DAC FEST X, spectacolul de suflet al istoriei (GALERIE FOTO)

Sub cuşma Măgurii, mii de români se întorc în istorie. Păşesc prin timpuri către vremurile când meleagurile acestea erau locuite de “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, când mâinile bărbaţilor ştiau să apere cu sabia, să construiască din lemn şi piatră, să modeleze lutul şi să chefuiască sub cerul liber.

Păşesc şi privesc la minunăţii de femei care ştiu să aline, să iubească, să crească micuţi, să ţese şi să gătească, gata oricând să încoarde arcul şi să-şi apere sălbatic cetatea. O lume care a dăinuit până când drumul legiunilor romane, a tulburat paşii şi a întors istoria spre alte cărări.

La Dac Fest nu se scrie istorie, dar, la Măgura Uroiului se trăieşte în istorie. Ritmurile antice ale muzicii îşi găsesc ecou direct în suflet.

Dimineaţa se trezeşte în bătăi aspre de fier, în miros de fum şi glasuri de copii care se înfruntă cu săbii de lemn. Femeile deschid larg corturile să intre răsăritul, în timp ce o parte dintre războinici bombăne şi se întorc spre soare apune.

Ziua prinde puteri peste aşezarea dacică – grădinile şi-au trimis verdeţurile în bucătării, copiii se înfruptă din mere, ronţăie morcovi şi trag cu ochiul la femeile care pregătesc deja prânzul. Aromele sunt puternice: “Coriandru, usturoi şi verzituri: rută, ţelină. Punem sare şi piper”, povesteşte Ştefania în timp ce pregăteşte amestecul pentru moretum, pasta de brânză care a adus parte din faima culinară a celor din Asociaţia Terra Dacica Aeterna. Puştii dau târcoale mesei de unde şterpelesc pesmeţi pe care se chinuie apoi să-i roadă.

Ediţia aniversară, Dac Fest X, are atât de mulţi vizitatori că oamenii se înghesuie la fiecare atelier, dar la mâncare fac de-a dreptul coadă. “La bucătăria antică avem o carne dacică de porc cinstită cu sare, pe grătar; avem pesmeţi romani, cu făinuri integrale de grâu şi secară, avem şi moretum-ul pe care toată lumea îl cere. E pasta de brânză cu usturoi şi plante aromate, inclusiv rută. Mai pregătim un pui cu smântână şi salvie, o reţetă daco-romană. Sunt măsline cu miere şi urmează o reţetă de ouă, cu seminţe, după Apicius”, zice Angelica Bălos.

Marcus Gavius Apicius e considerat autorul celei mai vechi cărţi de bucate din lume, completează Ştefania care continua să zdrobească condimente. “Aşa devii pisălog!” glumesc tovarăşii de asociaţie.

Tocana de mistreţ umple blidele şi scade la ceaun. Masa e plină de fructe şi zarzavaturi din care copiii sunt chemaţi să se servească. “Nu-i decor, ia!”, îi îmbie femeile.

Vali Rădoi trudeşte toată ziua să reîncarce platourile de lemn cu bunătăţi după reţete antice. Plec cu câţiva pesmeţi, încântată că îmi pot astâmpăra nu foamea, ci curiozitatea stârnită de atâtea istorisiri despre mâncarea care se păstra în desagii soldaţilor. Acum, la câteva zile de la Dac Fest, pesmetul început în sâmbăta evenimentului e la fel de bun şi de … tare!

Dincolo de fortăreaţă, în pragul aşezării dacice, câţiva bărbaţi au mare grijă de prânz: „Am pregătit un berbec la proţap în stil dacic, cu cimbrişor, cu plante aromatice şi, după cum vedeţi, are mare căutare”, povesteşte Gigi Sima de la Asociaţia Historia Renascita Piteşti.

La un pas, într-un ceaun clocoteşte: „O ciorbă de măruntaie – capul berbecului şi toate celelalte – o ciorbă de bureţi, cum se spune acum”. Omul serveşte pe toată lumea care se opreşte şi astâmpără întrebările cu îmbucături. Nu ştiu alţii cât au mâncat, dar dacul bucătar sigur s-a ospătat atât de copios că poalele cămeşii nu mai pot ascunde forma telefonului ascuns în haine.

„Avem profesii diferite, dar ne uneşte pasiunea pentru istorie şi reconstituirea antică”, zice omul şi mai serveşte un curios.

