul fierbinte al Măgurii, în aplauzele publicului. Înfruntarea dintre Alisa Vanlint şi Alin Dumitraş atrage atenţia nu doar pentru spectaculosul luptei, ci şi pentru expresivitatea femeii care, la 53 de ani, îi face pe bărbaţii din public să dea un pas înapoi. „Eu nu–aş lupta cu femeia asta, cu mâinile goale să fie!”, zice un tânăr bine făcut către un amic care încuviinţează: „Ne-ar face de ruşine!”

 

 

Alisa a venit din Anglia împreună cu Steven Cockings pentru a participa, din nou, la DacFest şi este vestită în lumea reenacmentului european pentru abilitatea de a antrena luptători şi a reface anticele lupte din arenă.

Ediţia a XIII-a a festivalului  i-a adus însă înfrîngerea de către un gladiator al TDA, care îşi reclamă triumful.

Lucian Panov urmăreşte lupta alături de unul dintre prietenii vechi ai festivalului, de la Getica 95.

Printre cele mai aşteptate momente ale zilei este lupta gladiatorilor de la Alba Iulia, cu cei doi fraţi, unici în peisajul reenacmentului românesc. UWE Dai sau Uwald  şi Dareios, adică Ovidiu şi Darius Măcinic sunt cei mai vestiţi luptători din „Ludus Apulensis”, parte din Garda Apulum.

 

„Oferă un spectacol complet” sună prezentarea trupei, iar mişcările coordonate ale celor doi fraţi şi parteneri în arenă sunt la un pas de perfecţiune.

Reuşesc să implice publicul, mai ales copiii, în momentele lor din cadrul festivalului. Ciocnirea dintre ei te trece printr-o mulţime de emoţii, de la teamă, la uimire, la revoltă sau amuzament. „Să vedem ce au mai pregătit cei doi gladiatori!”, spune prezentatorul luptei, Tudor Roşu, tot de la Alba Iulia. Uwe Dai trage o brazdă cu călcâiul şi istoricul strigă: „Să nu treacă de linia aia, nu?!”

Dareios înaintează, se aşează alături şi face câteva flotări spectaculoase: „Dacă, după un sfert de ceas de luptă, pot să facă aşa ceva, încă mai duc mult!”

Publicul aplaudă, dar, când bărbaţii sunt la un milimetru de a se lua din nou la trântă, UWE dă un pas în spate, îşi apucă calm una dintre curelele de piele şi ascute liniştit sabia de tip gladius.

Este doar primul pas pentru un spectacol în spectacol: gladiatorii fac o serie de mişcări cu încetinitorul pentru ca publicul să poată urmări mult mai bine ceea ce se întâmplă în luptă.

Spre deliciul spectatorilor, urmează şi faza la viteză normală, adică succesiuni de mişcări rapide şi exacte, care se termină cu un UWE aruncat dramatic peste cap.

 

La final, are loc un moment de dans antic al fetelor din Magna Nemesis.

În timp ce, în arenă, romanii participă la un târg de sclavi, în toate satele dacilor, este agitaţie, cu bărbaţii care se pregătesc de luptă şi saltă mărunt, pe loc, ca să le intre armurile pe corp.

Copiii au propriile lor scenete: Alexandru trage după el un băiat legat fedeleş şi strigă cât îl ţine gura: „Sclav de vânzare! Sclav de vânzare!” În faţă îi sare un războinic: „Stai!”, îl opreşte Darius. E mai mic la stat decât cei doi, dar tot scoate sabia, se preface că taie frângia, îi arunca mâna în piept sclavului eliberat şi zice ţantoş: „Hai cu mine!”.

Pleacă dansând de bucurie. Aceştia sunt copiii care au crescut deodată cu festivalul, ştiu să meşterească lucruri, să se lupte, să folosească instrumente de suflat sau să îţi ţină uimitoare lecţii de istorie.

Cel mai aşteptat moment al zilei, lupta aduce dacii faţă în faţă cu romanii. Scenariul spune că: „Ne aflăm în vara anului 87 d. Chr, trupele romane  trimise de Domițian au înaintat la nordul Dunării, unde își construiesc un castru de marș.

Dacii se pregătesc pentru războiul iminent. La Sarmizegetusa, bătrânul Duras convoacă consiliul de război. Dacii de la sud de Carpați supraveghează și hărțuiesc înaintarea trupelor romane. Au loc mici conflicte și lupte de gherilă.”

Primul moment surprinde transferul de putere la un rege tânăr, Decebal, iar războinicii ies din cetate și îl aclamă pe noul lor lider. Printre generalii regelui, se strecoară şi Bularius, jucat de Luca Ghena. Linguşitor şi dornic de afirmare, acesta îşi face loc lângă  tânărul rege şi lângă o altă căpetenie, Natoporus, Marius Barbu. Rolul lui Decebal tânăr îi revine lui Alexandru Stanciu.

