Dac Fest 2021. Făuritorii ( GALERIE FOTO )

Noaptea îşi întinde umbrele peste aşezare şi alungă rămăşiţele zilei. Un apus roşiatic mai pâlpâie slab când tobele încep să bată ritmuri vechi. O făclie luminează un chip aspru de războinic, apoi alta se aprinde şi încă una.

Zeci de torţe se aliniază pe măsură ce luptătorii daci se încolonează, urmaţi de şiraguri de femei în rochii lungi, protejate de frigul nopţii de septembrie cu blănuri moi sau pelerine aspre de lână.

Nimfele dănţuiesc în drumul cenuşiu. Din spate, vin romanii în legiuni atât de bine organizate că par a bate pasul în acelaşi timp. Femei elegante, cu coafuri elaborate însoţesc trupele imperiului.

Este vineri, prima zi a Dac Fest 2021. Parada cu sute de reenactori trece, la lumina torţelor, pe străzile oraşului Simeria în aplauzele a mii de spectatori care umplu ambele trotuare. Dacii strigă de răsună centrul: „Daciaaa! Liberă!” Este un spectacol care emoţionează de fiecare dată, doar că anul acesta totul e mai bine organizat, sunt sute de participanţi şi publicul e mai numeros ca nicicând.

Dacii poartă pe umeri vestiţii lupi cu trup de dragon, dar mai toate privirile se întorc după luptătorul în armură alături de care merge la pas surul Şuier. Alin Nuţ şi lupul lui devin instant preferaţii copiilor şi sunt năpădiţi de cei care vor să îşi facă fotografii cu „Dacul călător”.

Între romani, un cuplu atrage atenţia: împăratul şi doamna sa. Un bărbat înalt poartă cea mai fidelă replică din lume a armurii Împăratului Traian. Paul Cheptea este unul din iniţiatorii Asociaţiei Terra Dacica Aeterna (TDA) şi a trudit aproape doi ani pentru a reconstitui echipamentul care este copiat de pe statuia de la Vila Borghese, din Roma. În dreapta lui, Angelica Bălos poartă podoabe după modele antice care ar face cinste oricărui bijutier de secol 21.

Până şi autorităţile poartă haine după modele antice. Primarul Simeriei şi-a ales un costum greoi de roman, iar Costel Avram a ales să fie dac.

Se aprinde flacăra festivalului, iar reenactorii se înşiră în centrul oraşului. Alături de Terra Dacica Aeterna, principalul organizator, sunt multe asociaţii din ţară, dar şi altele venite de peste hotare din Italia, Anglia, Polonia şi Bulgaria. Spectatorii dau năvală – mai toţi filmează sau fac fotografii.

Copiii îmbrăcaţi în daci, poartă arme şi pelerine şi, la lumina torţelor, imaginile par să vină din paginile cărţilor de istorie. Darius, în straiele lui albe, atrage privirile cu atitudinea lui de luptător. „Pot să-l joc pe Decebal?”, îl întreabă pe tatăl său, Marius Barbu. Vicepreşedintele TDA încuviinţează şi copilul se încruntă de parcă ar avea în faţă ditai duşmanul.

Lumea aplaudă şi puştiul zice: „Pot să mor ca Decebal…” Tatăl lui tresare: „Nu!” Degeaba. Micul dac îşi pune sica de lemn la gât şi se prăbuşeşte cu hainele lui albe peste asfalt. „Să vezi ce ne face maică-ta”, geme căpetenia dacă.

După paradă, participanţii se strâng în tabăra de la Măgura Uroiului. În acest an, cei de la Primăria Simeria au îngăduit ca întreg platoul să aparţină exclusiv festivalului, iar comercianţii şi tarabele lor sunt un „etaj” mai jos.

Prin urmare, TDA a amenajat locul total diferit – la poalele „Cuşmei dacilor” este fortăreaţa, mai mare şi mai puternică decât la ediţiile precedente şi, în capătul ei, sunt ţarcurile pentru cai.

La intrare, este aşezarea dacică cu spaţii pentru diverse ateliere. În partea opusă, către Mureş, se ridică roşii corturile romane. La vale, e forfotă mare.