Un comandant roman este prins de aroma bucatelor şi adus la degustare. După berbec, dacii îi întind un corn cu tărie şi, la mirarea italianului, se răspunde: “Aqua magica! Bei aici, da mori acasă!” Un senator roman se alătură grupului şi glumelor: “Sai quello che dicono? Un buon romano è un morto!”

Lângă berbecuţ, trudeşte, tot la foc, dar cu altfel de foale, Daniel de la Garda Apulum din Alba Iulia. Cărbunii îşi aprind ochii de foc şi topesc metalul aşezat într-un soi de polonic, direct în vatră: „Lucrăm la nişte monede romane şi topim plumbul. Normal, se făceau din aur, dar plumbul e mai uşor de lucrat. Se fac pastilele care se pun în matriţă şi apoi se bat cu ciocanul pentru imprimarea imaginii. Monedele au diferite dimensiuni şi valoarea lor e dependentă de cât aur conţineau”.

Câţiva paşi mai sus, cei de la Omnis Barbaria ard vase de ceramică într-o vatră plină cu cărbuni: “Lăsăm cam şase ore în foc, apoi le acoperim cu pământ vreo 22 de ore. Cam jumătate din ele sunt bune de folosit, dar putem utiliza mai multe, pentru că le găsim întrebuinţări şi la cele crăpate”, povesteşte Marius Ardeleanu, unul dintre fondatorii Terra Dacica Aeterna.

Acum arheologul de la Baia Mare vine la Dac Fest cu altă asociaţie de reconstituire istorică. Vreo 300 de reenactori s-au strâns la ediţia aniversară a evenimentul şi nu sunt doar români, ci şi trupe din Italia, Ungaria şi Bulgaria.

Cel mai calm loc din tabără e atelierul lui Ciprian Pop, unde mirosul de lemn dovedeşte aromele cărnurilor. Ore la rând, dacul potriveşte cutele lemnului după gândurile sale: “Aproape orice făceau dacii din lemn, aş putea spune că era o lume a lemnului – de la ustensile de mâncat – linguri, strachine, la farfurii, construcţii, poduri. Din descoperirile arheologice, au rezultat foarte multe instrumente de prelucrare a lemnului şi de asta presupunem că lucrau lemnul masiv”. Îl poţi admira pe Damanais nu doar pentru priceperea cu care iveşte tot felul de obiecte, dar mai cu seamă pentru migala cu care lucrează şi răbdarea cu care struneşte fiece fibră. La el, poposeşte Alexandru Duduc, unul dintre luptătorii crunţi ai dacilor. Nu-l vezi prea des aşa, dar acum zâmbeşte în timp ce îşi trece lin palma peste un blid frumos de lemn.

Mulţi dintre membrii trupelor îşi aduc copiii cu ei, la festivaluri. Ţi-e mai mare dragul să vezi pici de-o şchioapă trăgând de săbii sau de părinţi, pornind războaie sau plimbându-se agale pe la fiecare cort: iscodesc şi învaţă. Ei sunt cei care vor duce mai departe o mulţime de meşteşuguri strămoşeşti.

Câţiva erau prunci la prima ediţie a Dac Fest. Mimi Zgăvârdean sau Rebecca Iakob sunt preferatele fotografilor. Micuţii reenactori devin la rândul lor ghizi pentru alţi copii care participă activ la festival. Împreună văd cum se luptau si se îmbrăcau strămoşii şi deprind străvechile tehnici de lucru.

Victor la lut, copiii fac boluri cu degetele înmănuşate în pământ şi poartă zâmbete mai largi decât cănuţele pe care le înalţă. În cortul de alături, femeile urzesc … în fibre naturale. Războaie, gherghefe mai mari sau mici au umplut locul de copile îndrumate de Cristiana Iakob.

Fiica ei mărturiseşte că ţese când se plictiseşte şi nu se poate juca cu copiii, Dara şi-a pierdut coarda la arc, dar şi-a descoperit pasiunea pentru covoraşe.

Amândouă ies din cort imediat ce se anunţă luptele: „Îmi place mai ales când dacii câştigă!”, zice Rebecca. Alături, un tânăr plin de tatuaje deprinde şi el tehnica gospodinelor din tabăra dacică.

