DacFest 2022: „Ce ţară, Doamne, pentru un copil!” (GALERIE FOTO)

„Daciaaa!” Se aude strigătul a zeci şi zeci de voci, iar răspunsul vine de la alte sute: „Liberă!”. Văzduhul licăre înfocat de lumina torţelor şi vibrează de la glasurile puternice ale dacilor. În urma lui Decebal, căpeteniile din întreg regatul înalţă fioroşii lupi cu trup de balauri. Luptători în armuri, cu braţe înarmate şi apărate de scuturi, defilează în urma steagurilor.

De undeva, tobele bat un ritm străvechi, care înfioară privitorii. Într-o clipită, timpul dă înapoi cu două mii de ani. Printre bărbaţi, câţiva copilandri păşesc mândri nevoie mare. După ei, un şir lung de dăciţe vin să încânte privirile: cu cozile lor împletite şi straiele lungi par întruchiparea feminităţii.

Unele ocrotesc prunci de doar câteva luni sau ţin de mână copile frumoase, cu siluete zvelte prinse în brâuri. Învelit în papucei de piele, mersul le este lin şi neauzit. Nimfele dace dănţuiesc în mijlocul drumului.

Romanii se aud de departe, cu armurilor lor grele şi spectaculoase. „Roma invicta!” sau „Jupiter optimus maximus!”, strigă rândurile de legionari care bat pasul cadenţat, într-o ordine impresionantă.

Simţi drumul tresărind sub cadenţa dură. Gladiatori cu bustul gol fac ochii femeilor să alunece peste trupurile pline de muşchi. Doamnele Romei îşi etalează elegant veşmintele bogate şi bijuteriile preţioase. Imperiul e în Dacia.

O întreagă lume a Antichităţii defilează la pas în deschiderea celei de-a XII-a ediţii a Festivalul „DacFest -Sub semnul lupului”. Ai impresia că toată Simeria a ieşit să aplaude parada reenactorilor, până când observi în public cunoscuţi din alte oraşe şi asculţi turişti din alte judeţe exclamând încântaţi, în timp ce fac fotografii după fotografii.

Entuziasmaţi, privitorii dau năvală printre daci şi romani chiar din timpul discursurilor oficialităţilor. Mai că se stă la coadă pentru o poză. Lumini se aprind haotic: dincolo de torţe, sclipesc o mulţime de bliţuri.

Asaltaţi, organizatorii de la Terra Dacica Aeterna (TDA) de-abia reuşesc să aprindă flacăra care dă startul celui mai mare festival de reenacment din ţară.

Cu unsprezece trupe participante şi peste 400 de reenactori din ţară, din Anglia, Italia, Polonia şi Bulgaria, ediţia din acest an a fost cea mai mare de până acum. DacFest 2022 a mai înregistrat un record: mai bine de 10 mii de vizitatori au urcat sâmbătă şi duminică, pe platoul de la Măgura Uroiului.

Şi doar cei din organizare ştiu cu adevărat ce efort uriaş au în spate aceste statistici frumoase, de la obţinerea finanţărilor şi a aprobărilor, la onorarea rolului de gazdă, la amenajarea taberei şi la ridicarea corturilor: „Au venit la DacFest o mulţime de oameni şi mai mulţi reenactori decât anul trecut – a fost o asociaţie nouă, cea de la Piatra Neamţ –  şi, în plus, restul trupelor aproape şi-au dublat numărul de participanţi. Am avut multe noutăţi, precum demonstraţia de cavalerie dacică a lui Mugur Pop, am arătat cum funcţionează armele ascuţite, iar colegii de la Omnis Barbaria au făcut ardere de lut în pământ, nu în cuptor. Am avut şi o gladiatoare la luptele din arenă. O ediţie foarte reuşită”, trage linie Lucian Panov, preşedintele TDA şi un reenactor strălucit în rolul lui Decebal.

Avem doar două zile pe an să ne bucurăm de Dac Fest, dar, dacă ştim să le trăim, avem o comoară.

Sâmbătă, taberele şi atelierele se deschid pe platoul de la Măgura Uroiului. Dacii au aşezarea către cuşma de piatră, romanii ocupă partea către sat. Între ele, ridicate faţă în faţă, fortăreaţa din lemn şi castrul apărat cu şanţuri şi valuri de pământ se sfidează de la primele ore ale zilei. Nu vezi pe pajişte legionari, nici luptători daci, doar copii, care se aleargă şi se înfruntă cu arme de lemn.

Cererea de armament creşte brusc, cu fiecare val de noi veniţi. Au o poftă de joacă care atrage privirile tuturor. Neîngrădiţi, lăsaţi de părinţi să trăiască istoria în voia lor, micuţii chiuie, întind săbii, încoardă arcuri sau ridică scuturile.

Zburdă ca iezii, se fugăresc, se prind şi, da, se mai lovesc. Ca nişte războinici adevăraţi, se sprijină, se ridică şi se încurajează. Pentru orice lacrimă, se întinde o mână: „Nu ai voie să plângi pe câmpul de luptă! O să creadă ceilalţi că eşti un fraier moale. Lacrimile te fac să nu vezi bine, aşa zice tati! Un bărbat îşi învinge şi duşmanii, şi durerea”, rosteşte semeţ un puşti în costum de dac, în timp ce ridică un băieţel, care se şterge la ochi: „Dacă ne văd cei mari că plângem, nu ne mai lasă cu armele!” Ceata aprobă.

Se întorc capetele după părinţi şi, când se conving că este linişte în tabăra adulţilor, pornesc zarva, parcă şi mai înverşunat. În nici jumătate de oră, au cucerit fortăreaţa dacică şi înaintează către cetăţile din munţi. Miraculos, castrul roman rezistă.

În aşezarea dacilor, viaţa se trăieşte domol. „Satul” e mai mare decât la ediţiile trecute. Sunt ateliere de fierărie, de pielărie, de ţesut, de prelucrat lemnul sau piatra şi de ars lutul. Copiii pictează sau meşteresc tot felul de lucruri.

Se cumpără mici bijuterii şi brâie colorate, papucei de piele croiţi după modele antice şi cuşme dacice – acolo unde cererea depăşeşte oferta, se dau comenzi şi se iau măsuri. Reenactorii, mai ales copiii sau războinicii, sunt opriţi pentru fotografii. Verbul aşezării nu este doar „a lucra”, ci şi „a povesti”.