În noapte, se văd aburi groşi şi miroase grozav. Administratorul judeţului, Costel Avram, a adus momârlani pentru a pregăti mâncare la ceaun participanţilor – se împart sute de porţii de fasole cu cârnaţi şi colaci. Până şi castraveţii muraţi sunt din cei făcuţi în casă şi nu cumpăraţi. „E grozavă”, mormăie un dac care înfulecă de zor, apoi se chinuie într-o româno-italiană să îi explice unui reenactor din Roma ce este cârnaţul. Se enervează, scoate bucata de carne din farfurie şi zice tare, englezeşte: „sausage!”

Sâmbătă dimineaţa, la poalele Măgurii, parcă cobori în istorie. Sunt prea puţini vizitatori în haine pestriţe la ora asta şi, de peste tot apar daci, romani sau sarmaţi. Mâncărurile după reţete antice îşi întind deja aromele şi te grăbesc către cortul cu bucătăria.

Vali Rădoi şi câteva dăciţe au pregătit deja măslinele în miere, pâinea cu untură, dar şi o noutate – curmale cu bacon. „Dacă nu ar fi scobitoarea asta, mi-aş linge degetele”, recunoaşte un bărbat, care, în schimbul porţiei delicioase, se oferă să ajute cu căratul apei în găleţi de lemn.

În tabăra romană, Angelica Bălos a făcut focul sub ţestul unde se coace o pâine.  Pregăteşte apoi „dulcia domestica” – pâine înmuiată în lapte, rumenită în ulei de măsline şi învelită în miere. Savuros!

Nici nu s-a ridicat bine roua şi copiii au împânzit locul. Lângă corturile celor de la „Omnis Barbaria”, micul Luca înfruntă un dac: „Taie cu sabia, dă şi cu scutul şi acum dă la picioare la tata”, zice bărbatul şi cade, în genunchi, „doborât”.

Geme şi îşi îndeamnă micuţul războinic: „Dă una şi la spate rapid!”. Băieţelul îşi coboară iute arma din lemn şi omul se preface rănit, în timp ce copilul râde din tot sufletul. Anul acesta, aşezarea dacică şi tabăra romană au fost mai pline de reenactori de-o şchioapă ca niciodată.

Zeci de copii, de la prunci care dorm dulce în umbra corturilor sau păşesc desculţi peste iarba locului, la băieţandri care se înfruntă peste tot, la copile care modelează lut, ţes ori trag cu ochiul la daciţele care gătesc.

Te strecori încet să nu trezeşti fetiţa: „Fără grijă! Ema are peste doi ani, dar o luăm cu noi de la câteva luni. E deprinsă cu zgomotul şi doarme dusă”, povesteşte mama ei, Daniela Butean. Toţi cei trei membri ai familiei participă la festival. Nu e singura familie din festival. Şeful de la „Historia Renascita”, Cătălin Drăghici e aici cu soţia şi un zgândăr de copil, cu plete lungi şi ondulate.  La romani, sunt Alma, Carina şi Ovidiu Colcea de la TDA.

Dac Fest a fost mereu un loc interesant nu doar pentru iubitorii de istorie, dar niciodată nu s-a simţit atât de viu, plin de chiote şi strigăte. La romani, doi puşti se luptă ca la carte.

Băieţelul roman rosteşte comenzi în latină, taman ca legionarii, şi, după ce îl dovedeşte pe micuţul dac, întinde gladius-ul din lemn şi porunceşte: „Resuscita!”

Până şi Lucian Panov, preşedintele Terra Dacica Aeterna, cel care de multe ori este „Decebal”, se află undeva în tabăra romană, la poveşti cu nişte legionari.

În altă parte, cei din Garda Apulum au adunat o mulţime de curioşi. Istoricul Liviu Zgârciu pare a fi preferatul copiilor. Nu îţi vine să crezi că un profesor doctor în istorie, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba-Iulia are atât de multă răbdare şi vorbeşte pe înţelesul micuţilor atunci când povesteşte despre modul în care se băteau monedele.

Alături, un legionar masiv îşi coase grăbit costumaţia de stegar. Taman blana de urs avea nevoie de ac şi aţă, iar romanul se pune pe treabă.

