Istorie refăcută din cioburi. Şcoala de restaurare

„Uite: dai uşor cu mâna peste locul unde se lipesc fragmentele şi potriveşti marginile până când simţi că nu se mai agaţă acolo mănuşa. Trebuie să stea absolut drept. Când e perfect,  duci cu grijă bucăţile şi le fixezi în nisipul din ladă ca să rămâne nemişcate în timp ce lipitura se uscă”, explică şoptit restauratoarea în timp ce aşează mânile elevului peste cioburile vasului.

Sunt zeci de adolescenţi în laboratorul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva şi cu toţii lucrează migălos aplecaţi deasupra mesei unde o mulţime de fragmente de ceramică sunt adunate în pâlcuri şi aşteaptă să îşi recapete locul cuvenit în vas.

Atmosfera de lucru din laboratorul de ceramică al muzeului din Deva este extraordinar de vie  şi molipsitoare. Curiozitatea te face nu doar să tragi cu urechea la explicaţiile experţilor, dar parcă te îndeamnă să faci un pas înainte şi să îţi revendici grămada de cioburi. „Prima operaţiune este adunarea fragmentelor ceramice: ne uităm atent la dimensiunea materialului, la culoare, la structura lui, apoi încercăm să vedem dacă avem profilul vasului. În acest moment, trebuie să determinăm dacă este cam 50% din obiect. Când avem asta şi toate elementele – profil, fund, corp şi buză – începem să restaurăm. Începem cu baza, care este cea mai importantă în restaurare, respectiv fundul vasului, loc unde punctul de echilibru este cel mai bun. Sunt şi unele obiecte unde e mai bine să folosim ca punct de începere buza şi apoi punem fragmentele din aproape în aproape”, le spune copiilor Ioana Popiţiu.

Este expert restaurator pentru metal şi ceramică, dar şi şefa secţiei de restaurare a MCDR Deva.

Cu toate că majoritatea elevilor stau acasă de când a început greva, câteva grupe de la Liceul de Arte din Deva învaţă acum cum se restaurează obiectele de patrimoniu. Sunt de la secţia ceramică, arhitectură sau design şi participă la „Şcoala de vară de restaurare”.

Elevii sunt încântaţi de ceea ce învaţă, dar mai ales că pot lua parte la munca din laborator. Poate că este migăloasă, cere atenţie şi multă răbdare, dar exact asta îi atrage aici. Plus că locul are încărcătura lui de farmec: aici o mulţime de piese valoroase aduse de arheologi de pe şantiere şi-au redobândit forma înainte de a se aşeza în colecţiile muzeului.

Cea mai complicată parte li se pare elevilor cea când trebuie să aşeze cioburile mici, unele cât o unghie şi mult mai fragile. „La unele nu le găsim pur şi simplu, locul”, mărturiseşte o copilă, care recunoaşte: „Restaurarea este o meserie importantă, care ne ajută să înţelegem ceramica, dar şi istoria.”

Alături, un coleg se străduiește să potrivească nişte piese mai mari şi mai grele: „Lipesc fragmentele de vas cu un aracet special. Apoi trebuie lăsate să se usuce în nisip, două bucăţi, apoi alte două ca să putem să îl reconstruim. Acum ştiu că trebuie să avem o bază, pe care să urcăm şi pentru asta trebuie să decidem dacă alegem partea de jos sau cea de sus ca punct de plecare. Aici te simţi mai bine, mai liber şi trece timpul mai repede”, zâmbeşte elevul. Şi, poate că cel mai important lucru este că, elevii sunt învăţaţi să întrebe, să discute, să se sfătuiască şi să se ajute precum o adevărată echipă.

Este îndeajuns să poposeşti câteva ore alături de restauratori, să le priveşti munca, ca să recunoşti dragostea şi respectul cu care o practică, grija pentru cel mai mic detaliu şi blândeţea cu care se ocupă de copii.

Sunt aici patru experţi atestaţi de către Ministerul Culturii. Toate doamnele secţiei au devenit profesoare: „Este, în primul rând, o meserie migăloasă, care se potriveşte cel mai bine, zic eu, femeilor. Mie mi-au plăcut cursurile foarte tare şi, venind la muzeu, am făcut restaurare pe ceramică şi a fost mai bine. Când munceşti, simţi în primul rând relaxare, linişte şi apoi, când reuşeşti să reconstitui obiectul, nici nu poţi să spui în cuvinte ce simţi, câtă satifacţie este”, povesteşte Carmen Burz, unul dintre experţii restauratori de ceramică ai muzeului. I se citeşte pur şi simplu bucuria în ochi: „Eu sunt în muzeu de peste 30 de ani: am început de jos şi am „urcat” la restaurare. Mi-au trecut multe piese prin mână şi toate îmi sunt dragi, nu aş putea alege una anume. Pe toate le iubesc şi le preţuiesc!”