Fiecare vizitator curios, poposit în preajma unui cort, este un novice demn de instruit în traiul strămoşilor. Se încearcă armele, uneltele, se ridică scuturile, se ating materialele şi ţesăturile.

Scene izbucnite în sat atrag atenţia vizitatorilor. Brusc, un dac fugăreşte o dăciţă. Râd şi se hârjonesc spre deliciul spectatorilor.

Mai încolo, un gladiator şi un dac din trupa de la Alba Iulia se distrează de minune, iar o biată blană de jder devine subiect de glume.

Cei veniţi din Cetatea Apulonului au o mulţime de lucruri interesante: de fapt, sunt principalii producători de arme – săbii de lemn şi arcuri cu săgeţi cu vârfuri moi – pentru puştii luptători.

Alături, la cortul TDA, vizitatorii se entuziasmează la vederea papuceilor de-o şchioapă meşteriţi de Cristian Damiean şi înşiraţi pe un pled alături de carbatine sau alte modele de încălţăminte antică. Şiragul de miniaturi se potriveşte de minune cu salba de copile din cortul dacic.

Chiar dacă a ales să poarte o tunică romană, albastră, Alexia, e gazdă bună pentru alte dăciţe: cu Alexandra Pop, copila cu ochi de cicoare a meşterului în lemn, se vede doar la festivaluri.

Altă micuţă, Alesia, cu păr precum grânele coapte, urmăreşte cu privirea mişcările luptătorilor, în timp ce sora sa, Dara, freamătă la gândul că îşi va încerca noul arc.

Toate au mai participat la festival, dar pentru Ema, totul, dar totul, este nou. Stă în Florida, în Statele Unite, şi descoperă cu uimire o altă lume.

A venit în vacanţa de vară la bunicii din Braşov. Părinţii ei au auzit de DacFest şi au vrut să vadă festivalul. I-au şi găsit o costumaţie de dăciţă, iar Ema încearcă bucuroasă rochia lungă, strânsă cu brâu, şi papuceii comozi, din piele, asemănători opincilor. Fratele ei, David, a rămas „civil” şi e atras ca un magnet de tabăra romană.

Pe drum, cei doi privesc uimiţi la cortul nimfelor, apoi îl descoperă pe Şuier, lupul blând al dacului Alin. Cât timp Ema încearcă fascinată tăbliţele de ceară şi instrumentele romane de scris, fratele ei cutreieră castrul.

„Niciodată nu am crezut că voi vedea ceva ca în filme”, murmură David şi se apropie încet de armura grea, romană. Imediat, un tânăr iese din cort şi începe să-i vorbească despre armele antice, ba chiar îi potriveşte un coif pe cap şi îi întinde un gladius.

Când încearcă şi greutatea scutului, băiatul străluceşte de bucurie. „Am învăţat despre asta la istorie!” La fiecare pas, mai descoperă ceva nou: priveşte harta Imperiului Roman şi un legionar îi povesteşte: „Harta asta, dacă o deschizi, are opt metri. Aşa vedeau romanii întinderea pământurilor lor.

Alături, avem replici după intrumentele lor medicale, pentru că romanii sunt primii care au avut armata înzestrată cu asemenea servicii.” O altă scenă din castru atrage atenţia: gladiatorul revenit din aşezarea dacică este abordat de o dăciţă.

Uwe Dai îi arată câteva mişcări de luptă specifice unui retirius: îşi aruncă plasa şi, cât timp fata priveşte după ea în aer, atacă cu tridentul, apoi povesteşte despre pumnal. Momentul îi face poftă de luptă unui tânăr legionar dintr-o asociaţie străină.

În câteva momente, îşi dă seama că nu e de glumă cu gladiatorul, care – în viaţa reală are centura neagră la judo -, dar nu se lasă şi bine face. Ciocnirea între cei doi este unul din momentele de pomină ale DacFest 2022.

Uwe explică: „Poţi să loveşti aici, dacă îţi dai scutul la o parte…”Oh, my kids!”, zice romanul şi îşi trage rapid scutul în faţă, ca să îşi apere viitorii copii. Uwe parcă dansează cu armele în mână, în timp ce romanul se străduieşte să facă faţă mişcărilor exersate. Într-o clipită de neatenţie, tridentul îi agaţă piciorul stâng şi îl trage: legionarul se întinde într-o sfoară perfectă. Are faţa chinuită de durere, în timp ce privitorii izbucnesc în hohote de râs.

Gladiatorului parcă nu îi vine să creadă ce scenă de film i-a ieşit, în timp ce romanul îndurerat ezită să se mişte şi mormăie în engleză: „I wasn’t trained for this…”

Lângă castrul roman, este mare agitaţie: concursul de gastronomie antică este delicios disputat între cinci asociaţii care au gătit bucate după reţete romane sau din lumea barbară. Membrii juriului au decis că premiul I i se cuvine polonezilor de la „Pro Antica”.

Alături, oamenii stau la coadă să guste preparatele venite din bucătăria Terra Dacica Aeterna conduse strălucit de Arcia, care, în această ediţie, este sclavă în bucătăria romanilor: „Acum facem un terci, o mâncare dacică, o reţetă care se făcea de altfel în toată Europa antică, după gustul şi posibilităţile fiecărei case. Acum e un terci de linte cu afumătură, cu plante aromate – frunze de pătrunjel şi cimbru-, ceapă şi morcovi. Pentru că nu s-au făcut analize pe vase, folosim doar ingrediente care existau atunci: linte, năut, ceapă, varză, muştar, usturoi, rădăcinoase, ciuperci. Foloseau carne ouă şi lapte. Se ştie că, în preistorie, carnea se conserva cu sare sau prin afumare”, povesteşte Arcia, adică arheologul Angelica Bălos.

Alături de ea, Vali Rădoi şi alte câteva dăciţe au umplut masa cu tot felul de bunătăţi romane: măsline cu miere, „in ovis apalis”(ouă ouă fierte cu sos de semințe de pin), curmale în şuncă, grâu cu afine, miere și lapte bătut, smântână cu miere și stafide, tocană de porc cu fructe, pui cu smântână și salvie.