Deoparte, lângă castrul roman, o tăbliţă indică „Officina Aerarii Fabri”. „Aşa se face fierul, tati”, şopteşte un vizitator, iar Paul Cheptea se ridică deasupra vatrei să explice: „Aici, încercăm să topim şi să turnăm bronz. Tocmai am adăugat o substanţă antioxidantă ca să adune zgura la suprafaţă, pentru că nu e bine ca zgura să intre în forma din matriţă.

Materialul a început să se topească la bază, cred că în câteva minute suntem gata. Acum trebuie să dăm constant aer”. Priveşte către romanul care apasă la greu pe mânerul foalelor.

Când oboseşte romanul, preia dacul Andrei Mihai. În pauze, cei doi se răcoresc cu o bere rece de la „Cervisia”.

„Cervisia” este cel mai apreciat şi căutat cort al festivalului, mai popular chiar decât bucătăria.

Motivul e uşor de priceput – afară e cald şi aici se împarte berea artizanală a celor de la Terra Dacica Cluj: „Este o bere naturală, fără adausuri, că de la ele te doare capul. Hameiul e doar un aromatizator, noi facem berea din două feluri de orz, trei feluri de hamei, drojdie şi apă.

Fermentează timp de zece zile, după alte două, se poate bea. Este cu folosinţă internă, pentru membri asociaţiei, o facem cam de trei ani”, explică Andrei Marina. „E excelentă!”, o laudă un legionar care stă, din nou, la coadă: „E mult mai sănătoasă decât berea clasică care se vinde pe maidanele ţării. Şi mai bună!”

Rând pe rând, participanţii trec să-şi ia bere, apoi poposesc la atelierul unde Paul Cheptea se străduieşte să toarne bronz. Mai pune cărbuni pe foc, mai îndeamnă ajutoarele. Lângă cuptorul rotund din pământ de-abia poţi sta: „Trebuie să fie acolo peste o mie de grade şi trebuie mai mult ca să se topească bronzul în creuzet”, povesteşte el şi mai umblă la recipientul cu lichid. „Mişcă! Mişcă, am văzut balta acum”, se entuziasmează Mihai, cu vocea încă răguşită de la parada de vineri seara.

Când în sfârşit lichidul s-a topit, Paul îi îndepărtează pe privitori – „poate fi periculos”. Încet, cu atenţie, se scoate capacul şi recipientul este înclinat cu ajutorul unor cleşti lungi, în aşa fel încât conţinutul se varsă în forma din matriţă. „Am reuşit”, murmură Paul şi Mihai constată: „S-a dus tot, acolo! Nu mai avem pentru a doua piesă!” Când se răceşte un pic, meşterul roman sparge matriţa şi stinge metalul încins cu apă. De sub aburii groşi, te priveşte chipul cu coarne al zeului Pan.

Câţiva metri mai încolo, un dac ciopleşte de zor un chip dintr-un bolovan. E ars de soare şi are hainele, braţele şi chipul acoperite de un praf alb. Se opreşte şi îşi şterge broboanele de pe frunte: „Piatra asta am luat-o de aici, din drum. Aşa am simţit eu – să îl eliberez pe Decebal din stâncă”. Este unul dintre cele mai frumoase lucruri auzite la Dac Fest. Edi Schneider este din Vulcan şi face parte din echipa României de sculptură cu drujba. Lucrează nu doar în piatră, ci şi în lemn şi fier. Lângă el, fiica lui face bucăţi de mozaic. Omul se opreşte doar pentru a arăta unor puşti cum se taie piatra. De fiecare dată, la fiece cort, îmi pare incredibil felul în care reenactorii se poartă cu copii şi cu câtă răbdare îi îndrumă să meşterească câtă ceva.

Lângă ţarcul cailor, Mugur Pop şi-a ridicat un atelier unde nu mai ştii la ce să iei seamă: să priveşti bărbatul impunător, cu plete cărunte, să asculţi poveştile sale faine despre plante de leac şi seminţe miraculoase sau să urmăreşti mâinile pricepute care prelucrează pielea. Călare, alături Andreea Rusu, cei doi sunt o privelişte uimitoare şi formează … cavaleria dacilor. Are oricând o vorbă şi un zâmbet blând pentru copii, chiar şi când îl supără oamenii care îi scot calul din sărite.