Când un general roman trimite un contingent să îi atace pe daci, are loc prima ciocnire între cele două tabere. Decebal se pregăteşte de luptă, cere sprijinul sarmaţilor şi îşi trimite căpetenia de încredere la sud de Carpați pentru a evalua situația.

Pe lângă garda sa, Natoporus, face greşeala de a-i permite lui Bularius să îl însoţească. Cei trei intră într-un conflict cu romanii, unde trădarea îşi arată colţii. După înfrângerea legionarilor, Bularius îşi atacă din spate “prietenul”, îl ucide şi, în faţa regelui, dă vina pe romani.

Micul Darius, copilul căpeteniei ucise îşi joacă bine rolul: izbucneşte în plâns la vederea armelor tatălul său, iar Gerula, impunătorul Mugur Pop, simte că ceva nu este în regulă şi îl fereşte pe micuţ de Bularius.

În jurul trupurilor de daci, nimfele se strâng în cerc.

De undeva, de lângă cetate, o mămică îi spune băiatului nedumerit: „Fetele dansează cu eşarfa neagră pentru că a murit unul de-al lor, nu ai ascultat ce a spus nenea la microfon?!

Asta se întâmplă când cineva te trădează”, spune femeia cu glasul încărcat de amintiri. „Se produce multă durere.

Să ţii minte asta să îi spui şi la fratele tău când va creşte, altfel el nu o să ştie, da?!”

Copilul încuviinţează şi împreună îl privesc pe Marele Preot care  invocă spiritele și trimite sufletele celor doi daci la Zamolxe.

Dacii izbucnesc în urale.

Următorul moment evocă bătălia de la Tapae şi cele două armate se înfruntă în defileu. Arcaşii daci şi sarmaţi trag săgeţi după săgeţi, iar romanii sunt nevoiţi să facă ziduri împotriva vârfurilor ascuţite, apoi înaintează în mai multe țestoase, dispuse în serie. Dacii atacă cu toată forţa, iar luptătorii cu falx-uri reuşesc să smulgă scuturile romanilor, care suferă pierderi, dar îşi continuă înaintarea. Cele două grupuri se ciocnesc violent. Romanii atacă în forță, dar nu sparg frontul dacic, în schimb, morţii încep să acopere câmpul. Cuprinsă de haos, armata romană ajunge să fie decimată.

Dacii se întoarc spre Sarmizegetusa încărcaţi de prăzi și trofee. Nimfele îşi desfac vraja şi cântecul umple locul: „Deschide-te cerule/ Pământ pregăteşte-te/ La o parte, stelelor/ Să-nălţăm un luptător/ Pe câmpul cu sânziene/ Petrecut de cosânzene.” La marginea câmpului de luptă, Andreea Rusu îşi ia copila cu păr auriu şi ochi de cer în braţe şi mărturiseşte: „Oriunde ascult cântecul ăsta, mă iau fiorii!”

Nimfele joacă: „Deschide-te cerule/ Pământ pregăteşte-te/ Vine acasă un viteaz/Petrecut de zâne azi/ Cu moartea râdea la masă,/ Ea, de drag, l-a luat acasă.” Silvia Olari oftează: „Când mor, vreau să îmi cânte cineva asta!”

Timpul zboară înainte până în vara anului 101, când scenariul dictează: „Decebal, regele matur se află în fața unui nou conflict cu romanii. Nu înțelege de ce în ultimii ani tot mai mulți dintre generalii și apropiații săi s-au purtat nebunește și s-au certat între ei, dispărând unul câte unul. Singurul care a crescut constant a fost Bularius.”

Pas cu pas, acesta a ocupat funcţiile celor îndepărtaţi, şi, prin viclenie și intrigi, a reușit să se apropie de rege. A ajuns sfetnic personal al lui Decebal, pe picior de egalitate cu Gerula și Marele Preot Vezinas.

Aflat în faţa unui nou conflict cu romanii, Decebal vrea să afle care sunt intenţiile Împăratului Traian şi îi trimite o solie, din care face parte şi Bularius, jucat acum, la maturitate de Lucian Panov.

Acesta îşi lasă tovarăşii şi se întoarce la împărat, căruia îi propune să îl ajute în războiul împotriva lui Decebal. Cere aur şi titlul de nou rege. Cei doi bat palma și Bularius pleacă cu o pungă plină cu aur roman, o primă parte a înțelegerii. Decebal, alias Cătălin Drăghici,  refuză pactul cu romanii şi dacii se pregătesc din nou de luptă una aprigă, împotriva legiunilor conduse chiar de Traian.