Luptele îi atrag mai cu seamă pe băieţi care pot învăţa cum se luptau strămoşii. De pe la trei ani, piticii au parte de lecții de istorie antrenante. „Ne luptăm ca dacii şi romanii”, povesteşte Victor şi îi mai păleşte una în scut tatălui, care îl învaţă să se bată: „E o bătaie productivă – nimeni nu se răneşte, dar învăţăm disciplină şi ordine. O să-i fie necesare mai târziu”, zice Mihai Săsărman.

Luptătorul dac e doctor în istorie: „Cred că dacii se luptau cu foarte multă înverşunare şi tehnică bine pusă la punct, chiar dacă nu e cunoscută. Sigur au fost nişte inamici formidabili ai Romei. Sunt sigur că îşi învăţau copiii de mici să lupte pentru că era o parte integrantă din viaţă, ceea ce nu se mai întâmplă astăzi.

Armata nu mai e obligatorie, e formată din profesionişti în timp ce atunci toată lumea trebuia să ştie să lupte, să ştie ce să facă pentru a supravieţui, să-i apere pe-ai lui şi tot ce aveau.” Cu o suliţă şi apărat de scut, Mihai se apără de loviturile micuţului şi se învârte în jurul lui. Sătul să gonească în căutarea unui punct bun, Victor strigă: „Nu te mişca!” Bărbatul încremeneşte şi puiul de dac îl atacă imediat: îi taie cu sabia de lemn tendonul de la piciorul drept: „Aaaa!”, strigă tatăl rănit şi copilul ridică arma victorios.

Cristian Damian a revenit la Terra Dacica Aeterna şi se bucură de cea de-a X-a ediţie împreună cu Alexia: “Adevărul e că mi-a fost de dor! E faină atmosfera, întâlnirile cu oamenii, poveştile, informaţiile despre istorie”. Cristian Rădoi meştereşte pe un corn şi crestează în os linii care devin semne cu înţelesuri magice. Traian Iakob îi priveşte atent gesturile. Alăturea un dac odihneşte pe un braţ de paie şi un puşti îl hărţuieşte cu întrebări.

Copilul ridică ochii şi exclamă plin de admiraţie: “Mie mi se pare extraordinar că am şansa să vorbesc cu un dac!” Râdem, dar puştiul e serios. Marius Podean trece apoi la fierărit, şi Marius Barbu, straşnicul luptător Daos, întors la arme şi la foc, glumeşte arătând către dac: “Nu-i bun de nimic sclavul ăsta! Mi l-au dat gratis!”

În tabăra sarmaţilor e linişte, iar replicile după costumele antice atrag imediat atenţia datorită coloritului viu. În capătul aşezării sunt cei de la Tomis care, cu jilţul lor masiv de lemn, au atras atenţia unui poliţist. Omul se potriveşte între braţele cu cap de lup şi, după zâmbet, se vede că-i pică mai bine tronul decât scaunul de birou.

Tabăra romană freamătă de vizitatorii: copiii sunt prinşi de jocurile antice ori învaţă de la Florina Poenaru cum se scria pe tăbliţele cerate. “Elevii” apucă atent un stylus cu care schijelesc tot ce le trece prin cap, în româneşte. În pauză, Florina ajunge la … salon.

Atelierul de cosmetice e noutatea absolută a ediţiei 2019 şi Raluca Oana şi-a aranjat atent pulberile în scoici, alături de parfumurile şi uleiurile strânse în sticle în forma celor romane. O altă replică a unui instrument antic atrage curiozitatea femeilor din tabără: “E e ustensilă pe care noi o avem datorită priceperii lui Paul Cheptea. În şanţul ei, puneau praful, apoi, prin culisare, pe semiluna de metal, se aşeza doar atât praf cât era nevoie. Cu asta se trasa linia neagră.

Era creionul de ochi al antichităţii. Ca să facă culoarea, se folosea o practică mai neortodoxă: ardeau furnici şi pulberea obţinută se amesteca de obicei cu ulei de gălbenele sau ulei de măsline. Cenuşa de furnici e extraordinară! Se păstrează mai mult decât cel mai profi machiaj”. Apoi bombăne: “Nu m-au lăsat să aduc cenuşa de furnici s-au gândit că protestează te miri ce activişti de mediu!” În timp ce vorbeşte, Raluca dezveleşte sticluţe cu minunăţii: “Aveau foarte multe creme, majoritatea bazate pe grăsime animală care hidratează foarte bine sau pe bază de ulei de măsline.