Pentru vizitatori, asociaţiile de la festival pun în scenă frânturi din viaţa antică – ba prinderea sclavilor sau licitarea lor pe bani, ba dansuri romane. Se încearcă armuri, se apucă arme, se degustă bucate. Se glumeşte, se râde, se povesteşte sau au loc provocări – o nimfă dacă întrece un roman la flotări! Legionarii din jur hohotesc ţinându-se de pântece, în timp ce comandantul îşi ameninţă soldatul.

Spectatorii se strâng când luptătorii încep repetiţiile luptei – Marius Barbu le citeşte scenariul şi, când bărbaţii se încaieră, iese dintre rânduri cu mâinile peste cap. Micuţul Darius s-a strecurat între daci. Are opt ani, dar înfruntă serios romanii cu sabia şi scutul.

Legionarii cască ochii uimiţi când văd ghemul de curaj. Îmbrăcat în împărat, Roberto Santigli cutreieră locul cu o atitudine regală. Darius îl vede şi ridică sabia cutezător împotriva bărbatului. Marele comandant militar surâde şi îşi pune palma pe creştetul copilului. Darius se potoleşte ca prin farmec.

În aşezarea dacică, toată lumea meştereşte câte ceva. Se vând bijuterii din metal sau os, tot felul de arme, replici după modele antice. Dan Ţurcă are tot felul de podoabe pentru femei, pe unele meşterite chiar la festival. Cosmin Ciobanu a realizat şi câteva piese în miniatură. Sica, cât un deget, pare drăguţă, dar nu e nici pe departe o jucărie.

Femeile pregătesc haine şi tot felul de ţesături. Adelina Cioran împleteşte ciorapi de lână cu acul: „Ştim cu toţii cum făceau bunicile noastre, cu mai multe ace, dar credem că dacii aşa lucrau, cu unul singur.”

La atelierul meşterului care face papuci după modele antice, au mai rămas doar fetele. „Care meşter?!”, întreabă Monica Damiean. „Cristian umblă la război. Eu am furat meseria: m-am obişnuit şi cu ciocanul şi cu loviturile peste degete!”, râde femeia. Şi-a găsit şi ucenică – la patru ani, Alesia preferă să bată cu ciocanul în cuiul fixat în pielea pentru papucei. „Eu găuresc pantofii pentru mâţele mele. Îmi place!”, zice copila şi recunoaşte că a lovit un pic şi degetele.  „Cred că trebuia să fii băiat!”, spune Monica.

Propria ei fiică, Alexia, o dăciţă blândă, cu ochi negri, îşi face de lucru în alte ateliere. Alături, Ciprian Pop lucrează în atelierul său de prelucrat lemnul. Face tot felul de minunăţi de boluri şi, în jur, locul miroase bine a cherestea.

La umbră, feriţi de soare, copiii îşi fac de lucru cu lutul. Şefa de atelier este Maria Rebecca Grămăticu: „Fiecare face cam ce vrea pe aici, dar acum lucrez la o farfurie mică.

Copiilor le place să lucreze cu mâinile, se murdăresc un pic, dar e parte din farmecul meseriei.” Mimi, copila roşcată care a crescut odată cu festivalul, e tot aici.

Dinspre fortăreaţă, se aude zgomot de arme. Meşterul Cristian a fost la antrenamente. De-abia acum urmează războiul şi luptătorul dac se străduieşte să îşi ia cămaşa grea din zale. Se vâră în sacul de metal şi începe să sară pe loc până când echipamentul de protecţie se potriveşte la locul lui. „Ce faci, omule? Joci?! Dă-i mărunt!”, îl îndeamnă Marius Barbu. Dacul ridică braţele şi îngână un ritm popular. Se pare că da, dacii chiar mergeau cântând la bătălie. Marius Barbu duce mâna la spate de parcă ar fi rănit: „Vedeţi, careva! Mi-am prins părul. De fiecare dată când trag armura îmi promit că o să mă tund!” Vlad Cioran îşi potriveşte coiful în care luceşte auriu soarele care se trage către apus.

Luptătorii celor două tabere se încolonează şi pleacă către ieşirea din tabără, pe coasta Măgurii. Sfârşitul zilei prinde lumina în metalul armurilor şi armelor romane.