Cad luptători de ambele părți, romanii câștigă teren, în timp ce dacii se retrag în ordine spre cetate. În faţa zidurilor, căpeteniile lui Decebal ţin mare sfat. În sfârşit, zeii desfac  iţele, iar Marele Preot și Gerula pun cap la cap toate întâmplările ciudate petrecute de-a lungul anilor și îl luminează pe Decebal. Acesta trimite după Bularius, care încearcă să fugă, dar este prins şi adus în faţa regelui. Trădătorul cade în genunchi și cere îndurare. De pe margine, oamenii aplaudă. Regele îi ia cuşma, pileusul, și, odată cu ea, statutul de nobil. Bularius a pierdut tot ce a strâns prin viclenie. I se propune să se sinucidă, dar refuză şi fuge către tabăra romană. Publicul huiduie.

 

Bularius se îndreaptă cu braţele deschise către romani, cere să îl vadă pe împărat şi se aruncă la picioarele lui Traian. Îi cere sprijinul, o armată şi promite cu mâna pe inimă că o să fie un rege supus.

Publicul fluieră, unii înjură. Scena te prinde şi te umple de revoltă. Traian îi râde trădătorului în faţă: „Un trădător va continua să rămână trădător. Roma nu are încredere în astfel de oameni!” Oamenii împăratului îl ucid şi îi lasă trupul în iarbă. În tabăra dacilor, este din nou veselie. Nu pentru mult timp.

Romanii atacă Sarmizegetusa şi se îndreaptă spre ziduri apăraţi de scuturile puse laolaltă în formaţiunea ajunsă vestită „testudo”.

Dinspre ziduri, apar arcurile şi capetele de lup.

Istoricul Tudor Roşu este povestitorul: „Arcaşii daci şi sarmaţi încearcă să oprească înaintarea legiunilor romane  cu o ploaie de săgeţi, se dă cu suliţe, cu tot ce au la îndemână, mai şi înjură! … Ofensiva romanilor este respinsă şi ei trebuie să se retragă!”

Un centurion strigă „Retro” şi pocneşte un legionar, apoi  ordonă:  „Muove!”

Abia acum legiunile formează o singură ţestoasă pentru a asigura apropierea de fortăreaţă.

De această dată, auxiliarii şi Garda pretoriană se dispun pe flancurile formaţiei.”

Un nou atac are loc în hărlămaia făcută de daci şi strigătele centurionilor: „Linea!” „Romanii sunt din ce în ce mai aproape, vor încerca din nou să spargă poarta cetăţii. Reuşesc să o avarieze, dar nu şi să intre în cetate”, povesteşte istoricul.

De pe margine, dăciţele de la bucătărie strigă şi Silvia zice: „Adu o lingură de lemn, de aia mare,  mă duc eu peste ei!” Rania ia cererea de bună şi începe să strige: „O lingură, ne trebuie o lingură!”. Toată lumea râde, iar cineva comandă: „Două! Şi eu vreau să îi pocnesc!”

Romanii se retrag și se regrupează. Decebal cere negocieri şi îi trimite lui Traian o solie.  Cele două delegații de ofițeri se întâlnesc pe terenul de bătălie.

Se încheie un armistițiu şi dacii se întorc în cetatea necucerită. Legionarii strigă „Dacia capta”, dacii îşi revendică iar visul şi urlă în cor: „Dacia liberă!”.

Prezentatorul luptei explică: „A mai rămas o părticică liberă din Dacia, vom vedea dacă ea îşi va menţine libertatea!”

Lumina unui apus intens aruncă nuanţe de chilimbar peste festival. Steagurile cu cap de lup şi trup de balauri parcă umblă prin cerurile arcuite peste Valea Mureşului  şi sprijinite în pereţii de piatră ai munţilor.

În aerul aurit şi copt al serii, soldaţii daci se întorc acasă. Puhoaie de oameni invadează Măgura Uroiului, atelierele, prezentările şi vânzările se reiau cu spor.

 

Înainte de a se prăvăli în noapte, soarele adaugă cerului un ton bogat de cupru. O parte dintre reenactori se grăbesc să admire priveliştea uimitoare: arcaşe dace sau nimfe, cupluri de reenactori, în timp ce copilele încearcă să prindă ultima rază într-o inimă de foc.

Cornuri ridicate spre cer cântă imn de mulţumire zilei. În tabără, fotografii se grăbesc să tragă ultimele cadre, în timp ce cortul fierarului Komakiza se face roată de copii. De ceva vreme, omul le descoperă poveştile fierului şi-a focului, în timp ce jerbe de scântei se înălţă din vatra forjată cu foalele de către pitici.  Micuţii nu se mai dau duşi şi, după mai bine de o oră de muncă fără răgaz, fierarul oftează şi zice: „No, fiecare la casa lui! Am şi eu o viaţă!”

La ceasurile înserării, răcoarea, mulţimea de oameni, concertele de muzică şi spectacolul de foc, însufleţesc atmosfera la Măgura Uroiului. Nerăbdarea pune stăpânire pe oamenii care aşteaptă ritualul focului sacru.