Printre restauratori, profesoara de la Liceul de Arte Deva care îndrumă şi însoţeşte copiii pare ea însăşi o elevă curioasă de tematica restaurării: „Suntem deja la a  şasea ediţie a „Şcolii de vară” şi, pe lângă copiii din clasa mea, sunt şi alţii care au venit voluntar. Este important să participăm pentru că putem descoperi domenii conexe artelor vizuale, elevii pot îmbina alte discipline precum istoria, cu partea practică legată de manualitate. Ei sunt şi grupă de ceramică şi au puncte comune cu ceea ce fac aici”, spune profesoara Ana Iancu.

Elevii nu lucrează pe obiecte de patrimoniu precum îndrumătorii lor, ci pe diverse vase, oale, ulcioare simple care au fost transformate intenţionat în cioburi pentru a deveni material didactic. Însă restul obiectelor sunt parte din munca de laborator: „Ce se foloseşte aici la restaurarea pe material comun, folosim şi noi în restaurarea pe obiecte de patrimoniu, mă refer la adezivi. Bineînţeles că ne ferim să folosim la practica cu copiii materiale toxice”, explică Ioana Popiţiu, entuziasmată la rândul ei de câtă viaţă şi cât freamăt a cuprins liniştitul laborator: „Lucrul cu copiii mă provoacă şi pe mine, îi provoacă şi pe ei. Cred că avem aşa o chimie pentru că totul se desfăşoară mai frumos şi mai uşor, când sunt ei în apropiere.

Cei de la Liceul de Arte sunt copii foarte dedicaţi. Probabil că şi profilul lor îi face să fie răbdători şi interesaţi. Nu am avut niciodată probleme, cu nici o serie în cei şase ani. Ana Iancu este un profesor extraordinar, care îi şi adună ca o mamă lângă ea şi îi educă pentru a respecta această meserie. Mă bucur de ei pentru că este o colaborare extraordinară!”

În capătul mesei lungi, una dintre participante îşi potriveşte ochelarii, zâmbeşte şi se întoarce la treabă. Îşi ia munca în serios şi pare că acesta este doar începutul. Ana Maria Călin este elevă în clasa a X-a şi este pentru al doilea an la „Şcoala de vară de restaurare”. Mărturiseşte că îi place atât de mult, încât se gândeşte la o carieră în domeniu. „Este frumos ce facem şi nu este foarte dificil, am fost aici şi anul trecut. Prima dată trebuie să lipim piesele, precum un puzzle, apoi facem o pastă dintr-un anumit praf şi apă. Cu plastilina obţinută umplem locurile lipsă şi astfel completăm restul vasului. Unde este surplus de plastilină, mai şlefuim, după aceea, vopsim.”

Ana Maria Călin este doar unul dintre copiii pentru care această şcoală de vară pare să fi deschis uşa către o carieră: „Mă ajută orele de ceramică pentru că înţeleg mai bine cum este un vas, dar, ceea ce fac aici, mă ajută în viitor, pentru că îmi place să restaurez şi mă gândesc că, poate voi alege asta pentru un job.” Restauratoarea Ioana Popiţiu mai că nu aplaudă.

De fapt, mărturiseşte şefa Serviciului Restaurare – Investigații, Conservare, acesta este şi scopul orelor de la muzeu: să determine copiii să înţeleagă meseria de restaurator, dar şi mai bine, să îi facă să meargă pe acest drum. „Este foarte important să pregătim noua generaţie. Numărul restauratorilor din ţară scade din ce în ce mai mult. La muzeu, avem restauratori care se apropie de vârsta de pensionare şi probabil că, în trei sau patru ani, se poate să nu mai fie restauratori pe nici un domeniu. Încercăm cu forţele pe care le avem să pregătim o nouă generaţie – copiii vor putea îmbrăţişa această meserie şi asta ne-ar bucura foarte mult. De asta am făcut un plan de promovare a specializării de restaurare pentru că, dacă pleacă experţii de acum, cam aici ne oprim cu restaurarea. Trebuie neapărat să mergem mai departe”, spune hotărâtă Ioana Popiţiu.

Şefa secţiei de restaurare are 36 de ani de experienţă în domeniu şi mii de piese de patrimoniu restaurate. Îşi iubeşte meseria: „Începuturile mele în ale restaurării mi-au creat nişte surprize frumoase. Am lucrat foarte mult pe ceramică arheologică dacică şi m-a impresionat calitatea obiectelor. Am avut şi profesori foarte dedicaţi, iar, în spectrul metalului, am avut obiecte preţioase – nu neapărat din metal nobil -, ci piese din diverse epoci care m-au impresionat pentru spectacolul care îl aduceau în istorie – erau obiecte unice, cu valoare istorică foarte mare. Asta m-a apropiat de meserie şi m-a determinat să o îndrăgesc. Chiar foarte tare.”

 

Organizată în parteneriat cu Liceul de Arte Deva şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Hunedoara, „Şcoala de vară de restaurare” de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva durează o săptămână. La final, obiectele restaurate de elevi vor fi expuse, jurizate, iar câştigătorii vor primi diplome şi premii.

 

Laura OANA