Doi romani – Daniel Ianoş şi Romică Gheorghe – au grijă de foc şi prăjesc pâinea, pe care va fi întinsă delicioasa pasta de brânză moretum, cu usturoi şi plante aromate. Natural, bio, de nedescris! Un reenactor din Anglia este surprins în timp ce îşi linge degetele. Totul e atât de bun, că nu are rost să iroseşti nici măcar o fărâmă de savoare.

Lângă bucătăria romană, aşezată strategic ca să domolească setea reenactorilor, este „Cervisia”, berăria antică a TDA. Este un loc unde, tot timpul e coadă, mai ceva ca la bucătărie. Nici nu e de mirare, din moment ce afară fierb orele prânzului, iar licoarea naturală are un gust divin. Până şi Şuier, cu simţurile lui ascuţite de lup, simte că este rost de ceva bun.  Se ridică cu labele din faţă pe tejghea şi face comanda.

În căldura straşnică a amiezii, elegantele doamne romane stau în umbra cortului şi îşi mişcă cu putere evantaiele. Bineînţeles, că povestesc despre bărbaţi şi prostituatele Romei. Când se apropie cineva, schimbă subiectul cu unul mai inofensiv- sclavii: „Am văzut vreo doi-trei, am văzut ceva…Bani avem: sclavii din Dacia nu sunt aşa scumpi, poate dacă găsim ceva greci sau captură străină?!

Dacii sunt buni la muncile câmpului şi noi avem nevoie de sclavi pe coafură, cosmetică. Nu ştiu ce o să găsim la târgul de sclavi anul ăsta. Poate pentru bucătărie”, se plânge Raluca Oană. A ajuns vestită pentru prafurile colorate preparate din diverse materiale, excelente pentru machiaj, dar şi pentru uleiurile şi parfumurile după reţete antice.

O copilă care îşi trage mama după ea se apropie de cort şi o priveşte pe femeia elegantă: „Vrei să faci o poză cu mine?” Raluca zâmbeşte: „Ce preferi tu? Îţi plac dacii sau romanii?” Fetiţa îşi ridică ochii albaştri: „Mie îmi place de voi! Sunteţi atât de frumoase!” Fetele izbucnesc în râs: „Răspuns perfect!”, zice Raluca şi o cuprinde pe puştoaică în braţe. „Aici, la DacFest, noi suntem defavorizaţi.

Toată lumea pare să îi placă pe daci, dar romanii erau mai grozavi, aşa-i?!” Mulţumită de răspuns, Raluca se pregăteşte să plece către aşezarea dacică să îşi caute sclavii potriviţi.

La marginea satului dacic, este lumea arcaşilor. „Proful” de tras cu arcul al TDA, Constantin Vlăsceanu, are împrejur o mulţime de copii, tineri şi adulţi dornici să înveţe sau să se perfecţioneze. Se stă la coadă şi fiecare vizitator are parte de o mică lecţie şi câteva încercări cu săgeţile. Cum era de aşteptat, lângă ţintele de paie sunt siluetele unor romani, numai bune de ciuruit.

Dăciţa Dara îi arată mândră noul arc, proaspăt primit, şi aşteaptă nerăbdătoare un răspuns, cât timp arcaşul încearcă arma. „Buuun! Treci să vedem ce ştii să faci cu el!” Emoţionată, copila greşeşte poziţia şi Bobi zâmbeşte: „Bătaie ce iei, tu… Care e poziţia corectă a picioarelor?! Aşaa, apoi te apleci un pic în faţă şi pe arc… Bărbia, sus! Să văd trei degete ridicate, apoi forfecuţa.” Cu privirea la fată, dacul cu păr alb face un pas în spate şi şi îi aminteşte: „Atingi nock-ul fără să-l strângi, ridici arcul, arătătorul la colţul gurii… apasă! Aşa, bravo!”

Dacă Dara şi-a adus primul arc la DacFest, în 2017, pentru altă dăciţă, Daria, este prima dată când încearcă. Trage de mai multe ori, chiar dacă coarda îi „muşcă” din piele: „Sunt de aici, de aproape, din Rapolt. Am mai fost la festival, ca vizitator, dar e prima data când particip.

Este cu totul altceva! Îmi place mult modul în care decurg activităţile, felul în care se înţeleg oamenii, ceea ce povestesc sau cum muncesc. Este o lume aparte, pe care eu nu am mai întâlnit-o. Am ales dacii, pentru că nu mă văd deloc acolo, în lumea romană”, mărturiseşte Daria … Roman. Exclamă şi numai că nu bate din palme: „Am învăţat să trag cu arcul!”

Aşezarea dacică este plină de vizitatori. Se apropie ora înfruntărilor şi oamenii  se strâng către câmpul de luptă. La corturile Asociaţiei Omnis Barbaria, găseşti candele în lut şi medalioane cu chipul Zeiţei Bendis. Copiii pictează pe lemn, sub supravegherea Danielei.

Familia Butean este aici cu ambii copii: Emma are trei ani şi se descurcă binişor prin tabără, dar sora ei, Lunna, are de-abia patru luni şi este la prima ieşire la un festival. Când nu stă în braţele mamei, doarme liniştită şi nici unul din zgomotele din jur nu pare să o tulbure: „Aşa am învăţat-o, nu are treabă cu gălăgia.”  Şi e zgomot, nu glumă: ba băieţii care se înfruntă pe deal chiuind amarnic, ba e vorbăria vizitatorilor sau zgomotul armelor.

La corturile „Historia Renascita”, Cătălin Drăghici, şeful asociaţiei de reenacment, meştereşte mai tot timpul câte ceva lângă soţia sa, Raluca, în timp ce puştiul lor e unul dintre liderii hoardei de copiii.

În vecinătate, un dac tânăr îşi pregăteşte cu atenţie arma pentru luptă pe roata de ascuţit: „Dacă vrei să o ascuţi bine, chiar să îi produci răni inamicului, îţi ia cam o oră de muncă. Este un cosor dacic, cu care agăţai scutul şi îl trăgeai sau, cel din linia a doua, îl ajuta pe cel din linia unu. Este o armă lungă, care nu se foloseşte cu un scut, ci se ţine cu ambele mâini. Iniţial, era o unealtă care se folosea la munci agricole, dar a fost modificată pentru vremuri grele”, povesteşte Adrian.