Peste o mie de oameni se strâng lângă trunchiurile aşezate pe platou şi îi aşteaptă curioşi pe reenactori, dornici să audă povestea de la capătul nopţii. Marele Preot se apropie cu palmele pline şi îi îndeamnă pe oameni să ia o sfoară: să îşi lase acolo, în firul ce întruchipează viaţa, toate necazurile, gândurile rele, bolile ce îi macină. Şi, când au terminat de încărcat, să arunce toată acea energie a răului, în foc. Să lase flăcările să le purifice viaţa. Oamenii înaintează pe rând, cu gândul plin de speranţă. Hrănite, îndestulate, limbile de foc suie deasupra lumii.

De nicăieri parcă, un cârd de tineri reenactori dau ocol coloanei fierbinţi, strigă şi dansează haotic. O femeie îşi face cruce şi-i şopteşte bărbatului: „A scos dracii din ei, uite-i cum joacă!” Nici bine nu termină de judecat, că lemnele vuiesc şi vin la vale, mai să-i prindă pe săltăreţi. Milioane de scântei se împrăştie precum artificiile. Fotograful Remus Suciu se scutură şi oftează uşurat: „Era cât pe ce…!”

Duminică, ziua pare a fi coaptă încă din zori, în imensul cuptor al lui iulie. Arşi de soare şi dungaţi în tot soiul de forme de ziua dinainte, reenactorii bombăne cu ochii pe cer. De batjocură, un nor mic cât un bumb stă proptit pe bolta Măgurii.

Mai toată lumea are nasul roşu, alţii sunt ca pătlăgelele în pârg. Supărarea capătă proporţii epice când dacii, romanii, sarmaţii şi toată antichitatea Măgurii află că …gata! Berea de la Cervisia s-a terminat de aseară, aşa că berarii au strâns orzul şi duşi au fost.

Câţiva nostalgici învârt în palme ulcele cu ochii la hăul de drum pe care îl au de străbătut până la tarabe. Dee… , e ceva distanţă din Antichitate până în anul 2023. Când soarele prinde mai multă putere, pare că şi cuşma de andezit se topeşte. Sub fierul armurilor, cu blănuri şi coifuri, romanii se luptă cu gradele. La daci, e mai simplu – îţi tragi cămaşa peste cap, sufleci nădragii şi torni apă peste creştetul dezvelit. Alţii nu găsesc alinare, ci şi-ar dori ca Mureşul să îşi facă vad prin tabără.

Copiii se ascund la umbră, în atelierele de modelat lutul. De aici îi stârneşte Cristina Herlea, care îşi caută participanţi pentru „Pui de dac”, concursul destinat generaţiei tinere.

Două surori, Alexandra şi Adriana Barb, se codesc, apoi la insistenţele femeii, una dintre ele se ridică şi se îndreptă spre grupul de copii cu vestuţe albastre. Trebuie să treacă prin tot felul de provocări: copiii sunt puşi să tragă cu arcul, să răspundă la diverse întrebări, să descifreze mesaje, să participe la jocuri antice.

Zona de podium este alcătuită din două scuturi romane aşezate pe pământ aşa încât să încadreze un balot, pe post de locul I. Adriana Barb face parte din echipa care a luat locul III. Îşi priveşte darul, mulţumeşte şi întreabă: „Acum pot să mă întorc la lut?” Sora ei are deja o piesă de care este mândră. Un puşti din echipa câştigătoare se laudă : „Am primit 500 de cărţi!”

Lângă cortul unde se lucrează cu lut, sub supravegherea Ioanei şi lui Tiberiu Popa, cei doi au un stand cu opaiţe, cuţite inofensive, ulcele şi chiar cadrane solare. Alături, se fac desene … în sare. „E foarte interesant – spune o copilă care îşi ţine umbră cu o mare pălărie de paie – şi este şi distractiv. Pentru mine, e prima dată când lucrez aşa.”

Se folosesc de ambele capete ale pensulei, iar iniţiatorul atelierului, meşterul în sare, Nicolae Istrati, povesteşte: „Acest joc a apărut din necesitate: în primul rând, copiii la vârsta asta nu au răbdare şi acest joc le exersează această calitate, apoi este un joc de socializare.

Peste toate, avem terapia cu sare – în timp ce se joacă, pentru că sarea are şi praf fin, îl mai şi inspiră, ceea ce le întăreşte sănătatea.”

Doi puştii din Cluj se folosesc din plin de degetele cu care întind şi gustă sarea. „Mie mi se pare nu foarte greu, dar foarte nostim.” Au venit cu familia aici, special pentru DacFest, şi au poposit la fiecare atelier în parte.

Şi ei, şi părinţii, sunt încântaţi şi ajung în culmea fericirii când meşterul Cristian Damiean se oferă să le încropească teci de piele pentru armele de festival.

La romani, atmosfera este mult mai destinsă, culorile mai puternice, luxul mai evident.