La coafuri, foloseau foarte mult acele de păr din os; cele din argint erau scumpe. Noi am încercat să recreem doar o mică parte din ceea ce însemna cosmetica romană: avem uleiuri de trandafir, de gălbenele. Produsele folosite erau destul de scumpe – utilizau foarte multe produse naturale: unt de măgăriţă, grăsime de oaie, seu, praf de şofran, pulbere de struguri”.

Raluca întoarce către lume şi o oglindă romană. Ea şi Alina Raţiu au căutat informaţii, reţete şi au muncit ceva vreme pentru a-şi ridica “cabinetul de înfrumuseţare”: “Pentru uleiul de trandafir am lucrat cam două săptămâni pe arheologie experimentală. Am făcut şi apă de trandafiri, care era cel mai comun parfum găsit atunci. Cine avea bani, îşi lua apă de santal sau de lavandă!”

Raluca poartă mândră o superbă replică a unei coroniţe antice romane. Tot Paul Cheptea. De la cosmetica romană, în castrul de marş, se ajunge tot cu ajutorul unei premiere marca Terra Dacica Aeterna: reconstituirea unui drum: “Romanii dedicau foarte mult timp, bani şi efort pentru construcţia de drumuri. Erau făcute în special în scop militar.

Aveau fundaţie adâncă, cam 80 de centimetri până la un metru. Se foloseau în principal patru straturi  – întâi se săpa şanţul, fundaţia se făcea, de regulă, din bolovani de râu, se punea material de umplutură, un strat cu pietre mai mari şi iar material de umplutură. Se completa cu pietre mai mici, mortar şi plăci fasonate.

Cu ele se acoperea drumul ca să facă suprafaţa finală. Aceasta avea o înclinaţie în ape, precum acoperişul, o înclinaţie blândă ca să ducă apa de ploaie. Cele mai mari drumuri aveau cam şapte metri lăţime”, povesteşte Dumitru Ursu. Cunoscătorii privesc, se miră, fac fotografii, compară drumurile romanilor, cu cele ale românilor. Prezentul iese oblogit în faţa perfecţiunii romane.

Odată intrat în castru, eşti înconjurat de legionari. Ies pe rând din corturi ca să vorbescă cu oamenii despre armuri şi arme. Cel mai maiestuos şi bine păzit e chiar cortul Împăratului Traian venit de la Roma pentru Dac Fest X. “E pentru prima dată când am venit aici. E o sărbătoare minunată a celor de la Terra Dacica Aeterna. Ne sunt prieteni, au fost deja la noi, la „Roma Victrix”.

E un schimb cultural foarte frumos. Venim din Italia şi suntem “Romanitas”, o asociaţie culturală care duce povestea Romei în jurul lumii”, spune Marcus Flavius, în rolul lui Imperator Traiano. Din când în când, câte un nobil dac sau chiar Regele Decebal păşesc în tabăra romană să pună la punct detaliile bătăliilor. Turiştii fac zeci, chiar sute de fotografii. Ruxandra Damian stă în Canada şi lucrează la Ministerul Culturii. A venit în vizită în România şi a ţinut să vadă şi Dac Fest-ul: “E splendid! E ceva extraordinar, că se organizează aşa ceva, un eveniment cultural unde ai foarte multe de învăţat: toată lumea este pasionată de ceea ce face şi aş vrea să vin şi la alte ediţii!” Şi-a întâlnit chiar şi un amic, Stephen, şamanul canadian care şi-a făcut “Vatra” la Costeşti: “Ce mică-i lumea!”, exclamă bărbatul, care nu se dă dus de lângă Mugur Pop şi caii lui.

Stephen ar vrea să plece, dar nu îl lasă inima – rămâne să vadă ritualurile şi ceremoniile dacice. Sâmbătă, vizitatorii asistă la o nuntă dacică. Aşa că, după două mii de ani, în sala de evenimente a Dac Fest-ului, Cristiana şi Daniel s-au (re)luat în aplauzele tuturor.

Ca să-i facă o surpriză soţiei, la 18 ani de la nuntă, Daniel a complotat cu câţiva nobili daci, care au păstrat secretul. Cristiana a aflat de-abia cu câteva momente înainte de fericita ceremonie, despre ce urmează să se întâmple. Rebecca a aflat … năucitor: “Hai! Se mărită maică-ta!” Fetiţa întreabă mirată: “Cu cine?” Dacul Daniel zâmbeşte tandru către femeia lui, semn că dacii de secol 21 sunt loviţi rău de romantism.

