Dac Fest, locul unde strămoşii vin să predea istoria (GALERIE FOTO)

Glasuri de copii îşi strigă bucuria, râd, cântă şi bat entuziaşti din palme. Larma aspră a armelor le întrerupe joaca. Priviri îngrozite se întorc spre aşezare şi micuţii daci o rup la goană spre sat. Femeile apucă ce pot şi încearcă să scape de auxiliarii romani care atacă nemilos. Fierarul Tiamatus le apără fuga către fortăreaţă şi se pune de stavilă în faţa militarilor înarmaţi ai imperiului. Cine rămâne e luat prizonier, legat şi dus în tabăra romană laolaltă cu o mulţime de prăzi.

Aşa începe acţiunea la DacFest 2018: „Ne aflăm în vara anului 105. Trupele romane cantonate în Ţara Haţegului coboară pe Valea Streiului până la confluenţa cu Mureşul, cu misiunea de a cuceri salba de cetăţi dacice înşirate de-a lungul acestui râu.

Prima este cetatea de pe dealul Uroiului. Romanii trec Mureşul prin vad şi încep construirea unui castru de marş la poalele Măgurii Uroiului”, scrie în scenariul imaginat de Marius Barbu, de la Terra Dacica Aeterna (TDA), principalul organizator al festivalului de reenacment istoric. Când aud că fac parte din scenariu, copiii mai că nu-i sar în braţe.

Sunt nouă ani de când festivalul aduce dacii şi romanii din antichitate, într-o manifestare care ar trebui să devină obligatoriu de văzut pentru orice român posesor de bun gust şi pasiune pentru istorie. Într-o parte, este înşirată aşezarea dacică alături de o fortăreaţă din lemn, cu turn şi şanţuri de apărare. Dincolo, este tabăra romană, un pătrat bine organizat, cu corturi de campanie şi valuri de pământ. Măgura Uroiului cu istoria ei spectaculoasă de mii de ani şi înfăţişarea ei semeaţă de cuşmă dacică este locul perfect pentru o întoarcere în timp.

Ai nevoie doar de un ghem de imaginaţie pentru a lăsa povestea să depene momente din alte vieţi, demult apuse. Aici, într-un ceaun, o tocăniţă dacică îşi trimite aromele în toată tabăra şi îi ademeneşte pe pofticioşi la masa unde feluri romane pot fi deja degustate. Măslinele negre scăldate în miere sunt un apreciat aperitiv din imperiu, iar brânza moretum se termină cu o repezeală demnă de o carte a recordurilor antice. Meşteri daci lucrează lemnul cu poalele cămeşilor pline de rumeguş.

Din ateliere, foalele răsuflă greu şi ciocanele bat neîntrerupt. Jerbe de scântei sar din lamele înroşite lovite straşnit de fierari. „Tiamatus e un artist în metal”, şopteşte cineva. Şi al cuvintelor! Citiţi doar: „După ce sute de oameni şi-au petrecut privirile prin foc şi fiecare la rându-i şi-a imaginat o lume, a doua zi am avut bucuria ca în cenuşa lumilor să găsesc o scânteie, să-i redau zborul şi respiraţia, să cânte în fier înroşit!” Alţi bărbaţi migălesc armuri, prelucrează pielea sau foiţe de metal. Copiii îşi fac de lucru cu siluetele din lut, fetele deprind tainele ţesutului sau împletitului. Pe vreme de pace, tarabostes privesc liniştiţi la îndeletnicirile fireşti şi savurează o cupă de vin. Nori cenuşii vin peste Valea Mureşului şi bărbaţii se strâng la sfat.

Dincolo, în tabăra romană, totul pare atent ordonat şi aliniat. „Tati, asta ce ţară-i?” se nedumereşte cu băieţel după ce trage cu urechea la îndemnurile centurionilor care supraveghează antrenamentele legionarilor. „Dex, dex, sin, dex…” numără încruntat romanul bătaia pe picior a trupelor. În româneşte, ar veni: „Drept, drept, stâng, drept…”, traduce cineva. Atenţia băiatului e prinsă de coifurile împodobite cu pene. Vlad Bonta strigă la o grămadă de romani şi face de-a dreptul militărie cu ei. Răsună Măgura de ordine: „Ad signa!” şi tinerii se aliniează mai împiedicându-se, mai ciocnindu-se. Vlad se încruntă, semn că nu e mulţumit: „Accelerare!”.  La comanda „sagittarii!”, legionarii formează zidul de apărare în faţa săgeţilor, potrivindu-şi scuturile în faţă sau peste faţă. Până la urmă, ardeleanul exclamă: „No, nu-i ce trăbă!” Minute bune la rând se repetă figurile de luptă până grămada devine grup bine organizat şi comandantul spune uşurat: „Deponere scuta!”.