Ioana Oprea îşi face elegant vânt cu un evantai din pene de păun, cortul de jocuri este plin de copii spre încântarea Florinei Poenaru, iar, la un pas, Alma Colcea face împletituri delicate şi complicate deopotrivă. Ajutorul vine neaşteptat de la fierarul Tiamatus.

Cu mâini aspre, pline de cicatrici,  dar cu degetele abile ale unui sculptor bun, Viorel Marton lucrează de zor la împletitură.

Umăr lângă umăr, Carina şi Ruxi,  oferă o imagine furată timpului.

Prin spatele corturilor, cu pas uşor ca de tâlhar, doi gladiatori se furişează cu doi uriaşi pepeni verzi.

Ca să îl treacă pe unul în tabăra dacică, la bucătărie, Dumitru Ursu, îl ascunde sub veşminte.

Este plin de turişti veniţi din străinătate, iar Florina, care ştie bine latina, are nevoie de una dintre tinerele romane să îi traducă în engleză răspunsurile şi întrebările despre harta imperiului, care are o formă mai ciudată:

„ E ca şi cum cineva ar fi tras de hartă, este alungită, dar, în rest, este foarte precisă.

Aici este, de pildă, Napoca, Marea Neagră şi noi suntem aici, la Petris. Secţiunile acestea sunt distanţele care puteau fi parcurse cu calul într-o singură zi.”

În castru, istoricul Liviu Zgârciu se ocupă de „Officina Monetaria” şi povesteşte cu har: „Romanii fac de toate şi sunt mult mai civilizaţi decât barbarii din cealaltă parte : avem monede romane care se bat aici, ceea ce barbarii nu au, deşi au încercat să le falsifice. Avem denarul, care era moneda de bază a economiei Imperiului roman, moneda de argint, avem aureus, avem jocuri, avem un atelier de scris, hărţi, foarte multe arme, cortul de comandă şi multe alte lucruri pe care vizitatorii trebuie să le descopere pentru a înţelege mai multe lucruri despre istoria antică a românilor.”

O dăciţă cu ochi albaştri se apropie şi îl roagă să îi mai arate o dată, cum se fac banii. Cum e gata moneda, înhaţă bănuţul, culege de pe jos altă matriţă şi îl pune pe istoric în faţa faptului împlinit: e clar că vrea şi a doua monedă, la facerea căreia contribuie cu la fel de mare entuziasm. Cum e gata treaba cu ciocanul, desface iute capacul şi îşi ia şi a doua monedă.

Pe istoric îl apucă râsul şi întreabă: „Din ce am făcut noi monedele?” Din fier, răspunde dăciţa. „Nuu, denarul e din argint şi aureusul din aur!”

Copila mulţumeşte şi o şterge în tabăra dacilor. Scoate monedele, se uită la ele şi concluzionează: „Cred că romanul acela m-a minţit, nu mi-a dat nimic din aur!”

Oricum, fiecare este generos dăruită altui copil care ajunge în tabăra dacilor. Apoi, Alesia se prezintă la bucătărie: „Cu ce pot să ajut?!” Primeşte o unealtă şi sarcina de a întinde pasta de brânză moretum pe pâine.

Cu surle şi trâmbiţe, de fapt, cu un roman care strigă pompos, e anunţată o importantă vizită romană în aşezarea dacilor: „Marcus Aurelius, Imperatore e Faustina donna”.

Un distins senior se plimbă la braţul unei frumoase femei romane prin tabăra dacică.

Este o pereche imperială care poposeşte la fiecare atelier.  „Lavorate, per auguri di Roma, lavorate!”, se aude îndemnul către daci.

În italiană, un membru al escortei îi spune unei turiste: „Suntem Garda Imperială. Pretorienii. Suntem îmbrăcaţi ca într-o zi obişnuită şi purtăm însemnele Romei – acvila.

Tot acest sunet, această privelişte de aici… Asta este viaţa!”, rosteşte încântat  romanul din umbra împăratului. Lumea îl întâmpină cu „Ave!”, „Salve!” sau „Vivat”, dar, la atelierul de pielărie, meşterul zice : „Hai să îţi dau papuci!” Pietrarul dac Duras a trudit ore îşi şir pe durducul de stâncă, iar lupul dacic începe să îşi arate formele ascuţite.

În umbra cortului, nimfele dalbe susţin ditai concertul, cu instrumente care mai de care mai ciudăţele. Se cântă la o broască de lemn şi chiar la nuci. Nici nu mai contează ce folosesc, dacă efectul final te face să baţi ritmul. Cortul organizatorilor, cu un mare lup dacic desenat deasupra, are un oaspete de seamă – Daniela Silivaş, marea campioană la gimnastică a lumii şi cel mai mare sportiv al Devei.

