Cum l-am (re)găsit pe Moș Crăciun
A lipsit toată ziua. Apoi, spre seară echipele de electricieni au reușit să remedieze pentru scurt timp problema, așa că becul a pâlpâit de câteva ori și s-a stins de tot. Pentru a lumina întunericul serii, am scos din sertar cele câteva lumânări pe care le-am avut la îndemână. Și, o vreme, am citit la lumina lumânării. Lumina era caldă și liniștitoare, ca prezența unei zâne bune. Mi-am amintit cum o prietenă de-a mea îmi spusese că tocmai a descoperit magia lumânărilor aprinse. Am realizat că e cum nu se poate mai adevărat. Că o lumânare aprinsă e ca o speranță, ca o mică promisiune a unei certitudini, după care suntem în stare să alergăm o viață întreagă. Mi-am amintit de serile copilăriei, când regimul făcea economie, iar noi, după o zi de săniuș, ne făceam temele în bucătărie, încotoșmănați bine, la lumânare.
Apoi, când și ultimul capăt al lumânării s-a stins, casa, curtea, satul și întreaga vale a rămas în întuneric. Beznă și bocnă. Zăpada are aproape o jumătate de metru și nu pot să nu mă gândesc la animalele pădurii. Primii copaci, încărcați de alb, sunt la numai câțiva metri distanță. O liniște mare s-a aștenut peste cătun. O liniște și-un întuneric straniu. În absența lunii, căci cerul e acoperit de nori și ninge cu fulgi mici, pare, totuși, că astrul nopții a inundat întreaga vale cu o lumină slabă, întunecată, dar suficient cât să te lase să vezi toate contururile negre, toate umbrele reflectate pe zăpadă. Aș putea să mă conectez pentru două-trei minute la internet, cu telefonul, dar evit să îl folosesc. E, aproape descărcat, așa că păstrez puțina energie pe care o are pentru vreo eventuală situație de urgență.
Acum, că nici flacăra lumânării nu mai luminează încăperea, aerul are în el ceva nedefinit, primitiv și puțin lugubru. Pana asta de curent ne-a aruncat înapoi, dacă fac abstracție de toate aparatele electrice și tehnologia pe care o am în jur și care, acum, a devenit atât de nefolositoare, cu 100, 200, 1.000, ba chiar, dacă fac un exercițiu de imaginație, cu 10.000 de ani! Un întuneric luminos, copleșitor, ireal, dat de albul zăpezii, și-o liniște neobișnuită, cumva apăsătoare. Tac și ascult. Nu mai trece demult nicio mașină, și nici lama plugului de zăpadă, care a circulat toată ziua în sus și în jos, încercând să mențină șoseaua circulabilă și umplând lateralele drumului cu mormane uriașe de zăpadă. Doar întunericul meu luminos și liniște…
În casă e cald, însă micul incident care m-a izolat de voi toți, cei care acum puteți „aprinde lumina”, puteți da like, cei care puteți comunica exact atât cât vă dorește inima, mă duce cu gândul la oamenii de odinioară. La oamenii satetor și cătunelor de munte de acum câteva zeci de ani, la satul bunicii mele, unde electricitatea a fost adusă cu câțiva ani înainte ca eu să mă nasc. Îmi amintesc că, în timpul vacanțelor mele, bunica încă mai avea, agățate pe pereți, lămpi “cu gaz”. Lămpi cărora, când încă nu aveau curent electric, le lăsau afară, să respire, doar un căpețel scurt de fitil care ardea încăpățânat, ca pentru a-i asigura, în inima lor, că nu sunt cu totul pierduți în întuneric.
Liniștea absolută în care am fost aruncată fără voie și lumina întunecată a zăpezii mă duc cu gândul la oamenii de odinioară. 1.800, 1.700, Evul Mediu și mai jos, tot mai jos, în negura vremii și a vremurilor, când întunericul era stăpân peste viețile lor. Un animal țipă straniu în pădurea care se întinde și, deopotrivă, se ridică deasupra noastră, copleșindu-ne cu întunericul și măreția ei. Și nu pot să nu mă gândesc că, scufundați în beznă, având drept stăpân întunericul, care stăpânea asupra lor în nopțile nesfîrșite de iarnă, nici nu erau de mirare spaimele lor și poveștile pe care le nășteau, poate tocmai noaptea, lângă vatra focului, alături de cei ai lor, ca pentru a îmblânzii munții, și pădurile, ori stepele și deșerturile nesfârșite, toate locurile neumblate unde pândeau tot soiul de primejdii care-ar fi putut să le pună capăt vieții. Mă gândesc că omul primordial e doar la o aruncătură de băț în timp, că întunericul și lumina aceasta, absentă și prezentă, în același timp, m-a făcut să fiu, într-un fel, și eu una de-a lor, m-a făcut să simt asemenea lor, să stau cu urechile ciulite, asemenea cățelului meu, la orice zgomot care ar putea veni dinspre pădure, acolo unde e întunericul cel mare și de nestrăbătut, acolo unde sălășluiesc, ca niște iele nebune, toate spaimele sufletului și toate închipuirile nopții.
Și știu, acum – după o singură noapte de întuneric, în miezul lui, pe când voi toți dormiți și eu scriu cu teama ca bateria laptopului să nu se descarce înainte ca eu să termin povestea mea – de ce prețuiau ei lumina, de ce îmbunau făpturile nopții, ale iernii și-ale adâncurilor cu ritualuri ciudate, de ce sărbătoreau vara și Soarele, de ce se bucurau la solstițiul de iarnă, în momentul promisiunii că lumina va crește iar, aducătoare de viață, într-o vreme când încă nu se inventase electricitatea, nici coca-cola, nici bătrânelul rotofei cu costumul lui roșu, nici orășelele copiilor, luminate cu mii de leduri colorate, pe când Steaua Crăciunului lumina viața oamenilor nu din vârful bradului, ci din capul Cerului, iar Moș Crăciun era însuși Bunul Dumnezeu.
ADA BERARU