Imaginea asta e la un hău depărtare de cea a luptătorului care urlă şi se aruncă în luptă, către romani. Şi, dacă nu ar fi câţiva fotografi care se îmbulzesc printre nuntaşi să pozeze polenul de pe florile din cununa miresei, mai că ai spune că e o scenă desprinsă din viaţa dacilor.

Tinere dănţuiesc în jurul cuplului ieşit în faţa cetăţii. Deoparte, dăciţele chicotesc şi îşi dau coate, îşi mai şterg câte o lacrimă. Până şi marele preot e emoţionat. Cosmin Duduc e cât pe ce să-şi scape cănuţa cu tăciuni şi mirodenii sfinte peste deşte. Odată cu fumul, un miros puternic se desface în arome calde în jurul nuntaşilor. Până şi romanii se apropie curioşi să vadă ceremonia dacică. Doi călăreţi se opresc câteva clipe din drum şi îşi aruncă privirea spre fericitul moment. Palmele îmbrăţişate ale mirilor sunt sfinţite cu pământ şi stropite cu apă. Marele preot aduce o sfoară şi leagă simbolic vieţile celor doi. O fi ea replică de nuntă dacică, dar emoţiile şi reacţiile nuntaşilor sunt cât se poate de veritabile. Daniel se îmbrăţişează bărbăteşte cu prietenii şi Cristiana îşi şterge lacrimile: “Nu am plâns când m-am logodit şi când m-am căsătorit, dar acum mi-au dat lacrimile. Nu îmi amintesc să fii fost vreodată atât de emoţionată!”

Nimfele dace se prind la joc. Versurile descântecului mă fac să las aparatul foto şi să scotocesc după caietul de notiţe: “Mătrăgună doamnă mare/ Ca argintul sclipitoare,/ Ca luna de lucitoare,/ Dă-mi din puterile tale,/ Ca-o-mpărăteasă care/Are dar de vindecare,/ Are har de curăţare…”. Aşa e la Dac Fest, nu ştii ce să faci prima dată – fotografie sau scrii? Cum să surprinzi în cuvinte toată această atmosferă care ba te duce în trecut, ba te trezeşte în prezent?

Priveşti momente cu daci, te uiţi după romani şi gladiatori, ridici ochii după parapante sau zâmbeşti la năzbâtiile copiilor care şi-au făcut trupe şi strigă cât îi ţin plămânii: “Dacia! Liberă!”, “Roma victrix!” sau “Retro”? În fiecare loc al festivalului se petrece ceva interesant şi nu ai pierde nimic! Brusc, muzica se schimbă şi te înfiori: din palisada dacică, un şir de femei cernite ies urmate de bărbaţi care poartă către rug, pe scuturi, un trup învelit în pânzeturi.

 

Marele preot ridică peste adunare mirosul de tămâie şi ierburi aromate.  Se apropie soţiile luptătorului mort. Îi poartă pe braţe, armele şi coiful. Versurile cântecului spun totul: “Deschide-te cerule/ Pământ pregăteşte-te/ La o parte stelelor / Vine acasă un viteaz/ Petrecut de zâne azi/ Pe cărarea şerpuită/ Cu flori dalbe-mpodobită. Deschide-te cerule/ Pământ pregăteşte-te/ La o parte stelelor/ Să-nălţăm un luptător/ Pe câmpul cu sânziene/ Petrecut de cosânzene./ Noi l-am găsit la izvor/ Şi l-am făcut luptător/ L-am însemnat cu arma/I-am luat sufletul cu noi/ Şi l-am adus înapoi./ Noi l-am găsit la izvor/Şi l-am făcut luptător/ Dănţuind cu sabia/ Pe duşmani îi secera/ Dănţuind de bucurie/ A tăiat duşmani o mie!/ Deschide-te cerule/ Pământ pregăteşte-te/ La o parte stelelor / Vine acasă un viteaz/ Petrecut de zâne azi/ Cu moartea râdea la masă/ Ea, de drag, l-a luat acasă.”