O conving să încerce trasul de arcul. Eduard îi dă un arc şi o îndrumă: „Braţul întins la nivelul umărului; cotul, la nivelul umărului … Întindem arcul, degetele trebuie să fie în colţul gurii, capul drept, ambii ochi deschişi”. În fiecare gest al Danielei, se vede graţia şi obişnuinţa de a munci a marii campioane. „Ah, Laura, ce m-ai pus să fac?” Îi răspund zâmbind: „Nu poţi veni la DacFest, să nu încerci nimic!”, iar Daniela răspunde prompt: „Ba, am vrut să încerc mâncarea!” Campioana de suflet a Devei lansează săgeata deopotrivă cu un urlet, apoi râde din tot sufletul.

Gladiatorii din Garda Apulum vin duminică cu o nouă provocare. Istoricul Liviu Zgârciu îi prezintă: „Vor încerca să readucă în cadrul acestui festival un moment din zona butaforiei.” Cei trei gladiatori dau un spectacol surprinzător. Lumea descoperă, pe lângă sportivii de performanţă care întruchipează gladiatorii şi talentul de actor,  în arenă. Bărbaţii se îndeamnă pe rând care să salute publicul şi îl trimit în faţă pe cel mai tânăr, care rosteşte mândru: „Ave, morituri!  Auditorium te salutant!”  Prezentatorul râde: „Este bine, da, doar aţi inversat salutul!”

Gladiatorii aleg din rândul copiilor prezenţi câţiva voluntari cărora le vor arăta cum trebuie să te antrenezi şi ce trebuie să ştii pentru a avea succes în arenă. „Ăştia – zice UWE şi arată de-a lungul platoului spectatorii – au venit să ne fure mâncarea şi sarea. Ideea este că trebuie să îi speriem, trebuie o atitudine  pătrunzătoare, când te duci aproape de ei să le fie frică”, zice gladiatorul şi, când e aproape de public, se întoarce brusc şi urlă: „Băi!!!” Şi-a ales bine ţinta: copilul de vreo trei ani încremeneşte la poalele mamei sale.

 

Cei trei îi trec pe micuţi prin câteva probe fizice : ridicări, flotări şi aruncarea sabiei. Un micuţ rotunjor este adus ca şi gustărică: „Ăla ne-a furat mâncarea. Tot ne-a mâncat! Îl mâncâm pe el”, propun gladiatorii. O copilă cu muşchi de atlet, Ema îl priveşte lung şi UWE râde iar: „Tu vrei neapărat să tăiem din el, aşa-i?” Ema încuviinţează hotărât.

 

Prizonierul arată brusc spre castru şi strigă: „Romaniii!!!” Când toţi se întorc să privească în spate, o rupe la fugă cu fetiţa după el.

Publicul a uitat de caniculă, de arsuri solare şi sete şi hohoteşte dezlănţuit.

Sunt orele prânzului şi bărbaţii din ambele tabere se pregătesc de bătălie. Fierarul Tiamatus are felul lui de a se antrena pentru a purta stindardul dacilor.

Mugur Pop îşi plimbă caii de-a lungul taberei, însoţit de Maria, o dăciţă înfocată şi mare iubitoare de călărie. Se încruntă la fotografii care de-abia aşteaptă ca tânăra să arate cât mai mult din muşchii supli ai picioarelor. Şi ea, şi Mugur călăresc fără şa.

Încă câteva momente şi lupta, dedicată în acest an regretatului profesor Alexandru Diaconescu, poate începe. Oricum copiii daci s-au asigurat că au o privelişte bună şi au ocupat din timp turnul de poartă al cetăţii dacice.

„Ne aflăm în primăvara anului 105. Garnizoana romană lăsată în 102 lângă Sarmizegetusa este în așteptare.

Viața din castru își urmează cursul firesc și ciclic de zi cu zi.

În acea dimineață, la poarta castrului face strajă un veteran rechemat de Traian sub arme (evocatus).

Intrat într-o stare de liniște, el își amintește cum aproape întreaga sa viață a fost dedicată armatei și împăratului.

Visează cu ochii deschiși și nici nu-i trece prin cap că aceea va fi ziua în care Decebal avea să rupă artmistițiul încheiat cu 3 ani mai devreme”, se scrie în scenariu.

În primul moment, Caius Iulius Renatus își amintește momentul în care a fost recrutat, încercările la care erau supuşi tinerii bărbaţi. A doua „amintire” este dintr-o luptă crâncenă a legionarilor cu barbarii Daciei.

Imaginea falx-iştilor care aleargă urlând către soldaţii Romei este greu de uitat, la fel, imaginea femeilor sarmate, care luptă cot la cot cu bărbaţii. Urlete dacilor, vaietele răniţilor, ordinele centurionului, toate îi trec acum prin faţa ochilor.

Pe platoul festivalului, se dau lupte crâncene cu armele, căldura şi setea. Cea de-a treia scenă în care este implicat personajul, îl readuce lângă arena unde soldații îi pregătiseră Împăratului Traian un spectacol cu o luptă între doi gladiatori de neam barbar. Nimeni nu bănuieşte că unul dintre ei este omul lui Decebal.