Aerul răsună de comenzile scurte, care măsoară pasul legionarilor: „Dex, dex, dex, sin, dex!” Marşul e o privelişte care te înfioară: nu ai cum să nu te gândeşti ce or fi simţit dacii văzând legiunile înaintând către ei.

Un ropot de copite întoarce capetele. Îl zăreşti pe Mugur Pop călărind straşnic către dacii lui.

În lumina apusului, umbrele dacilor lasă conturi dragi în bronzul înserării. Fotograful Cristian Bârleanu reuşeşte să surprindă imagini unice.

Noaptea nu aduce de această dată sfârşitul zilei de festival – la focul sacru rămân, pe lângă reenactori, alte sute de oameni. Când limbile de foc unesc cerul cu pământul, vocea Marelui Preot se ridică peste murmurul mulţimii: „Veţi primi fiecare câte o bucată de sfoară. Faceţi pe aţă câte un nod pentru problemele şi grijile care vreţi să dispară. Cât faceţi nodul, gândiţi-vă la necazul acela. Apoi luaţi sfoara şi aruncaţi-o în foc! Aşa să dispară grijile, să se facă scrum!” Oamenii îl ascultă apoi începe zbuciumul: copii sau adulţi, toţi râvnesc după sfoara dătătoare de speranţă. Pentru ca micuţii să nu se apropie prea mult de lemnele în flăcări, jandarmii, mai binevoitori ca niciodată, prinşi de atmosfera vrăjită a momentului, iau bucăţile înnodate şi le aruncă în foc.

Când lemnele se prăbuşesc în jerbe de scântei, oamenii se întorc în faţa fortăreţei – aici, are loc un alt spectacol arzător. O tânără din grupul sarmaţilor face balet cu două mingi de foc şi publicul aplaudă dezlănţuit.

Mulţi văd pentru prima oară aşa ceva. Şi tot pentru prima dată în istoria Dac Fest, la această ediţie, trupa Ludus Ursus Nigrus – gladiatorii TDA- se înfruntă la lumina stelelor.

Duminică, o nouă zi ridică peste tabere fumul de sub ceaune sau din atelierele de fierărie. Un olar trudeşte cu spor. Raul Crăciun face parte din „Omnis Barbaria” şi lucrează în lut de zece ani. Bărbatul îşi umezeşte palmele şi cuprinde între mâini pasta cenuşie, care prinde formă sub degetele pricepute: se înalţă şi se curbează în forme molcome. „Lucrez la nişte piese, replici după cele găsite la Sarmizegetusa: cupe de băut, căni pentru apă sau unele modele copiate de la romani. Aşa se lucra pe vremea dacilor – la roată şi vasele aveau aceste forme. Se puneau apoi la soare, la uscat, după care erau puse în cuptor şi arse.”

Omul explică că şi vremea este un real folos: „Procesul tehnologic este unul destul de laborios – nu iei pământul de jos şi îl faci vase. Trebuie să sapi la o adâncime de doi metri pentru această argilă, care apoi este lăsată pe marginea gropii o iarnă şi o primăvară. Când dă frigul, îngheaţă, apoi o spală ploaia. După asta, se ia şi se pune între nişte pietre care se învârt, apoi se calcă în picioare. De obicei sunt mai mulţi ucenici care fac treaba asta, se dansează şi se cântă. De-abia după asta vine meşterul olar, ia lutul, îl pune pe roată şi îl transformă în ceva”. Dacul povesteşte şi începe a lucra. Se ajută de un soi de cuţit cu care finisează meşteşugit peretele cenuşiu al vasului.

Aduce o piesă brună care a trecut prin tot acest proces şi o loveşte uşor. Răspunsul limpede al ceramicii îl face să zâmbească – „Aşa sună lutul când este bine ars!” După ce termină de zis povestea lutului dacic, omul ridică braţele spre cer, zâmbeşte larg şi şopteşte: „Ooo, Zalmoxe!” Cumva munca lui şi pasiunea cu care munceşte îmi aminteşte de poveştile despre alt zeu, Hefaistos, meşterul neîntrecut al Olimpului.