La intrarea în aşezarea dacică străjuie steagul cu cap de lup al celor din Asociaţia Culturală „Istoria interactivă Petrodava” din Neamţ. Sunt pentru prima veniţi la DacFest: „Noi avem în trupă daci, cu zestrea noastră, adică armurile şi armamentul, cu „dracones” (steagul dacic cu cap de lup – n.red.). Toate sunt reproduse după descoperiri arheologice, după îndrumările istoricilor”, povesteşte Valentin Iancu, un dac impresionant cu părul alb.

Alături femeile coase, împletesc,  ţes sau înşiră mărgele lângă o droaie de fetiţe. Dintr-o dată, cele două tinere în straie romane, plecate în căutare de sclavi, în satul dacic, uită de mersul drept şi elegant: se mişcă de parcă ar fi fost atacate de furnici.

Raluca bombăne: „Am mai fost eu în târguri slabe, dar în satul ăsta dacic nu am găsit nimic! Nu au barbarii ăştia nici drumuri. Ne-am umplut rochiile de pârloaie!”

Dincolo de fortăreaţă, Mugur Pop are propriul cort ridicat alături de ţarcul care adăposteşte doi cai. Anul acesta, dacul impresionat cu plete albe, a fost binecuvântat cu un prunc. În umbra cortului, Andreea Rusu o alăptează pe micuţa Maria. Îi mângâie dulce obrajii şi o alină minute în şir.

Dăciţa cu prunca este o imagine atât de frumoasă, încât îţi aminteşte de versurile lui Nichita: „Ia-ţi pruncu-n braţe, înzeieşte-te!” Locul este o oază de tihnă: plante aromatice sunt strânse în buchete zdravene şi soarele luminează cald o mulţime de sticluţe cu ierburi de leac.

În faţa locului său, sunt înşiruite mai multe uleiuri aromatice şi o covată mare plină cu sare şi plante medicinale. Caii sunt cuminţi şi acceptă blând chemările şi dezmierdările oamenilor.

Cunoscut la festivaluri drept „Gerula”, Mugur va juca în acest an rolul lui Diegis. Este membru fondator al TDA şi stă la sfat, cu Lucian Panov şi Marius Barbu (preşedintele şi vicepreşedinte TDA).

 

Dezbat scenariul şi discută desfăşurătorul zilei, în timp ce privesc, de peste gardul ţarcului, la dansul elegant al nimfelor dace. Mişcările lor ample şi albe te duc cu gândul la florile de romaniţă mişcate de vântul copt al verii.

La DacFest 2022, organizatorii au decis să ofere cavaleriei dacice propriul moment de desfăşurare: Mugur saltă în şa şi mână bidiviul negru către câmpul de demonstraţii. E o scenă ruptă din vremurile trecute. Îl înfruntă pe Marius. Protejat cu armură şi coif, dacul se ţine bine pe picioare, în spatele scutului.

Reuşeşte să se apere de loviturile călăreţului, până când îi pierde urma. Mugur vine neauzit  din spate, se apleacă în şa şi mângâie poznaş coiful adversarului surprins. Lubeniţa feliată din goana calului, este dusă în vârf de sabie, la Vifor, calul lui dalb.

Darius, copilul lui Marius, este în scenariul momentului, scutierul lui Mugur. Crescut frumos, deodată cu festivalul, Darius îşi ia rolul în serios. A avut de la cine învăţa lecţiile Antichităţii: tatăl său, Marius, este unul dintre cei mai buni arheologi, unul dintre cei mai curajoşi luptători şi meşter priceput în prelucrarea metalului, a osului, a pielii şi a lemnului.

Oamenii aceştia, reenactorii, îmbrăcaţi de parcă ar fi coborât de pe Columnă, par un nonsens pentru vremurile moderne: nu se îmbracă după cum cere moda, nu sunt dependenţi de tehnologie şi, în loc să fie consumatori ideali, sunt meşteri sau artizani dibaci. Au har şi-l folosesc. Plini de bun simţ, citiţi, magistrali cu copiii, cumsecade cu animalele, deschişi la minte şi la suflet, zâmbitori şi calmi,  construiesc, la festival, o lume din care nu ai mai pleca vreodată.

Luptele de gladiatori intră în arenă cu un moment în premieră oferit de Legio II Augusta din Anglia: membrii asociaţiei au adus la viaţă luptele gladiatrix, echivalentul feminin al gladiatorilor. Alisa Vanlint face senzaţie în înfruntarea ei cu James Reah.

La 52 de ani, femeia subţire captează atenţia tuturor cu măiestria cu care îşi interprează rolul de luptătoare neînfricată, chiar sălbatică. Cu fiecare muşchi bine conturat pe braţe sau pe abdomen, poate face de ruşine o mulţime de pufoşi. Este extrem de expresivă şi sonoră. Lupta se încheie cu strigătul ei victorios, în aplauzele spectatorilor.

Impulsionaţi după lupta englezilor, copiii se avântă din nou în luptă. După modelul Alisa, dăciţa Alesia renunţă la arc şi primeşte o sabie de lemn pe care o încrucişează cu micuţul Victor.

Au arme, au energie, au un loc liber, zâmbesc a joacă, dar au şi lacrimi în ochi când se altoiesc cu lemnul peste degete.

În arenă, se înfruntă trupa “Ludus Ursus Nigrus”, de la Terra Dacica Aeterna, care a reconstituit mai multe tipuri de gladiatori. Câţiva puşti au urcat în fortăreaţă şi urmăresc lupta din foişorul de lemn.

Marc Antoniu, cu coiful său înfoiat cu pene colorate, reuşeşte să îl învingă pe retiarul Adelin Herbei, care este răpus şi plâns de iubita sa, Gabriella.

La final, după ce salută privitorii, gladiatorii ţâşnesc către public.

Cei care au mai fost la DacFest, se distrează de minune şi urmăresc spaima „începătorilor”. Răcnetele bărbaţilor şi armele gata de atac, îl fac pe unul dintre puşti să le întoarcă spatele şi să o rupă la fugă.