„Astfel de spectacole Traian a văzut cu sutele! El însuşi avea să organizeze, după ce dacii au fost învinşi, nu mai puţin de 123 de zile de jocuri de gladiatori”, anunţă istoricul Tudor Roşu. Gladiatorul învins aşteaptă semnul împăratului, care oscilează şi nu ştie dacă să decidă sau nu moartea gladiatorului.

Ceilalţi ofiţeri strigă „Jugula!”, alţii strigă „Mitte!”. Brusc, gladiatorul învingător ia sabia de la gâtul învinsului şi se repede către Împăratul Traian.

„Omul lui Decebal se aruncă asupra împăratului, dar acolo s-a aflat Caius care, cu corpul său, a protejat viaţa împăratului, iar ceilalţi legionari îl înjunghie pe gladiatorul rebel.

Caius este recompensat şi lăudat.

Ultimul moment al luptei de duminică, înfăţişează altă confruntare, când dacii se apropie de castru, iar căpetenia trimite doi daci care se furişează pentru a elimina straja.

Caius îi vede doar când sunt la câţiva metri de el, este rănit, dar ripostează. Reuşeşte, înainte de a muri, să îi alerteze pe cei din castru. Urmează o încleştare dură între daci şi romanii, care suferă pierderi importante.

Dacii se regrupează în spatele câmpului, pe care zac o mulţime de legionari morţi sau răniţi. „Linie”, strigă Marius Barbu şi îşi organizează oamenii pentru un alt atac din partea romanilor. Dacii atacă pe mai multe flancuri, romanii cad şi publicul urlă: „Aşaaa, măăă!” Dacii se aruncă spre romanii care îşi apără castrul : „Legiunile se retrag în castru şi, de acolo, încearcă cu toate puterile să apere zidurile. Dacii reiau atacul şi romanii aruncă cu tot ce au…”, povesteşte prezentatorul luptei, acoperit de vocile de copii romani din castru: „Aruncaţi în ei! Sunt duşmani! Tare!”

Un dac ascuns după scut urlă la ei: „Nu mai daţi cu pământ!” Într-un final, castrul este pierdut. Garda Pretoriană şi cea a mai rămas din trupe se retrag pe poarta din spate, dar grosul armatei moare apărând retragerea. Din castru, dacii îşi strigă victoria.

Peste aplauzele publicului, se aude plânsul tare al unei fetiţe. Copila hohoteşte şi mama ei nu ştie cum să o oprească. Printre sughiţuri, micuţa rosteşte: „Nu vreau să moară romanii!” Nici apariţia ielelor nu o potoleşte, nici măcar descântecul lor care readuce miraculos romanii la viaţă. „Uite, le fură lucrurile!”, plânge fetiţa şi arată către castru, de unde dacii pleacă cu steagurile romane. Şi plânge, plânge, chiar şi atunci când războinicii din cele două tabere se adună faţă în faţă ca să se salute.

Băieţii din public, cu spadele lor de lemn, tânjesc să facă parte din festival. Trec linia şi îşi înalţă replicile de gladius către romanii care îşi lovesc armele de ale lor. Împăratul Traian îi cucereşte de-a dreptul când merge şi le strânge mâna.

„Dacia liberă! Sit tibi terra levis, Sandu Diaconescu!”, este mesajul scris de Marius Barbu, la finalul scenariului de duminică: „Nu este greu să scrii scenarii pentru DacFest, doar din perspectiva timpului, care nu e niciodată suficient, dar întotdeauna povestea curge de la sine. Pe câmpul de luptă, este extraordinar. Sentimentele pe care le trăieşti, emoţiile sunt la maxim.

Te întorci în timp, da, apoi este adrenalina, care se combină cu emoţia şi uiţi de tot pentru câteva zeci de minute. Acolo, te-ai întors în timp” , povesteşte vicepreşedintele TDA.

Momentul care închide festivalul este o demonstraţie de luptă călare. Marius Barbu şi Mugur Pop îşi încrucişează săbiile din goana cailor,  în uralele copiilor rămaşi pe platou. Marius descalecă şi aşteaptă în spatele scutului ca Mugur să arunce pe rând suliţele şi apoi să îl ţintească cu arcul.

La final, aşa cum se cuvine, bărbaţii îşi strâng mâinile, femeile se îmbrăţişează, copiii mai trag o tură de joacă. „DacFest-ul este un festival cu totul special, este un festival de suflet, unul din cele două mari festivaluri din România, pe perioada antică.

Dacă Festivalul Roman Apulum este unul ancorat în zona citadină, aici ne regăsim şi parcă ne întoarcem în urmă cu două mii de ani, în perioada de glorie a dacilor.

Măgura Uroiului este un loc atipic faţă de tot ce se mai face la noi în România. Incercăm să simţim şi noi, acolo pe câmpul de luptă, măcar un strop din implicarea şi spiritul celor care au încercat să se opună puterii Romei, în urmă cu două mii de ani.