Membrii asociaţiilor de reenacment sunt de aplaudat nu doar pentru pasiunile lor pentru diverse meserii. Atmosfera frumoasă din cele două tabere este mereu susţinută de discuţii din care afli mai multă istorie antică decât la şcoală.

Mai presus de datele seci din manuale, ai ferestre către  Antichitate. Într-un cort, femei îmbrăcate elegant povestesc despre ceramică. Două dintre ele vin din Polonia, alta e din Scoţia: „Vedeţi lângă mine două aristocrate romane. Eu sunt tot o nobilă, dar una venită din popoarele barbare. Se vede diferenţa între haine, bijuterii, chiar şi între cupele din care bem vinul.”

Un alt grup de pasionaţi de reenacment a venit tocmai din Anglia. Alisa Vanlint este pasionată de perioada antică şi, la festival, a trecut de partea dacilor.

Este o mână de femeie, dar ştie să mânuiască falx-ul, iar pitorescul chipului ei atrage rapid fotografii. Se remarcă şi în luptă – ştie precis cum să lase legionarul fără scut şi apoi să atace punctele vulnerabile.

Din când în când, nimfele dace umplu locul cu bucuria dansului şi ritmurile vesele. În rochiile lor dalbe, cu mişcările ample, frumos coordonate, cu zâmbetele largi şi plete lungi adunate cu coroniţe înflorate, tinerele se adună în cerc. E o sărbătoare diafană a feminităţii care ţine lumea cu ochii pe jocul lor.

În aşezarea romană, copiii pot deprinde tot felul de jocuri din Roma antică, iar adolescentele află de la Raluca Oana detalii despre cosmeticele folosite de doamnele Imperiului. Arată către mai multe boluri pline cu prafuri în diverse culori: „Machiajele sunt obţinute natural – de exemplu, cel galben este din şofran, cel alb este din scoici, negrul din cărbune, albastru este obţinut din piatra de lapis lazuli, roşcatul din teracotă şi brunul din seminţe de struguri. Toate erau scumpe şi nu şi le permitea oricine. O esenţă de portocal folosită ca parfum costa echivalentul unei turme mari de porci.”

Un gladiator o caută pe Raluca pentru sfaturi. Adelin Herbei e vizibil emoţionat şi pune atâtea întrebări încît e clar că pregăteşte cuiva o surpriză: „Dacă mă blochez cu microfonul în mână? Dacă greşesc cuvintele? Ce să îi spun? Să mă aşez în genunchi?” Raluca îl încurajează şi oftează: „Iubirea asta!”

Alături de Alina Raţiu, cele două nobile sunt responsabile şi de comentarile savuroase din tabăra romanilor.

Mulţi bărbaţi sunt atraşi de colţul arcaşilor. Aici, stăpânul este Constantin Vlăsceanu. O dăciţă vine să îşi reîmprospăteze lecţiile. Dara are 11 ani şi e de mică la Dac Fest, dar acum află că are nevoie de un arc mai mare. Este minunat să îl asculţi pe arcaşul cu plete dalbe, care explică sigur pe el: „Piciorul stâng îl duc în faţă la 45 de grade. Trebuie să am vârful piciorului drept, în dreptul scobiturii stângului.

Luăm săgeata şi o fixăm în coardă, dar nu mai stau vertical, mă aplec un pic în faţă şi către stânga. Pun priza pe coardă, nu sub săgeată, ci un deget sus şi două jos, fără să strâng coarda. Săgeata trebuie să stea liberă în coardă, ridic arcul, armez, ţintesc şi las să se ducă!”

Sunt ore în şir când este coadă la tras cu arcul. Tot aici ajunge şi Cătălin Măruţă, care timp de două zile a stat în judeţul Hunedoara. Este vedeta adusă de  Radu Barb, de la Direcţia Generală de Administrare Monumente şi Promovare Turistică, pentru a atrage vizitatori la Dac Fest şi la alte obiective din judeţ. Măruţă şi-a umplut conturile de pe reţelele de socializare cu fotografii cu daci şi romani.