Ca de obicei, gladiatorii din trupa de la Alba fac spectacol în arenă. Ovidiu şi Darius Măcinic sunt antrenori de judo, iar pregătirea fizică îi ajută să pună în scenă lupte dramatice, care sfidează legile fizicii şi fac publicul să reacţioneze zgomotos.

Sărituri, rostogoliri, aruncări ample în aer – cei doi gladiatori au un evantai de mişcări cu care pot cuceri şi cel mai pretenţios privitor. Adulţii aplaudă, copiii sunt în delir, fotografii trag sute de cadre.

 

 

Câteva dansatoare din trupa „Magna Nemesis” spun o adevărată poveste cu dansul lor în jurul gladiatorului învingător.

Când demonstraţiile gladiatorilor se termină, trupele de reconstituire antică se pregătesc pentru cel mai aşteptat moment al zilei: confruntarea dintre daci şi romani.

În cele două tabere, războinicii îşi verifică pentru ultima dată armele, îşi trag armurile şi îşi aruncă glume, care însufleţesc atmosfera locului.

Scenariul din acest an –„Revolta. Valea Mureşului în flăcări”- este scris de Marius Barbu şi începe cu un moment dramatic, cel al sinuciderii lui Decebal. Dacii se adună grămadă în spatele fortăreţei, în timp ce romanii se desfăşoară în rânduri lungi şi perfect ordonate în faţa castrului.

Alţi daci se poziţionează pe deal. Porţile de lemn se deschid şi un grup de daci înaintează pe câmp. Decebal, cu soţia şi copiii, împreună cu câteva căpetenii credincioase, caută o cale de scăpare, dar sunt prinşi de un grup de legionari.

Războinicii se înfruntă crunt şi locul se umple de sunetul metalic al armelor. Conştient că urmează un sfârşit tragic, Decebal îşi încredinţează băiatul lui Diegis. Imaginile sunt cutremurătoare.

De pe margine, publicul priveşte tulburat cum micul prinţ este smuls de lângă ai lui. Copilul se zbate şi ţipetele lui răsună peste zgomotul luptei: „Mamaaa! Mamaaa…”

Câteva femei din public au ochii plini de lacrimi. O tânără îşi strânge micuţii aproape şi îi murmură soţului: „Doamne, cum trebuie să fi fost momentele alea!”

„Băiatul lui Decebal reuşeşte să ajungă nevătămat în cetate şi anunţă căpeteniile aflate acolo despre ce s-a întâmplat”, rosteşte prezentatorul luptei. În faţa fortăreţei, se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Ultimul cade Decebal, iar femeile sunt prinse de romani. Centurionul taie capul regelui şi îl arată mulţimii. Prada de război ajunge în tabăra romană.

Dincolo, dacii coboară din munţi şi căpeteniile se adună la sfat. Sunt recuperate trupurile războinicilor şi al regelul mort, iar marele preot le ghidează sufletele pe drumul zeilor.

Un ritual are loc în faţa cetăţii şi nimfele dănţuie în jurul preotului dac. Se aude descântecul: “Cu puterea gândului şi seva pământului/ Fluidul visului şi sângele paradisului./ Ostoieşte şi dăruieşte/ Curăţă şi împlineşte.”  Romanii care se apropie, par vrăjiţi de ceremonial.

Îşi opresc înaintarea şi lasă tinerele să se desfăşoare în voie în jurul lor. Este o imagine care tulbură dacii şi îi înverşunează mai mult împotriva cotropitorilor. Ies în faţa legiunilor şi atacă vijelios. Fetele fug, speriate de lupta care se anunţă cruntă.

„O trupă extrem de puternică, cu falxuri de o mână sau de două mâini pentru a lovi peste scuturile romanilor se apropie”, anunţă crainicul de război, tare, pentru ca vorbele să se audă peste sunetele puternice ale încleştării.

„Romanii se regrupează şi resping atacul, înaintând încet, încet spre daci”, continuă povestea. Pe măsură ce soarele merge către asfinţit, pământul se acoperă cu trupurile celor căzuţi.

Dacii se retrag în cetate şi trei legiuni se apropie de ziduri. De sus, barbarii aruncă cu pietre şi trag cu săgeţi către coloanele ordonate. În faţa porţii, romanii ridică scuturile şi formează celebra formaţiune „ţestoasa”. Alţii vin lovindu-şi scuturile şi zgomotul infernal al luptei sperie caii lui Diegis.

Nervos, armăsarul negru izbeşte ţarcul, rupe lemnul şi fuge pe deal. În ciuda patimii cu care luptă dacii, romanii cuceresc cetatea şi dau foc zidurilor.

Din turn, un roman înalţă steagul legiunii în semn de victorie. Un apus dramatic învăluie Măgura Uroiului în nuanţe aurii şi roşiatice.

Soldaţii se întorc în tabere şi viaţa corturilor reînvie. Atmosfera vibrează de viaţă: câmpul de luptă se umble de copii, care se joacă de-a dacii şi romanii, adulţii povestesc peripeţiile din luptă.

O copilă dacă face un corn să răsune atât de puternic, încât cei din jur rămân la propriu cu gura deschisă. Nu e uşor să faci un asemenea instrument să cânte şi de asta îşi dau seama toţi cei care încearcă zadarnic să sufle în el.

Lângă un grup care se străduie de minute bune, apare ca de nicăieri un micuţ dac. Alexandru Drăgan se apropie şi spune timid: „Îmi daţi voie? Vă arăt eu!” Are doar nouă ani, dar este pasionat de istoria antică. Apucă cornul şi îl face să cânte din prima încercare. Priveşte încântat la corn şi explică: „Eu îmi doresc tare, tare mult unul din ăsta. Mi-am pus şi o dorinţă de ziua mea să primesc unul, dar ai mei nu au avut de unde lua.”

Trupa „Focul viu” începe concertul, dar numai o parte dintre vizitatori ajung în faţa scenei. Oricum acordurile umplu platoul.

 

Într-un loc, câteva dăciţe se apucă de dans, unii se plimbă printre corturi şi admiră armele în care străluceşte apusul.

Alţii se trag către marginea locului să admire asfinţitul spectaculos: toată Valea Mureşului, se umple de culoare. Două tinere din ceata nimfelor îşi apropie capetele şi prind între ele soarele.