Luptătorii cetăţii îşi veghează prietenul în linişte. Lumea a tăcut, publicul ascultă încremenit, câteva femei îşi şterg lacrimile. „Pe cărarea şerpuită/ Cu flori dalbe-mpodobită/ Pe câmpul cu sânziene/ Petrecut de cosânzene/ Astăzi, scumpa lui mireasă,/ Moartea l-a luat acasă!” Din spate, un bărbat şopteşte: „Asta să-mi scrii pe mormânt!” Luptătorul e incinerat şi alături de el pleacă la ceruri şi una dintre soţii. În liniştea zilei, doar năfrămile negre îşi întind freamătul în vânt. Rugile preotului se înalţă alături de fumul înmiresmat cu ierburi sacre. Un întreg ritual se desfăşoară sub ochii publicului.

Cosmin Duduc strigă: „Astăzi trebuie să ne bucurăm fiindcă la zei a plecat cineva dintre noi, nu trebuie să jelim! Trebuie să ne bucurăm că a scăpat de lumea asta plină de rele. O să vă reîntâlniţi cu el. De astăzi ne priveşte de sus! Începeţi sărbătoarea!” Dacii ridică braţele şi urale se înalţă peste câmp. „Dacii, în istoria lor, au avut mai multe faze: incinerare, apoi înhumare, urmată de altă fază de incinerare. Trupul celui răposat era ars pe rug împreună cu una dintre soţiile sale, cea mai vrednică. Comunitatea – satul, cetatea – participau la acest ritual şi se bucurau pentru faptul că cel plecat dintre noi e undeva, într-un loc mai bun, între zei. Nu-i prilej de tristeţe sau de boceală, ci trebuie să ne bucurăm, ne bucurăm pentru că ne vom revedea cândva. Dacii credeau în viaţa de după moarte. Nu le era teamă de moarte, ea reprezenta pentru ei doar o trecere, o uşă. După poveţele lui Zalmoxe, ei ştiau că, după moarte, se vor ospăta alături de zei şi de cei apropiaţi, plecaţi mai devreme”, explică Cosmin Duduc ca Mare preot de la Terra Dacica Aeterna.

Reenactorii refac mai multe momente din viaţa antică – un proces roman, un târg de sclavi, un banchet roman. După dansurile nimfelor dace şi dansurile romane, câmpul se eliberează şi gladiatorii intră în luptă. Primii vin cei de la Ludus Ursus Nigrus, de la Terra Dacica Aeterna. Se luptă zdravăn şi îşi fac repede câteva răni. La fiecare izbitură, turiştii aplaudă, dar copiii sunt cei mai prinşi de luptă – exclamă, întind armele de lemn şi strigă din tot sufletul. Vlad Bonţa e “doctore”, antrenorul gladiatorilor, dar talentele oratorice şi umorul îi folosesc din plin când vorbeşte publicului despre tipurile de luptători, de arme şi limbajul arenei. Îi întărâtă sau îi potoleşte pe gladiatori: “Gata, Spiculus, îl vrem viu!” Spiculus – recunoscut uşor după chiloții albaștri – e un gladitator de tip Thrax şi e comandat al gladiatorilor din Ludus Ursus Nigrus. La finalul luptei, când publicul ar trebui să hotărască soarta învinsului, se vede clar că nu suntem departe de cruzimea antichităţii. Prea puţini cer “Mitte!”, se preferă: ”Iugulaaa!” Duminică, scenariul îl aduce în mijlocul gladiatorilor pe mirele de sâmbătă. Daniel Iakob se zbate aprig în mâinile romanilor şi unul din soldaţi îl mustră că l-a lovit la deget. Când scapă, dacul se repede după Vlad care o taie repejor şi cere gladiatorilor să îl omoare pe dacul prizonier. Spre cinstea lui, Daniel se lasă greu doborât şi, chiar când crezi că e mort, deschide uşurel ochii şi se întinde spre o suliţă. Ploaia pe care zeii daci au ţinut-o departe de festival în ciuda codurilor portocali de vreme severă, cade vreo două minute, dar nimeni nu se sperie, nimeni nu pleacă. E prea fain spectacolul!

Intră apoi trei gladiatori de la Garda Apulum: UWALD, DAREIOS şi HERCULANEUS. “Trece-i cu litere mari”, şopteşte Alina Raţiu: “Romanii nu aveau litere mici!”. În trupa romană, numele ei e CASSIA SVRA. Doi dintre gladiatori – Ovidiu şi Darius Măcinic – sunt fraţi şi, împreună cu Adrian Ciungan, fac reenactment de şapte ani şi sunt parte din Şcoala de gladiatori Ludus Apulensis. Se vede că lucrează mult împreună şi spectacolul este desăvârşit.