Duminică, la festival ajunge şi alpinista Alexandra Marcu, ambasador al turismului românesc: „Îmi place foarte mult pentru că sunt o mulţime de activităţi, tot felul de ateliere, poţi să guşti diverse mâncăruri, să vezi cu arătau pe vremuri hainele, armele dacilor şi romanilor, poţi să îţi faci poze frumoase. Ai zile întregi la dispoziţie ca să te bucuri de ceea ce înseamnă Dac Fest!”

La prânz, e momentul gladiatorilor. Primii sunt cei ai TDA, trupa Ludus Ursus Nigrus. Istoricul Tudor Roşu este cel care explică publicului ce tip de luptători se confruntă şi ce arme poartă: „Ambii au coifuri mari care le protejează capul dar, în egală măsură, le opturează vederea.”

Adelin intră în luptă şi îşi loveşte straşnic cei trei adversari cu tridentul. De pe margine, iubita sa, Gabriella, îl aplaudă. Nu bănuieşte absolut nimic. De fapt, întreaga luptă este bine pusă la cale. Gladiatorul ei îşi doboară oponenţii pe rând, iar reuşita îi aduce statutul de om liber, conform scenariului. „Dar ce va face cu libertatea sa?!” Întrebarea se aude peste sutele de spectatori care privesc nelămuriţi, de pe margine. De-abia când Adelin îngenunchiază în faţa dăciţei lui, se prind că asistă la o cât se poate de reală cerere în căsătorie. Gabriella Leonte îl priveşte uimită şi îşi prinde obrajii între palme. Adelin îşi cuprinde în braţe iubita, moment în care dacii şi romanii o iau razna şi gonesc chiuind către fericitul cuplu. Două fete poartă cununi din ramuri de cătină, pline de bobiţe coapte şi portocalii.

Toată lumea râde, se îmbrăţişează şi, în aplauzele publicului, îndrăzneala lui Adelin este recompensată de prieteni – este luat şi aruncat în sus, de mai multe ori. Un tânăr roman ridică braţele spre cer şi strigă lung „Daaaa!!!”, de parcă el şi-ar fi găsit fericirea.

Fetele îşi şterg lacrimile, iar fotograful Claudiu Nelega îl surprinde chiar pe Lucian Panov, preşedintele TDA, teribil de emoţionat. Semn că „Decebal” îşi iubeşte supuşii. Este cel mai frumos moment, de la cea mai frumoasă ediţie a festivalului.

Mai multe trupe de gladiatori intră în scenă, dar adevăratul spectacol îl fac fraţii Ovidiu şi Darius Măcinic de la trupa „Ludus Apulensis”, parte din „Garda Apulum”. De pe margine, un dac sfătos îi explică unei tinere încântate: „Sunt luptători de judo, fac sport de mulţi ani, se antrenează mult, de asta le ies figurile atât de spectaculoase şi fac o echipă atât de bună.” Înfruntările par desprinse dintr-un film de Hollywood. Directorul Parcului Dendrologic de la Simeria îşi ia pe sus copilul care plânge şi se zbate: „Vrea să meargă la gladiatori, să intre în arenă. N-am cum să-l liniştesc”, spune Daniel Pitar. Alţi copii iau cu asalt fortăreaţa şi privesc totul de la înălţime.

Bătălia de duminică este continuarea luptelor din ziua precedentă. Înfruntările dintre daci şi romani sunt punctul de atracţie al fastivalului. Spectatorii se înghesuie pe marginea terenului de luptă, urcă pe coasta Măgurii şi, spre disperarea organizatorilor, încearcă să se strecoare cât mai aproape. Tudor Roşu, calm şi sigur pe el, explică scenariul: „Sora lui Decebal ajunge în tabăra romană şi Traian, cu siguranţă, îşi va freca mâinile de bucurie”.

În costume superb reconstituite, căpeteniile dace Marius Ardeleanu şi Cătălin Drăghici conduc dacii în luptă şi luptătorii celor două tabere se încaieră spre desfătarea publicului. Se strigă „Roma invicta” şi arcaşii sunt trimişi către fortăreaţa dacilor, apoi e rândul legionarilor să avanseze: „Testudo formate!”, strigă centurionii, apoi îşi îndeamnă luptătorii apăraţi de scuturi: „Move!”