Când seara îşi aprinde stelele deasupra Măgurii, reenactorii se adună pentru „Focul dacic”. Câţiva luptători se apropie de lemnele adunate grămadă. În câteva momente, limbile de foc se înalţă de câţiva metri. Nimfele dace se adună în cerc. Dansează spectaculos şi straiele lor albe prind culoare în lumina roşiatică. Descântece vechi, de nerostit, îşi desfac aripile în noaptea caldă. E magie curată.

Sute şi sute de oameni au rămas până în miezul nopţii ca să se bucure de ritualurile din jurul focului. Flăcările se înalţă şi, dacă le priveşti îndelung, par să ia ba forma unei femei graţioase, ba se întind precum balaurii sau înalţă capete ca de lup.

Marius Barbu ţine în palmă o candelă din lut cu ulei aromat.

Micile flăcări atrag atenţia copilului său, care îi şopteşte ceva războinicului. Acesta zâmbeşte şi îşi mângăie copilul pe frunte. Doar când focul îşi pierde puterea, mulţimea se destramă.

Duminica, sute de vizitatori urcă drumul prăfuit către taberele antice. Zeci de producători îi întâmpină cu marfă.

Dintre toate tarabele, una atrage atenţia cu piesele de lemn lucrate splendid. „Sunt teribil de frumoase şi făcute în aşa fel încât să pună în valoare fibra lemnului”, explică Mădălin Poenar, de la Atelier 53.

De aici, mai sunt câteva minute bune de urcat până pe platoul unde viaţa antică curge liniştit. Femeile ţes, se împletesc coafuri mai mult sau mai puţin complicate, în timp ce bărbaţii îşi văd de ale lor.

Pietrarul Duras dă chip unui bolovan: „Este piatra pe care am găsit-o la Geoagiu, la celălalt festival. Când am întors-o, mi s-a părut că l-am văzut în ea pe colegul Lucian Panov şi am început să o lucrez cu ciocanul şi dalta.

Stai să îţi arăt ceva”, zice Edi Schneider. Se ridică, ia o ulcică şi varsă apă peste faţa încremenită. Sub atingerea picăturilor, roca prinde culoare. Cu un simplu gest, pare că pietrarul i-a dat viaţă.

O tânără dăciţă, subţire şi frumoasă, se prinde de mijloc cu fire lungi şi începe munca: „Fac un brâu antic cusut la tăbliţe. E cea mai veche metodă de ţesut decorativ, pe care dacii o foloseau pentru partea de întărituri la mâneci şi la gulerul rochiilor”, spune Ioana Ureche.

Lucrează sub supravegherea şi cu ajutorul Doinei Panov, experta în ţesături a dacilor. Alături, Andrei Mihai de la TDA atrage atenţia femeilor cu bijuteriile sale, replici frumoase după podoabe antice.

Un alt dac meştereşte de zor: taie, împunge şi coase bucăţi de piele: „Pentru cusut, folosesc ac şi aţă şi alte unelte pentru a înţepa pielea, ca să dau găurile. Ies bine produsele, nu au voie să nu iasă!”, zâmbeşte Cosmin Ciobanu. Între timp, zeci de copii participă la concurs în satul dacic, iar locul se umple de freamăt.

Dincolo de fortăreaţă, este încă linişte. E devreme şi destul de puţină  lume, momentul perfect pentru fotografii cu caii, cu dacii sau nimfele strânse în cort. Aici, pe o pânză albă, sunt întinse tot soiul de obiecte care sună mai tare sau mai melodios: diverşi clopoţei, fluiere şi chiar o broscuţă de lemn.

O nimfă trece blând cu o bucată de lemn peste spatele cu onduleuri şi obiectul scoate sunete asemănătoare orăcăitului. Zeci de coji uscate sunt prinse într-o „nucăriţă”. Momentele de început ale zilei în cele două tabere au farmecul lor.

Poveştile se întind în tihnă, se aprind focuri în ateliere, iar vasele de lut ale celor de la Omnis Barbaria sunt gata de folosit, după ce au trecut prin pârjol. La „Piatra dacilor”, se fac şedinţe foto una după alta.

În tabăra romană, bucătăria este luată cu asalt. Atraşi de arome, zeci de oameni vin să guste felurile antice, iar dăciţele – la romani – de-abia fac faţă cu întinsul mesei. În alte corturi, femeile romane se gătesc de sărbătoare.

Cum doamnele Romei, erau recunoscute nu doar pentru frumuseţea veşmintelor, ci şi pentru coafurile complicate, Alma îşi pregăteşte copila, pe Carina, pentru ultima zi de festival.

Andi Romoşan, un roman înalt, îmbrăcat în tunică, se plimbă urmat îndeaproape de două tinere cu haine bogate şi evantaie.

În castru, italienii de la  Asociaţia Romanitas, aduc de la Roma, nu doar armurile splendide, ci şi bijuterii: „Pentru toate aceste podoabe, fac iniţial cercetări în muzee, apoi încerc să le reconstitui. Putem face astfel o întoarcere în timp, când femeile chiar purtau asemenea brăţări şi cercei.

Banii îi folosim pentru a finanţa asociaţia.  Noi suntem invitaţi de onoare aici.

Ne ştim cu gazdele de la DacFest de ani buni şi venim cu foarte mare plăcere.

Este un festival foarte frumos şi, credem noi, foarte important pentru România, la fel şi pentru această zonă”, explică o italiancă îmbrăcată luxos, precum femeile Romei antice.

Câmpul dintre tabere se umble de războinici chemaţi de Marius Barbu la repetiţii, pentru înfruntarea finală a zilei.

Totul durează aproape o oră, aşa că reenactorii nu ştiu cum să se mai apere de soarele, care încinge deja ziua.

Printre ei, silueta frumoasă a unei dăciţe nu are cum să treacă neobservată.

Venită cu trupa din Alba, Raluca Maria Pascu este arcaşă şi participă la festival împreună cu fetiţa şi băiatul.

În timp ce mama sa ia aminte la pregătirile de luptă, copila stă pe margine cu dacii şi dăciţele care joacă rolul sătenilor.

Se joacă cu Alesia, dăciţa care le-a spus hotărâtă părinţilor: „Nu mai stau cu voi, nu sunteţi daci!”

