Dac Fest pe vremea pandemiei (GALERIE FOTO)

Câteva fuioare de fum se ridică de la poalele Măgurii Uroiului. Cu cât de apropii, în peisajul de toamnă apar corturile antice şi desluşeşti locul plin de viaţă.

Îmbrăcaţi în costume daciceşi romane, bărbaţii meşteresc, femeile pregătesc mâncarea. În acest an, pandemia a impus reguli stricte, iar, din festivalul grandios al ediţiilor trecute, prin „urechile” lui 2020 s-a strecurat doar un Dac Fest în miniatură. Atmosfera prietenească, poveştile aduse înapoi din urmă cu două mii de ani, aerul plin de miresmele de ceaun şi zgomotele harnice de mâini pricepute au rămas la fel de îmbietoare.

Festivalurile de reconstituire istorică sunt afectate şi ele de restricţiile impuse de pandemie. Dac Fest, cel mai cunoscut eveniment care evocă viaţa antică pe aceste meleaguri, a avut loc în variantă restrânsă. Un eveniment micuţ, privat, fără spectatori.

„Alţii au făcut cu public, am văzut aşa un festival medieval. Nu ştiu cum au reuşit”, oftează un dac. Dumitru Ursu scobeşte de zor un lemn ca să-i dea forma unei linguri. Organizatorii festivalului, membrii Asociaţiei Terra Dacica Aeterna, au pitit Dac Fest-ul lângă o livadă, destul de departe de locul unde se organiza. Păşunea din jur e plină de  ciupercuţe, motiv pentru care meniul taberei se adaptează rapid la oferta naturii. „Avem cuci şi ciuperci de coaste, dar şi cele cunoscute drept champignone. Toate sunt foarte bune pentru ce am de gând să fac cu ele”, spune Angelica Bălos, unul dintre iniţiatorii Dac Fest.

Îi îndeamnă iute pe băieţi să înteţească focul sub ceaun şi două tinere sunt trimise la adunat de bunătăţi cu pălăriuţe. După ceva vreme, coşurile de nuiele se umplu: „Am cules nişte ciuperci pentru tocăniţă, eu zic că sunt destule”, spune o dăciţă şi aruncă rapid o privire către corfa prietenei sale. „Da, avem destule”, încuviinţează cealaltă copilă. Cu prada proaspătă, se îndreaptă sporovăind către tabără, unde oamenii se pun abitir pe treabă.

Se taie lemne, ba cu topoarele, ba cu ferăstraiele. Partea asta e mai dificilă pentru că puţini ştiu cum se face şi e musai să lucrezi în ritm cu colegul de trudă. Daniel Stănică este îndrumătorul tinerilor din tabără şi pe partea de meşteşuguri, dar şi la zona cu capra de tăiat lemne. Când primul soldat s-a deprins cu truda, strigă după altul: „Hai, Răzvan! Hai la joagăr!” Cum băieţii îşi fac brusc de lucru pe la alte ateliere, o dăciţă tânără preia munca bărbătească.

Or fi ei puţini reenactori la Dac Fest 2020, dar tot reuşesc să umple tabăra cu zgomot de muncă – doi soldaţi romani cioplesc în marmură, altul îşi îndreaptă coiful, un dac pileşte cu răbdare la osul unui corn, iar glasurile fetelor care trebăluiesc în jurul mesei de bucătărie umplu aerul de voci vesele.

Angelica a ajuns din nouă şefă la bucătărie: spală bine ciupercile într-o covată de lemn, apoi taie slănina care va ajunge rapid în ceaunul încins. Dăciţele devin ajutor de bucătar, iar romanul Paul Cheptea să străduieşte să surpindă cât mai bine totul cu noul său aparat de fotografiat. Când ceaunul umple aerului de arome, romanul nu mai are răbdare şi dă năvală în bucătăria dacilor – cu o ţepuşă prăjeşte slănina deasupra flăcărilor şi îşi înmoaie pâinea cu picăturile de grăsime.