„Se pricepe Vlad al nostru! Se vede că îi place ce face şi ştie!” îl laudă şeful auxiliarilor din TDA. Sergiu Praporgescu e profesor de istorie şi poate povesti ore în şir despre armata romană şi momente crunte din istoria antică: „Când strigă: „Ad vexillum!”, soldaţii trebuie să ştie să se alinieze după purtătorul de steag, vexillum. E frumoasă istoria antică, întotdeauna mi-a plăcut, mai ales partea care ţine de Imperiul Roman. Cred cu tărie şi cu argumente în originea noastră latină şi aportul pricipal la formarea poporului român. De la ceea ce ne dorim, la istoria adevărată este o mare diferenţă, chiar dacă poveştile ne plac mai mult”, spune Sergiu Praporgescu.

Vorbeşte despre armata romană ca despre o maşinărie extrem de bine pusă la punct. Arată spre grupul de daci de lângă fortăreaţă, apoi către liniile de romani. „Se vede diferenţa, da? Până şi la reenacment!”, spune zâmbind. Strigă către ai lui: „Vexillum defendite!”. În doar câteva secunde şi fără alte ordine, te trezeşti înconjurat roată de legionari. Zău că muşti o gură de teamă!

Pentru prima dată în istoria reenacmentului autohton, cei de la TDA au reconstituit o taberna antică, de unde, în cupele şi amforele cu forme străvechi, curioşii puteau servi vin, făcut după reţete străvechi. „În diferite stadii”, spune romanul de la taberna care râde copios de fiecare dată când degustătorii se strâmbă, ori – în cel mai bun caz – se miră. Pentru că e foarte gros, acru şi tare, vinul e … altfel. Licoarea vine amestecată cu miere, mentă, piper şi alte condimente. Rezultatul e departe de a fi pe placul unui cunoscător, obişnuit cu soiurile fine, atent selecţionate după două mii de ani. Alături de taberna, femeile romane învaţă publicul tot felul de jocuri antice.

Dincolo, Geto-Dacii din Moldova au tăbăra plină de copii şi chiar prunci de nici un an. Ţipătul de protest al unul bebeluş adună rapid toată suflarea şi până şi soldaţii se grăbesc să-l aline.

La sarmaţi, apărătorile de piele şi solzi atrag atenţia tuturor. Până când un sarmat iese din cort purtând o pălărie conică din paie, iar dacul Daniel Iakob vine către el râzând şi încearcă ciudăţenia: „Îi faină, rău! Când îi pe frunte, te apără de soare, când vrei, o scoţi şi prinzi roiul de albine în ea!”

Atmosfera de la Dac Fest nu are cum să nu-ţi pice bine. Nu e om în tabăra de la care să nu poţi afla o mulţime de lucruri. Vlad Cioran lucrează la echipament, Cosmin Duduc bate atent pe metalul care prinde tot felul de forme şi îi spune unei dăciţe: „Nu e greu. Ai grijă să nu-ţi dai pe degete şi laşi imaginaţia să vorbească…” Laura Petresc are în grijă o cohortă de micuţi fericiţi şi mânjiţi de lut până-n coate. Alături, Adelina Cioran învaţă o orăşeancă să toarcă dintr-un caier de lână.

O grămadă de băieţei roiesc în jurul soldaţilor – încearcă săbiile, îşi pierd capul sub coifurile mari, învaţă să arunce suliţa sau să încoarde arcurile. Păzită clipă de clipă de căţeluşa ei Lizuca, Georgeta Sîrbu ba îi învaţă de copii să picteze pietre, ba le povesteşte turiştilor despre plantele medicinale sau îi poartă din cort în cort, de-a lungul civilizaţiei strămoşilor. „Este fantastică cu copiii, uită-te cum se ocupă de ei şi cum o ascultă”, spune Raluca Oana, o tânără care întoarce privirile cu ţinuta ei romană. Are de gând, să lupte ca şi femeie gladiator şi propunerea ei stârneşte imediat imaginaţia bărbaţilor: „În nămol!” Altul sugerează: „Ba, nu! În ciocolată!”