Micuţa îşi găseşte loc în braţele ocrotitoare ale unei femei, care îi poartă de grijă, deşi habar nu are de unde s-a ivit copila cu plete aurii.

Asta este încă unul din atuurile festivalului : toată lumea se ocupă cu mare drag de copii.

Nu contează de unde vii, straiele antice şi dispoziţia de reenactor, sunt tot ce trebuie. E o comunitate care te adoptă imediat.

Şeful TDA, Lucian Panov, şi scenaristul Marius Barbu fug de la un grup la altul, dau lămuriri, desfăşoară hârtii, indică locaţii. Ulcelele cu apă sunt tot mai cerute. Vlad Cioran soarbe însetat şi tânăra de alături priveşte cu poftă, nici nu îţi dai seama prea bine dacă îi este sete sau îl place pe dac.

Ca să treacă timpul frumos, luptătorii fac tot felul de şotii. De exemplu, se găsesc tot felul de locuri pentru săgeţi, în afara tolbelor.  Când vine timpul repetiţiei pentru luptă, glumele se dezlănţuie.

Cristian Damiean cucereşte cu totul scutul unui roman: este pur şi simplu, luat pe sus de pietrar şi aşezat pe bucata de lemn. În altă parte, bătălia prietenească se termină când dacul îşi însuşeşte pălăria de paie a romanului, în altă parte un tânăr barbar îi arde un bobârnac, peste ureche, unui legionar.

În tabăra romană, istorul Liviu Zgârciu cucereşte copiii cu răbdarea cu care îi învaţă să îşi facă propriile monede. Este luat cu asalt de câteva dăciţe de-o şchioapă, care, la final, ţopăie fericite cu micul bănuţ în palmă.

Când luptătorii se trag în taberele lor, câmpul de umple rapid de copiii care vor să se înfrunte. Unii dintre ei au învăţat şi comenzile potrivite, spre uimirea părinţilor:  „Este extraordinar. E un loc unde la fiecare pas înveţi ceva şi tu, şi copiii.

 

De fapt, nici nu mai avem treabă cu băieţii. După primele zece minute de când am venit, ne-au luat de mână, ne-au arătat ce trebuie să le cumpărăm ca să se echipeze şi de atunci, de mai bine de un ceas, se aleargă cu alţi puşti pe aici.

Văd că au învăţat până şi cuvinte în latină. Strigă ca soldaţii romani, deşi eu nici măcar nu le-am vorbit vreodată despre această limbă. Nici nu ştiu de la cine şi cum au învăţat.”

Imediat ce gladiatorii intră la demonstraţii, copiii îşi găsesc alte locuri de joacă. Primii sunt din nou, cei din Anglia, iar Alisa Vanlint îşi înfrânge spectaculos adversarul.

Gladiatorii TDA folosesc astăzi o platformă de lemn, iar publicul ovaţionează când unul dintre ei îşi pocneşte adversarul cu … mere. Marc Antoniu câştigă din nou: „Participarea în aceste lupte este ceva de nedescris. Odată ce îmi pun casca pe cap, simt o adrenalină care mă provoacă să merg cu lupta până la capăt, chiar dacă ar fi să mor sau să trăiesc.

Chiar dacă nu ne ucidem cu adevărat, adrenalina este maximă!” Ieşirea din arenă stârneşte hazul publicului când reenactorii îşi aruncă plasele sau întind tridentele către copii.

Gladiatorii din Alba, Uwe şi Darius, reuşesc aceleaşi figuri spectaculoase, dar acum înfruntarea lor nu pare doar cruntă, ci este şi amuzantă. Trântit la pământ şi rămas fără arme, Uwe se refugiază în poala unei spectatoare.

Un  copil din public îi sare în ajutor şi îi întinde o sabie şi scut de lemn. Gladiatorul îi face jocul şi îşi cheamă adversarul la luptă. Câteva minute mai târziu, Darius este cel dezarmat şi alt copil se ridică să îl apere.

Un puşti cu ochelari se pune pur şi simplu în faţa celui căzut şi nu ezită să îl înfrunte pe bărbatul înarmat şi plin de muşchi. Lumea admiră uimită curajul celui mic, care atacă atât de înverşunat, încât gladiatorul este nevoit să îl ţină departe de armele sale.

Ziua mai aduce un moment inedit: o înfruntare între cavaleria dacică. De această dată, Mugur Pop şi Marius Barbu se luptă călare: cei doi se urmăresc în jurul platformei de lemn şi ciocnesc săbiile.

Deasupra lor, câţiva ulii îşi rotesc zborul. Demonstraţiile se sfârşesc tot cu o lubeniţă sacrificată din goana calului, dar acum o bucată bună din pepene ajunge la un copil din public care muşcă însetat din miezul răcoros.

Marea înfruntare dintre daci şi romani este privită de o mulţime de vizitatori, iar reenactorii îi conving cu greu să părăsească locurile unde ar putea ajunge săgeţi. Scenariul poartă publicul în vremurile de după pacificarea Daciei. E momentul când romanii organizează teritoriile cucerite şi dacii încearcă să se integreze. O parte dintre războinicii lui Decebal s-au refugiat în munți și organizează rezistența. Şi sarmații din vecinătatea Daciei sunt nemulțumiți şi astfel se pun bazele unei revolte barbare.

Amestecul brutal al unor legionari romani în viaţa unui sat paşnic iscă nemulţumirea localnicilor şi câţiva daci rebeli sunt săltaţi şi duşi în faţa guvernatorului. Vor fi crunt pedepsiţi pentru nesupunere.

 

Istoricul Tudor Roşu prezintă scenele cu mult umor: „Femeile din sat sunt supărate şi îi înjură pe soldaţii romani… Hmmm, sau ar trebui să fie supărate!” Căpeteniile din munţi şi sarmaţii îşi unesc forţele împotriva romanilor. Luptele sunt crunte, dar dacii reuşesc să îşi elibereze cetatea. Barbarii vin din mai multe direcţii. Romanii se retrag, iar dacii îi urmează către castru.