Nu au reuşit, dar au supravieţuit istoriei şi uite, că astăzi vorbim cu respect despre ei pentru că, cel puţin parţial, putem conta şi pe ei ca pilon de bază al nostru ca strămoşi”, povesteşte preşedintele Asociaţiei Historia Renascita din Piteşti, Cătălin Drăghici, cel care, în acest an, a fost Regele Decebal.

„Evident că aceste festivaluri sunt importante pentru că atrag un anumit gen de public. Sunt mulţi veniţi din toate părţile României, oameni atraşi special de ceea ce fac reenactorii, pentru ceea ce noi numim „lecţii vii de istorie”.

Este una ce se predă în şcoală şi alta ce învaţă şi modul în care învaţă aici: după două zile de festival, pleacă cu cunoştinţe cât nu iau poate din patru ani de şcoală”, crede istoricul Liviu Zgârciu.

Remus Suciu, fotograful oficial al evenimentului, spune că i-au plăcut nespus atelierele, luptele, focul sacru  – când de-abia s-a ferit de lemnele în cădere-, dar mai ales momentul de sâmbătă seara, când apusul a oferit pasionaţilor de fotografie şansa de a prinde cadre unice: „Eram în poarta cetăţii dacice, eu şi Grigore Roibu, care suntem în juriul concursului foto, dar şi Cristian Resiga, care, de altfel, a şi participat cu o fotografie fabuloasă din acest moment”, spune Remus Suciu. Fotografia a luat locul III.

Premiul I i-a revenit însă Mirelei Popa, cu o lucrare intitulată „Resemnare”.

„Personaje din lumea istorică a războaielor dintre daci și romani prind viață datorită reenactorilor, care an de an se străduiesc să fie atenţi la toate detaliile care îi înconjoară, pentru a face și mai clară imaginea pe care publicul trebuie să o înțeleagă.

Copiii sunt extaziați de scenele de luptă dintre romani și daci, de modul în care războinicii se aruncă în luptă.

Totul este impresionant, de la meșterii artizani, jocurile timpurilor, frumoasele domnițe, până la bucatele pregătite, dar piesele de rezistență rămân armurile  grele ale romanilor.

Dacă din întâmplare ai ajuns să vezi cum decurg lucrurile în satul reenactorilor, cu siguranță vei mai dori să revii  pentru că vei rămâne cu amintiri de neuitat”, spune Mirela Popa, care s-a întors la DacFest cu aparatul de fotografiat, după ani buni de absenţă.

Nu tuturor le-a plăcut – au existat voci care şi-au exprimat dezamăgirea şi vizitatori care au găsit detalii ce nu se potrivesc cu reenacmentul de calitate.

Organizatorii spun însă că este dificil să oferi perfecţiune, atunci când te lupţi şi cu vremea şi cu un număr record de participanţi, unii care pot fi struniţi mai greu. „Cred că puţini dintre cei care privesc de afară, pot să realizeze cu adevărat ce muncă impune un asemenea festival, câtă pregătire cu luni bune înainte şi zile întregi de pregătit terenul.

Fortificaţiile nu se ridică singure, nici corturile atelierelor, iar oamenii de la noi şi cei din asociaţii fac asta pentru câteva ore bune de festival. În plus, încercaţi doar să vă închipuiţi că aţi purta o armură din metal în plin soare, la temperaturi record. Ştim că există lucruri care trebuie îndreptate, o să încercăm asta, ne gândim şi la mutarea festivalului, probabil în luna septembrie”, spune Radu Barb, directorul DGAMPT Hunedoara.

Preşedintele Terra Dacica Aeterna, Lucian Panov, crede că este cea mai frumoasă ediţie, chiar dacă el a jucat rolul trădătorului şi a fost fluierat de public: „Eu zic că ediţia a XIII-a nu ne-a adus ghinion – ne-a încurcat căldura doar – am avut public numeros, cei mai mulţi reenactori de până acum, scenariul a fost foarte frumos, dedicat în a doua zi domnului profesor Alexandru Diaconescu, o somitate, dar şi unul dintre puţinii universitari care au susţinut mişcarea de reenacment pentru că, trebuie să ştiţi că nu sunt mulţi în ţară. Suntem mulţi aici, pe Măgură, din ce în ce mai mulţi şi pregătim lucruri tot mai frumoase.”

Una peste alta, DacFest 2023 a fost anul în care, oficial, trădarea a murit, anul în care scenariul a dat o lecţie dură celor care înşeală şi uneltesc, celor care îşi vând neamul pentru o pungă de galbeni. Festivalul a fost deopotrivă locul în care reenactorii au oferit învăţături de folos celor care nu au de gând să îşi trădeze nici tradiţiile, nici pasiunea pentru istorie, nici trupul, harul sau sufletul.

 

Laura OANA