 

La fiecare ediţie Dac Fest, femeile din tabără pregătesc bucate după reţete antice. Dacă la romani, scrierile străvechi sunt îndrumare excelente, la daci, se merge pe bănuieli şi ceea ce s-a găsit în descoperirile arheologice. Se ştie însă că, orice ar alege Angelica să facă, rezultatul e delicios: „Pregătim acum o reţetă de sezon, pentru că e plin de ciuperci în jurul taberei noastre daco-romane. Facem mâncare de ciuperci cu usturoi şi pătrunjel. Bineînţeles că am pus şi nişte slănină”. Pe măsură ce vântul întoarce fumul, vocea şi ochii Angelicăi se umplu de lacrimi. Nu e chiar uşor să trăieşti în alte vremuri şi să te descurci fără gaz şi hotă…

După ceva vreme, cu degetele pline de rănile de la ciocane şi cuţite, tinerii se pregătesc pentru partea preferată: luptele. În timp ce dacii se adună la privit, romanii încep antrenamentele. „Milites, ad gladius clin!” Imediat, soldaţii fac dreapta şi apoi răsună alt ordin: „milites, muove!” Legionarii tropăie peste câmpul de lucernă şi se opresc la semnal: „Ad scuta clina!”. Unul ezită şi comandantul strigă: „Ad scuta clina, tăntălăule!”. Îl pufneşte râsul şi recunoaşte: „Nu ştiu să zic în latină!” Şi, ca să nu mai greşească limba, îl pocneşte scurt cu bastonul peste coif. Pentru că a greşit, soldatul este pus să facă flotări. În câteva minute, toţi sunt la sol să se antreneze, dar armurile grele scot sufletul din ei: „Hai Mircea! Nu poţi?!” Cu mânerul gladiusului încurcat pe sub mâneca tunicii, tânărul icneşte şi strigă: „Nu!” Dacii se cutremură de râs: „Sprijină-te în tăişul sabiei!”

Cele două grupuri de luptători sunt gata de încăierare. Dacul Zurai roteşte două săbii încovoiate, se joacă cu falx-urile, cu privirea direct către romani şi îi provoacă: „No haidaţi, mă!” Tinerii se pocnesc cu scuturile, se împing, se lovesc cu armele, icnesc şi gem pe măsură ce lupta se încinge. „Oh, my God!”, îi scapă unui roman un văitat rupt din alt secol.

Dincolo, doi romani au prins un dac: „Stai jos că eşti mort!” Alt legionar ieşit victorios în faţa unui urs dacic, se apleacă, îi scoate pumnalul şi îi taie învinsului cu sica un smoc din barbă. Prea puţini scapă teferi, majoritatea se aleg cu mici răni sângerânde.

Daciţele din tabără privesc câteva minute luptele, apoi se întorc la lucru. Într-o zi obişnuită, aşa ar fi arătat viaţa într-o aşezare antică. Într-unul dintre ceaune, apa se amestecă cu cenuşă şi, la momentul potrivit, Angelica aruncă înăuntru câteva bucăţi de ţesătură. „Aşa se puneau hainele la albit, în apă fiartă cu cenuşă. Nu ştim cum îi spuneau dacii, dar în zona noastră i se spune „a pârlui”. Eu bănuiesc că şi în antichitate dacii foloseau un procedeu asemănător. Despre romani, ştiu că aveau alte metode, dar parcă nu îmi vine să povestesc despre ele. Sunt mai urât mirositoare… Foloseau urină!”

După ce au terminat cu luptele şi pocnelile, dacii şi romanii revin la treburi paşnice. Dacul Zurai a adus noutăţi la acest Dac Fest. S-a deprins să confecţioneze papuci antici, dar acum se chinuie cu varianta în miniatură: „Se taie o anumită formă într-o bucată de piele”, povesteşte Cristian Damiean, în timp ce apasă lama ascuţită peste linia care seamănă într-un fel cu o frunză de gorun: „Apoi facem pe margine o serie de găuri pe unde se introduc şnururile de piele sau nojiţele”, continuă dacul şi îşi sfârşeşte povestea brusc.