Copiii sunt în delir când gladiatorii execută figuri de luptă care i-ar costa viaţa la o mică neatenţie. Doamnele din public aruncă priviri lungi către trupurile bine lucrate, bărbaţii tânjesc după vremurile sălbatice.  Prezentatorul înfruntărilor rosteşte: “Viaţa unui gladiator nu are nicio valoare! Ei îşi câştigă moartea!” UWALD se luptă cu HERCULANEUS, face câteva figure şi tridentul ajunge cumva între coapsele adversarului. “Ia-o-n mână!” se aude o voce tânără. UWALD se opreşte şi caută din priviri vinovatul. “Ia-o-n mână??? Ia-o-n mână! Nu-i frumos! La ficat, da! Ia-o-n mână, nu! Cine a zis?”

Lângă mine, puştiul se face mic şi pot să bag mâna în foc că ar prefera să-l înghită pâmântul decât să dea ochii cu gladiatorul încruntat. Din spate, se aude un chicotit: Motociclistul Ghiţă Furca de la Haţeg îi face semne lui UWALD şi arată către operatorul unei televiziuni naţionale, care trage ambianţă după ambianţă şi habar nu are ce se întâmplă în spatele lui.

La terminarea luptei, sunt de-a dreptul copleşită – cumva, puştiul vinovat şi-a găsit curaj şi merge să îşi recunoască vina în faţa luptătorului. Şi-a învăţat lecţia de bun simţ la Dac Fest.

Sâmbătă, trei mii de persoane privesc luptele, mai mulţi ca la oricare altă ediţie. Se aşează pe coasta Măgurii Uroiului ca într-un amfiteatru imens.

Vin tot mai mulţi şi parcă te aştepţi să se îmburde dealul numit şi “Cuşma Dacilor”: „Vedem că oamenii prind tot mai mult gustul a ceea ce facem noi, le place ce facem. În primul rând, ne place nouă atât de tare încât continuăm, chiar dacă ne răpim din timpul nostru liber.

Fiecare e voluntar pentru că noi avem alte meserii, dar concediile sunt aici. Pentru dumneavoastră!”, zice Lucian Panov, preşedintele Terra Dacica Aeterna, cel care îl întruchipează pe Regele Decebal.

Nu va avea un rol uşor: “M-au pus să mă ocup de scenariile bătăliilor dintre daci şi romani, aşa că am refăcut, sâmbătă, anii 101-102, apoi, duminică, momentele din 105-106. Eu sunt responsabil că s-a sinucis Decebal!”, recunoaşte arheologul Marius Barbu. Sâmbătă, romanii ies din castru strigând: „Optimus princeps!!!” Îşi urmează conducătorul, pe Împăratul Traian.

Dacii, înghesuiţi în castru privesc la ordinea şi disciplina desăvârşită a legiunilor. „Milites!” sună comanda şi legionarii calcă cadenţa perfect, apoi rostesc în cor: „Roma! Invicta!” Se aşează în linii şi o nobilă romanca pufăie şi îşi strigă sclavele: „Repede cu apă la ei! Bieţii de ei sunt morţi de sete!”, zice Raluca Oana.

Din cetatea dacică, ies râuri de luptători şi se întind peste zare. Tudor Roşu de la muzeul din Alba Iulia e prezentator şi explică: „Decebal îşi va trimite solii la romani, dar sunt luptători simpli, iar gestul e menit să îi înfurie.” Conflictul stă pe cale să izbucnească. Încruntaţi şi fioroşi, acoperiţi cu blănuri, înarmaţi şi apăraţi de scuturi trainice şi frumos decorate, dar pline de urmele loviturilor, dacii păşesc hotărâţi către armata imperiului. Izbucnesc în urlete fioroase când se aşează în formaţiune de luptă. Romanii strâng rândurile şi alcătuiesc rapid o “testudo”.