Alţi războinici, strânşi în faţa cortului de bucătărie, se înarmează delicat cu câte o scobitoare şi urmăresc straşnic măslinele care fac circuitul blidelor şi înoată în miere. Un dac pogan, adus la capătul răbdării de-o măslină sprintenă, suduie încetişor şi pomeneşte de tablele de cupru. Şefa de la bucătărie, Ştefania Săsărman, întoarsă cu ochii roşii de la ceaun, îl sfădeşte: „Vezi că sunt copii!”

Ştefania s-a învârtit toată ziua în jurul focului, să adauge, să mestece, să guste şi să potrivească. Sâmbătă, face o tocană de porc cu rădăcinoase care îi pune pe vizitatori la coadă în faţa meselor. Şi globi, strămoşii papanaşilor, au avut mare trecere aşa că se împart câte unul, maxim doi de persoană. „Brânza dulce se amestecă cu gris, se modelează biluţe care se prăjesc în ulei, apoi se dau în miere şi piper”, explică Ştefania. Se îndreaptă de spate, priveşte lung tabăra şi spune: „Ştii… mă bucur atât de tare că la ediţia asta au venit mulţi din cei cu care am pornit la drum în Terra Dacica. Marius Ardelean nu a mai fost demult şi uite că s-a hotărât să vină şi Viorel Marton. Mulţi dintre noi ne ştim din facultate, eram aşa un grup frumos cu oameni pasionaţi de istorie! ”

Când dă ploaia, reenactorii se strâng prin corturi şi povestesc, culmea!, tot despre istorie. „Vorbesc de costume, de arme, de ultimele descoperiri. Cineva aruncă o glumă: „Ştiţi ce cântă un haiduc cu Alzheimer? Unde-s pumnalele?! Unde-s pistoalele?!” Un legionar înalt ajuns la cortul bucătăriei le ajută de fete să se spele pe mâini cu şuvoiul de … copertină. Înalţă încet pânza pe care s-a strâns ploaia şi apa curge în pumnii femeilor ca de la robinet, dar din acoperiş. Alma geme şi scutură apa de sub hainele subţiri: „O, Doamne, asta s-a dus până jos!”

Paul Cheptea şi Angelica Bălos, cei doi membrii ai TDA care au pus pe roate DacFestul, au atâta treabă că nici nu au apucat să se costumeze. E clar că e mai grea munca cu românii decât cu dacii, sarmaţii, romanii şi gladiatorii la un loc.

Şi, dacă anul trecut a fost cod de caniculă, în 2018, toată lumea se adăposteşte de ploaie. „De fapt, aşa s-a şi terminat festivalul: cu cinci minute de ploaie zdravănă, care ne-a prins tocmai la finalul luptei dintre daci şi romani. Reenactorii au rămas să lupte, dar şi spectatorii au rămas să îi vadă”, povesteşte Angelica.

Sâmbătă seara, la Focul Sacru, sute de oameni admiră ritualul. Până şi luna iese plină de după măgura de piatră să privească flăcările care trimit la cer dorinţele dacilor. Lângă flăcări, Mihai Săsărman invocă zeii înconjurat de zeci de oameni care ţin făclii.

De pe deal, marii preoţi aduc steagurile cu capete de lup şi se alătură ceremoniei. Limbile de foc crestează noaptea. „E fantastic!”, spune o turistă venită din Bucureşti: „Am călătorit mult, am fost la o mulţime de evenimente, dar ceva ca astăzi nu am urmărit niciodată. Poţi să stai o zi întreagă şi să nu te plictiseşti! Am aflat reţete, le-am gustat, am văzut cum se ţese, cum se făceau armele, m-am dat cu parapanta, am ascultat concerte folk şi acum asta! O să ţin minte să vin şi la anul şi o să spun tuturor ce lucru frumos aveţi voi aici! Nu-mi vine să plec. Îmi vine să mă aşez la lumina stelelor şi să stau aici o veşnicie, mai vin!” Singurul neajuns – spun unii – a fost că, duminică, la bătălia finală, dacii au luat bătaie, pentru prima dată în istoria Dac Fest. Nu-i bai, urmează ediţia a X-a şi marea revanşă!

 

Laura OANĂ