Cum a venit Moș Crăciun la Hunedoara
Niciodată nu s-a întâmplat să-i ceară cineva ceva, iar el să să nu ajute, dacă a putut să facă asta. Și, în timp ce alții îți trântesc ușa în nas, întrebându-te ce-ar avea ei de câștigat din asta, Francisc Landfrasz face el ce face și îți oferă soluția salvatoare. “Așa am simțit”, spun amândoi, la unison. El și soția lui, Mariana. Inclusiv când era peste granițe, el mereu întreba cum ar putea să ajute.
Un eveniment marca Bubulina
A lucrat 20 de ani în Irlanda, unde a și cunoscut-o pe Mariana. El devean, ea hunedoreancă. Soarta a făcut să se întâlnească “peste nouă țări” și-o „mare”… mai mică. Și, când au simțit că e momentul, s-au întors acasă, la Hunedoara, unde au o mică afacere: un restaurant. Anul ăsta “vecina” lor, Ioana Istrate, profesoara de educație fizică și sport, pe care lumea o știe după numele ei “de scenă”, Bubulina, șefă de distracție, a venit la ei cu ideea de a face ceva pentru cei mai sărmani copii ai Hunedoarei. Avea la dispoziție spațiul de joacă din centrul orașului, unde Ioana organizează petreceri și evenimente pentru copii și s-au gândit că, de la prietenii lor, vor reuși să adune cele necesare pentru a umple sacul Moșului. Ai orașului, și-ai satelor dimprejur. Mai întâi, au început să caute: copii cu adevărat nevoiași, la care nu a venit niciodată Moș Crăciun. Zic că n-a fost chiar atât de ușor. Că, deși sărăcie e destulă și cam peste tot, ei au vrut să-i caute pe acei copii cuminți și silitori care chiar ar fi meritat cu adevărat vizita Moșului fermecat. E drum lung din Laponia și până la Hunedoara!
Moș Crăciun din lacrimă
Ce-au făcut, ce n-au făcut, Bubulina, Feri și Mariana în cele două luni de alergătură, pe Moș Crăciun l-au adus la Hunedoara! “N-a fost nimeni care să ne refuze, când am cerut ajutorul”, spune Mariana, în timp ce te privește cu ochii ei frumoși, drept în inima sufletului. Dacă o-ntrebi pe Ioana de ce-a vrut să se implice, Ioana începe să plângă. Plânge și râde, în același timp, acoperind cu zâmbetul ei plin de lacrimi emoțiile care-ar putea să pară ridicole. Și-o să-ți spună cum a organizat ea anul trecut un eveniment pentru copiii cu probleme grave de sănătate, cum a vrut și anul ăsta să facă ceva pentru copiii din instituțiile statului, dar i s-a spus că au copiii cele necesare Crăciunului și că nu ar fi nevoie. Ana, fiica ei, care seamănă cum nu se poate mai bine cu personajul din desene animate, Tiana, i se aruncă în brațe și-i dau lacrimile. Plâng amândouă, și mamă, și fiică.
Moș Crăciun și Elful fermecat
Ca să ducă la bun sfârșit trebușoara asta pentru Ioana, Bubulina, șefa de distracție, n-a fost tocmai ușor! A trebuit să se dea de mai multe ori peste cap ca să se transforme-n elful trebuincios. Și, de aici, ca să joace, să se joace și să împace, 15 copii, ba mai mici, ba mai mari, de la câțiva anișori până la anii adolescenței. E greu de pus în cuvinte ce s-a-ntâmplat acolo. Lucrurile astea se trăiesc mai mult cu inima, decât în vorbe. Că își vor aduce aminte, peste ani, cum a venit Moș Crăciun, e un lucru cert. Cuiva, unuia dintre băiețeii prezenți la petrecere, chiar i s-a părut că el îl știe pe Moșu’. Din cartier! Așa că i-a strigat asta în față: “Eu te știu pe tine!” Însă moșul i-a explicat că nu are cum să-l fi văzut, că și el, ca și Feri și Mariana și Ioana, au venit ca să le facă ziua asta nespus de frumoasă, de peste mări și țări. E drept a recunoscut că-l doare un pic “spătucu’”, de la fotbal, dar cine știe, nu-i așa, dacă nu cumva și Moșul are dreptul să joace fotbal cu elfii și cu spriridușii din Laponia, țara zăpezilor, țara lui.
Un Moș pentru copiii săraci
Ca să n-o știe nimeni cu adevărat, ca să nu-i știe nimeni povestea tristă, și sărăcia, pentru că așa se cuvine, o să-i spunem Adriana. A venit dintr-unul dintre satele Hunedoarei, la recomandare (că e fetiță frumoasă, dar mai ales bună și cuminte), ca să-l vadă și ea, odată și-o dată, pe Moș Crăciun. Ea, mama și sora ei trăiesc din vreo 400 de lei pe lună. Anul ăsta, însă, vor avea Crăciun îmbelșugat. N-o să simtă foamea, nici gerul, pentru că niște oameni buni le-au cumpărat lemne și toate cele de pus pe masă. Fac parte dintr-un proiect social și primesc și mâncare caldă, o dată pe zi. Adriana e cuminte, politicoasă și un pic temătoare. Abia după ce se dezgheață zăpezile sufletului, va avea încredere în tine.
O promisiune de Crăciun
Cât am stat la locul de joacă, a fost tot cu ochii pe mine. “Eu te duc, eu te aduc acasă”, i-am promis. “Mama mi-a spus că nu există Moș Crăciun.” Cu gândul ăsta am plecat. Și cu promisiunea că îi voi demonstra contrariul. Pe parcursul celor trei ore, i-am simțit clipă de clipă, inima ei de iepuraș, speriat să nu fie lăsat singur, deși s-a jucat, până la urmă, cu ceilalți copii. Și, mai ales, cu Elful fermecat, care i l-a adus pe Moș Crăciun. Când ne-am întors, pe drum, mi-a zis: “Ada, când mai mergem? Mie îmi place să merg cu tine!” Am cărat, apoi, prin întuneric și-un frig tăios, împreună sacoșele grele de daruri într-un bloc orb și urât, ca un hău fără fund. “O să mă uit, mai bine, mâine în ele”, mi-a spus. Și eu m-am mirat. Până când a deschis ușa, iar eu am așteptat, deși știam că “le-a fost tăiat curentul”, să aprindă lumina. Acum, când scriu, am ochii în lacrimi. Adriana mi-a promis că se va face polițistă. Sau medic. Și eu o cred. Pentru că eu cred în promisiunile de Crăciun.
ADA BERARU
GALERIE FOTO