Arcaşii daci şi sarmaţii trag săgeţi, dar legionarii sunt într-o formaţie specifică de apărare şi fac corp compact cu scuturile lor. „Dacii strigă insulte indecente la adresa romanilor care se adună într-o testudo, o formaţiune prin care se pot apropia de trupele inamice. Se străduiesc ca formaţiunea să rămână compactă. Romanii ştiu să facă asta cu măiestrie, în asta a stat succesul lor sute de ani – o armată profesionistă şi bine pregătită”, aude publicul. Oamenii îşi încurajează favoriţii: romanii reuşesc să intre în defileu, dar sunt atacaţi din toate părţile.

Luptătorii strigă, publicul aplaudă retragerea romanilor, dacii bat în scuturi, în pământ, iar unul îşi plesneşte coiful cu … un lemn. E o gălăgie teribilă şi nu ai cum să nu te întrebi: dacă nici 200 de bărbaţi fac zgomotul ăsta, cât de îngrozitor era sunetul unei lupte reale?! Înfruntarea se reia şi mai dur, romanii avansează şi fiecare tabără pierde oameni. „Dacii luptă cu îndârjire, se retrag şi din nou atacă… Decebal dă semnal de retragere” Romanii se reorganizează, iar dacii se strâng în cetate. „Dio Cassius ne spune că Traian şi-a smuls hainele de pe el pentru a-i bandaja pe răniţi”, anunţă prezentatorul. Cavaleria dacică porneşte la atac şi Mugur Pop îşi stăpâneşte cu măiestrie calul tulburat de zgomotul luptei. Se apleacă şi îl pocneşte fulgerător pe unul din comandanţii romanilor, întors cu spatele. Publicul pufneşte în râs în timp ce militarul îşi agită gladius-ul precum o gospodină mătura către copiii neastâmpăraţi. Romanii se prind de figură. Execută un „orbis” şi fac cerc în jurul împăratului şi a stindardelor.

Pornesc din nou spre cetate şi zeci de daci se înghesuie în ferestrele palisadei să privească duşmanii înaintând. „Daci la pământ!” se aud hazlii de pe margine. Căzut în luptă, Daniel, se mişcă încetişor şi îşi trage scutul deasupra să nu care cumva să fie lovit de tovarăşii rămaşi în luptă. Nu are astâmpăr şi, de pe margine, Raluca îl vede şi îi strigă: Ai furnică? Ad-o, c-o prăjim!” Lupta se încheie în bună pace şi seara continuă cu concerte şi „Focul viu”.

Duminică, confruntarea se reia. Echipamentul soldaţilor de la „Romanitas” – nou-nouţ şi pregătit special pentru Dac Fest – are deja răni grave. Dacii strigă „Dacia liberă!” şi îi scot pe romanii de sâmbătă afară din palisada lor. Începe lupta şi romanii îşi recuperează morţii. Dacii înaintează şi bat din scuturi.

Ecoul aruncă sunetul departe pe Valea Mureşului. Romanii ies la luptă şi dacii se aruncă înainte izbind cu furie scuturile şi căştile legionarilor. Falx-urile dacilor se întind peste scuturile romanilor şi provoacă răni serioase. Romanii pierd teritoriu şi dacii câştigă tot mai multe aplauze când o trupă auxiliară vine în apărarea legiunilor romane.

Trupa dacilor se dispersează în timp ce, pe celălalt flanc, se apropie altă legiune. Dacii se retrag, în timp ce romanii accelerează către cetate şi strigă: „Ave! Ave!” Nu doar uniformele luptătorilor sunt reconstituite după imaginile de pe Columna lui Traian, ci şi momente ale bătăliei: un soldat roman aduce în dinţi capul unui războinic dac şi îl predă împăratului.

Traian îl recompensează. Dacii sunt înconjuraţi şi luptătorii îşi împart ultimele rezerve de apă. Decebal iese şi încearcă să scape din încercuirea Romei. Deşi luptă vitejeşte Daos şi dacii lui cad sub gladiusurile romane, iar unul dintre generalii armatei imperiale, Sergiu Praporgescu îi duce lui Traian capul Regelui Decebal. Câţiva călăreţi daci privesc scenele de sus, din munţi.

Lupta s-a încheiat, DAC Fest X nu s-a terminat aici. Decebal s-a îmbrăţişat cu Traian când preşedintele Terra Dacica Aeterna a acordat diplome asociaţiilor ajunse la ediţia aniversară.

Toţii renactorii se strâng în faţa cuşmei de andezit pentru o fotografie care va rămâne cu siguranţă în istoria reenactmentului românesc.

Laura OANĂ