Istoricul spune: „Asemenea formaţiuni sunt menite să protejeze corpul soldatului. Sus, pe ziduri, sunt arcaşii dacilor şi se mai aruncă şi cu bolovani. Tot ce este în cetate este aruncat asupra romanilor. Apărarea pare a fi inexpugnabilă şi romanii se retrag. Se recalibrează forţele şi se încearcă o altă tactică”, explică Tudor Roşu. Când romanii ajung din nou în faţa porţilor, Marius Barbu şi dacii de pe ziduri luptă din greu şi încearcă să oprească înaintarea cu suliţe, pietre şi bulgări de pământ.

Când porţile se deschid şi dacii năvălesc peste romani, publicul aplaudă şi îşi încurajează favoriţii. O căpetenie strigă româneşte la comati lui furioşi: „Ajunge! Ajunge!” Cele două tabere ajung la  înţelegere – dacii returnează prizonierii romani, iar aceştia îi permit surorii lui Decebal să se întoarcă acasă. Când luptătorii se salută, ştii că este sfârşitul festivalului şi începi să tânjeşti după zilele acestea petrecute parcă într-o altă lume.

Peste şapte mii de oameni au venit sâmbătă şi duminică să participe la ediţia XI a Dac Fest, cea mai mare ediţie atât ca număr de vizitatori, dar şi ca număr de reenactori. Festivalul aduce laolaltă pasionaţi de istorie antică, dar şi oameni care tânjesc după traiul simplu, aproape de natură, meşteri şi artizani pricepuţi.

Poţi uita uşor de regulile şi încorsetările secolului 21  – la Dac Fest ai nevoie de bun simţ şi bună dispoziţie. „Noi venim din Italia să onorăm acest festival Dac Fest 2021 organizat de prietenii români. Eu joc rolul lui Traianus. Garda Pretoriană care mă însoţeşte este paza împăratului şi simbolul nostru este scorpionul.

Suntem aici din nou şi este o onoare să participăm la acest eveniment. Să primeşti salutări de la oameni pe care nici măcar nu îi cunoşti, doar pentru că împărtăşeşti o pasiune comună, îţi provoacă emoţii unice”, spune Roberto Santigli, care a promis că italienii vor veni şi la ediţia a XII-a.

„Şoimii României” au salutat evenimentul şi au survolat cu avioanele de acrobaţie aeriană platoul de la poalele Măgurii. Dintre vizitatori, fotografii vin aici să surprindă imagini unice: „Pot să spun că a fost cea mai reușită ediție de până acum, din ceea ce am văzut eu. Din păcate, nu am reușit să vin și în ziua de sâmbăta a festivalului când au fost mai multe premiere printre care şi turnarea „live” a unei șarje de bronz.

Cred că e cel mai mare festival de reenactment din România și unul din cele mai bune în privința calității show-ului, a protagoniștilor, a diversității trupelor de reconstituire istorică. Am văzut nu doar participanţii străini impresionaţi, dar şi turiştii din altă ţări uimiţi  de senzaționalul acestui spectacol.

Întregul festival a fost la superlativ. Felicitari organizatorilor!”, spune Claudiu Nelega, un devean pasionat atât de fotografie, cât şi de istorie.

Închipuiţi-vă că, brusc, nu veţi mai putea folosi tehnologia – atunci veţi înţelege cât de bine este să ai alături oameni ca cei din trupele de reenacment. Ei sunt cei care nu au dau uitării îndeletnicirile vechi – femeile sunt frumoase, feminine şi harnice. Ştiu să gătească, să ţese, să danseze, să crească frumos copii şi să-i îndemne să umble desculţi, ştiu să stea alături de bărbatul lor. Citesc mult şi se documentează bine despre vremurile străvechi. Cunosc plante de leac şi folosesc puterea naturii.

Ei sunt meşteri buni – transformă piatra, lutul, lemnul sau metalul, prelucrează pielea. Construiesc şi nu se feresc să intre în luptă. Ştiu să apere, să atace, dar şi să întindă mâna la nevoie.

Au răbdare cu cei slabi şi îndrăgesc copiii. Glumesc şi râd din tot sufletul. De-a lungul anilor, Dac Fest a ajuns o stare de spirit, unde se făuresc caractere. Aici, nu e uitat meşteşugul de a fi OM.

 

Laura OANA