Îşi duce rapid la gură degetele pleznite trainic cu ciocanul: „N-avem vraci la ediţia asta şi e greu când se întâmplă asta. Aşa-i în perioada antică, facem ce putem.” El s-a învăţat rapid cu acest model şi îi place mult ceea ce face.

 

Ar renunţa oricând la serviciu, dacă cineva ar deschide un parc istoric unde ar putea să le arate vizitatorilor cum lucrau meşterii antici: „Papuceii sunt de fapt, în miniatură, celebrele carbatine  care se pare că se purtau cam pe tot cuprinsul Europei în acele vremuri. Numele le venea de la faptul că sunt făcute dintr-o singură bucată de piele. Sunt sigur că şi opincile noastre ţărăneşti sunt nişte carbatine. Odată ce ai forma corectă, şnurul strânge laolaltă marginile de piele şi papucelul este gata.” De ceva vreme, a şi reuşit să găsească câteva locuri unde să vândă aceste mici carbatine: „Sunt suveniruri căutate de turişti şi sunt la început cu ele –  nu sunt foarte cunoscute, dar se vând bine la magazinele din Munţii Orăştiei.

Materia primă e destul de scumpă. Lucrul la o pereche durează cam o oră.” Micuţele încălţări au atras imediat atenţia unei femei plecate la cules de ciuperci şi coborâtă de curiozitate în tabăra dacică. „Sunt minunaţi ca amintiri. Mă gândesc că nu aş cumpăra varianta mare, nu port opinci şi nu are rost, dar piesele astea micuţe merg tare bine într-un colt al casei, poate lângă o lingură de lemn sau obiecte confecţionate tot manual. Eu cred că le voi purta drept brelocuri.” Cristian are şi o pereche de sandalele romane, tot în miniatură: „Sunt diferite şi se vede deosebirea între cele două tipuri de încălţăminte. Oricum, în antichitate, încălţămintea ridica gradul social al unui om.”

Nu doar bărbaţii daci lucrează în tabără. Şi romanii îşi găsesc imediat ceva de făcut. „În majoritatea timpului, un soldat nu se lupta. Cam 20 la sută din timp însemnau doar bătăliile, iar, în rest, făcea altfel de munci – se antrena, făcea armuri, repara echipamentul, ajuta la construirea de castre”, povesteşte Răzvan Cristea, alias Marcus Galius. „Eu sunt vexilifer. Acesta era un subofiţer în cadrul armatei, eu sunt cel care port stindardul”.  Îi place ceea ce face cu colegii de la Terra Dacica Aeterna: „Cred că în antichitate era mai uşor să lupţi pentru că era altfel mentalitatea: viaţa ta era în joc. Era totul sau nimic. Acum cred că oamenilor le este mult mai greu să rănească şi să omoare: am învăţat să ne gândim şi la cel din faţa noastră.”

În 2019, Festivalul DacFest sărbătorea a X-a ediţie cu sute de reenactori din mai multe ţări şi mii de oameni în public. A trebuit ca evenimentul din anul pandemiei să fie unul privat, cu puţini participanţi şi fără spectatori. Cei de la Asociaţia Terra Dacica Aeterna nu au vrut însă să renunţe la ediţia 2020: “Am putea spune că e un DacFest mai chinuit şi mai afumat”, povesteşte Paul Cheptea inspirat desigur de fumul vârtos care se ridică de la cele două focuri de sub ceaune. „Ideea este să facem ceva.

Tot anul am sperat că putem face festivalul. Ştiam că va fi ceva mai restrâns, ne-am gândit mereu că vor fi probleme în 2020 cu organizarea. Am făcut o chestiune privată, cu doar câţiva membri, pe cheltuiala fiecăruia. Nu ne-am adunat foarte mulţi tocmai ca să respectăm regulile, dar nu am vrut să lăm să treacă anul nepunctat. Bineînţeles că ne-au cerut să nu aducem public. Asta e… Tot mergem înainte!”

 

Laura OANA