La poalele Măgurii, două armate aşezate faţă în faţă, îşi măsoară forţele. Romanii sunt atacaţi şi, în ciuda pierderilor, daci reuşesc să ajungă la castru şi să-l incendieze. Bătălia se termină însă în urma negocierilor, iar prizonierii sunt eliberaţi. Împreună, reenactorii se aliniează pentru salutul final.

Fotografii împânzesc locul: Remus Suciu a venit pentru prima dată cu băieţelul cel mic, Răducu, care poartă mândru un aparat şi face poză după poză. Dacă sâmbătă a venit doar ca spectator, în a doua zi, Ovidiu Manoilescu are două aparate la gât şi reuşeşte să surprindă una dintre cele mai frumoase imagini ale ediţiei: un minunat profil al dacului mânjit pe faţă, Gabriel Demeter.

Potrivit jandarmiilor, peste zece mii de oameni au participat la cele două zile ale festivalului de pe Măgura Uroiului. „Aici, am văzut copii cu adevărat fericiţi!”, exclamă Radu Barb, de la Direcţia Generală de Administrare Monumente şi Promovare Turistică din cadrul Consiliului Judeţean Hunedoara. „Este greu de explicat frumuseţea acestui eveniment: atelierele, modul în care se poartă cu copiii, scenele de luptă sau oamenii care au o răbdare, pe care eu nu am mai întâlnit-o.

Am văzut tinere care stăteau între fire ore în şir ca să îşi facă un brâu. Mâncarea este bună, costumaţia extraordinară, iar conversaţiile nici nu mai spun! Cred că Paul Cheptea este nemuritor, altfel nu îmi pot explica de unde ştie atât de multe lucruri.

Mă gândesc că festivalul ar trebui să fie mai mare, să avem în zi în plus.”

 

DacFest a încântat din nou, nu doar publicul venit din ţară şi chiar din străinătate pentru a retrăi istoria, ci şi participanţii. „Este de departe cel mai mare festival din ţară: se vede amploarea taberelor, e mare şi ca număr de participanţi, şi ca trupe. Publicul e numeros. În orice moment, aici sunt sute şi sute de oameni care trec, vin alţii, se mişcă continuu”, spune Marius Ardeleanu, preşedintele Asociaţiei Omnis Barbaria.

Ediţia din acest an a DacFest, l-a readus la festival pe Marcel Popescu, „Maris, Tarabostes al Lupilor din cetatea Apulonului”: „Dacă Festivalul Roman Apulum ar fi Paștele, DacFest-ul ar fi Crăciunul!

Un festival ce te încarcă cu energie! Începe cu bucuria reîntâlnirea cu prieteni dragi, și de acum, pot să spun și vechi, de vineri seara, de pe străzile Simeriei, se amplifică, în cascadă, sâmbătă și duminică odată cu revederea pitorescului loc de desfășurare a festivalului și cu publicul tot mai numeros de la an la an.

Public nu doar mai numeros, dar şi (lucru ce mă încântă tot mai tare) tot mai pus în temă, tot mai curios şi, aş putea să spun, tot mai profesionist.

Turiştii care între două beri vin să facă o poză cu „ciudaţii” ăia îmbrăcați în „cavaleri daci” sau „spartani romani”, au făcut loc celor care chiar vor sa învețe, pun întrebări, vor sa încerce pe pielea lor ceea ce facem noi, la astfel de festivaluri.

Dacă, pe de-o parte sunt prezente cele mai profesioniste trupe de reenecment antic din țară, pe partea cealaltă avem de a face cu public deja cultivat în acest domeniu. Mă bucură acest fapt, pentru că astfel îmi dau seama că nu au fost în van zilele petrecute de noi în arșiță, ploi, iar kilogramele echipamentelor purtate de noi au dobândit o greutate… culturală, de care suntem mândri.”

Echipa organizatorilor merită aplauze. Marius Barbu, vicepreşedintele Terra Dacica Aeterna, a scris un scenariu inedit şi spectaculos.

A reuşit deşi de-abia se împarte vara între munca de la muzeul din Deva şi şantierele arheologice: „Pentru mine, Dacfest este o dragoste veche și, ca orice dragoste adevărată, an de an este musai să îmi dea bătăi de cap, șă mă țină nedormit cu săptămânile, să îmi întindă nervii la maxim și, într-un final, să mă facă fericit. Bate-ți  capul să scrii un scenariu care să se ancoreze în realitățile istorice, dar, în același timp, să nu plictisească publicul, să fie suficient de complex încât să țină spectatorii atenți timp de o oră, dar  să nu fie prea complicat, să poată fi pus în scenă fără prea multe repetiții și cel mai greu lucru: împacă-i drace și pe daci și pe romani! Și, când vine ziua spectacolului, explici ceea ce vrei să iasă câtorva sute de reenactori vorbitori a trei-patru limbi, repeți ore întregi în căldură, enervezi pe toată lumea (și totuși scapi nebătut de atâția ani), te juri că la anul nu mai faci asta (deși știi că abia aștepți să mai spui o poveste), te rogi în toate direcțiile să nu iasă un fiasco, te bizui pe profesionalismul colegilor și pe puterea de mobilizare a „liderilor”, zici un „Doamne ajută!” și aștepți Marea Bătălie.

Și, de fiecare dată, spectacolul merge ca uns, povestea curge, povestitorul o ține pe cursul stabilit, dacii își fac treaba ca la carte, romanii se mișcă ca o mașină de război, sarmații pun sarea și piperul și publicul aclamă. Abia atunci începi să respiri ușurat, să simți adrenalina bătăliei, să te bucuri de bucuria băiatului tău, care tocmai îl joacă pe fiul lui Decebal și să-l privești în ochi pe Vifor, amintindu-ți cât de frumos și de nobil este sufletul unui cal.”

Timp de două zile, la Măgura Uroiului, fiecare moment îţi arată cum entuziasmul te poate schimba şi cum copilăria se poate aprinde din nou, oricând, în noi.

DacFest e mult mai mult decât o joacă de oameni mari, este locul unde îţi regăseşti puterea de a te bucura, îndemânarea de a făuri, pornirea de a învăţa, curajul de a lupta, răbdarea de a urmări o poveste, forţa de a te lăsa vrăjit de moment. Este locul unde poţi exclama asemenea lui Nichita Stănescu: „Ce ţară, Doamne, pentru un copil!”

Laura OANA