Cu Alexandra, în lumea de deasupra caniculei

Jos, câmpiile şi dealurile zac arse sub dogoarea codurilor de caniculă. Sus, în Făgăraş, vârfurile ţâşnesc albe din verdele crud şi mult al versanţilor. Vântul îţi răcoreşte oboseala, iar de pe creste priveşti cum marea de nori alunecă în văluri pufoase peste zvâcnirile stâncoase ale muntelui. Respiri adânc minunea de lângă cer. Priveşti cu jind la maratonul de catifea al aburilor care aleargă nestingheriţi pe cărările montane şi vrei să-ţi deschizi braţele să li te alături în goană.

Sunt trăirile pe care alpiniştii le savurează în coama munţilor, departe de uruiala civilizaţiei. Acolo, muntele te urcă la cer. Alexandra Flavia Marcu a devenit cunoscută după ce a ajuns alături de tatăl ei, Dan Marcu, pe unii dintre cei mai înalţi vulcani ai lumii, iar, în 2016, a primit titlul de „Ambasador al turismului românesc”.

Este unul dintre copiii care a învăţat muntele din fragedă pruncie, iar acum, din ucenic, a devenit învăţător. A decis să le arate orăşenilor cu poftă de frumos şi mişcare cum este să iei la pas cărările dure ale munţilor. Aşa că, în loc să-şi petreacă vacanţa tolăniţi la soare sau ascunşi prin case, un grup de tineri sportivi de la Pretorienii Deva a decis să ia urma „Fetei munţilor” şi au plecat entuziasmaţi în Munţii Făgăraş.

Vineri au lăsat maşinile şi, undeva la un kilometru şi jumătate de Barajul Vidraru, şi-au făcut intrarea pe cărarea către Valea lui Stan: „Este un traseu prin chei, unul spectaculos, amenajat cu lanţuri şi scăriţe pentru accesul turiştilor. Din cauza secetei nu a fost apă mare aşa că nu a trebuit să mergem prin vad. Ne-am întâlnit acolo cu trei spanioli derutaţi cu care am povestit în limba lor. S-au mirat când le-am spus că şi noi suntem pentru prima dată pe acolo: „Eee! Prea ştiţi toate cotiturile şi cărările!” Ei bine, mergem din instinct. La experienţa pe care o am eu şi tata pe munte, vezi altfel pe unde curge traseul şi nu mai scotoceşti după marcaje”, spune Alexandra.

Ea este deschizător de drum şi, în urma ei, fetele şi băieţii din grup se ţin zdravăn de cabluri şi păşesc cu atenţie pe tăietura lată de-o palmă, sprijiniţi în stânca cenuşie în timp ce glasul lui Dan acoperă şuierul căderilor de apă cu o spaniolă veselă. După două ceasuri de urcare, alpiniştii ies din chei şi, brusc, sunt înconjuraţi de marea de linişte a pădurii. „Am mers cam un ceas prin pădure apoi am ajuns în Poiana Călugăriţei, una deloc obişnuită. De obicei, poienile sunt largi, dar cea de aici era întinsă pe lungime. Mai rar vezi aşa ceva”, povesteşte Alexandra. După un traseu de cinci ore, cei opt deveni ajung, pe un drum forestier, până la Barajul Vidraru.

Sâmbătă, cu tot cu cei trei spanioli „adoptaţi”, se fac pregătirile pentru aventura pe Negoiu. La ora 8:00, toţi tremură sub frigul şi ceaţa de la Bâlea Lac.

„Ţineam pe noi două, chiar trei pulovere! Mai bătea şi vântul… Pe la ora 9:00, cerul s-a limpezit şi am început să urcăm. La început, era foarte multă lume, unii se vedea că sunt montaniazi, alţii doar turişti care încercau şi ei un pic din traseu”, descrie Alexandra începutul de zi.

În scurt timp, locul s-a eliberat pe măsură ce cărarea urca. Tinerii Alexandrei au pornit să savureze spectacolul Munţilor Făgăraş în timp ce străbat cu atenţie traseu care, pe alocuri, pare un tăiş de cuţit.

Nu e simplu deloc, chiar dacă toţi sunt mare amatori de mişcare şi se antrenează la sală: „În afară de mine şi de tata, pentru restul a fost prima experienţă pe munte cu campare la cort. Şi nu e uşor să duci după tine rucsacul cu toate cele, să urci, să sari, să aluneci şi să-ţi ţii echilibrul cu 15 kg în spinare. Au mers cu „casa-n spate”, cu cort, sac de dormit, izopren, haine, mâncare pentru două zile! Toţi s-au descurcat de minune şi, culmea, cele mai tinere, Andreea şi Mara, nu s-au plâns o clipă!”, se mândreşte alpinista care şi-a condus prietenii pe traseele amenajate cu lanţuri, peste rocă, prin valurile de ceaţă.

Într-o clipă, Alexandra surprinde o sclipire albastră şi se bucură ca un copil: „Ia uitaţi! Lacul!”. Cu toţii s-au întors către Lacul Călţun. A fost unul dintre acele momente pe care vrei să le agăţi de suflet pentru totdeauna pentru că ochiul albastrul al apei strălucea vioi în căuşul piscurilor tăioase, mătase ocrotită de zidurile din piatră.

Au campat lângă lacul Călţun, şi-au întins corturile, s-au odihnit şi au mâncat: „Eu, de exemplu, mi-am dus salam uscat, brânză şi ardei, conserve de porumb care îmi plac la nebunie. Avem la noi biscuiţi, ciocolată, glucoză, dar şi fructe uscate, stafide, curmale şi, întotdeauna, miere! După ce ne-am tras sufletul, am plecat către Vârful Negoiu prin Strunga Doamnei. Ca să urci pe vârf, ai de ales între aceasta şi Strunga Dracului, care, oficial, este închisă din cauza căderilor de pietre din ultima perioadă”, povesteşte Alexandra.

Strunga este o urcare printre doi pereţi masivi de piatră, o urcare masivă amenajată cu lanţuri pentru turişti. „Cum sunteţi?”, îşi întreabă Alexandra prietenii, iar răspunsul vine printre două respiraţii grele: „Bineee! Mai avem puţin!”, nădăjduieşte Flavius Boiciuc.

Este o porţiune frustrantă, îşi aminteşte Alexandra de momentele când zărea deja bucuria turiştilor ajunşi pe vârf. „Ei sar, se îmbrăţişează şi tot tot urci şi gâfâi. Din grup, Roxana rămânea mai la urmă, venea cu tata care închidea traseul. Noi tot râdeam şi îi spuneam că face o pauză italiană. Arăta nedumerită şi i-am explicat: Când vii tu, noi plecăm!”

La câteva minute distanţă de cucerirea Negoiului, grupul întâlneşte o altă turistă din Deva plecată în cucerirea crestelor Făgăraşului. Împreună fac un ultim efort. „Petre!!! Am ajuns pe vârf!”, strigă tânăra, iar cel vizat ridică braţele şi le flutură deasupra lumii. „Sunt kaput!”, recunoaşte tânărul, dar tot mai face îndârjit paşii către pisc în timp ce Alina mai are un strop de putere şi zâmbeşte: Ha! Ha! Am ajuns!”.

Andreea şi Mara îşi impresionează colegii de aventură când scot tricolorul şi îl întind deasupra muntelui. Alexandra a mai bifat o cucerire: pe Cosmin, un  alpinist aflat şi el pe munte. Este ora 16:00 şi tinerii îşi mai fac o ultimă fotografie apoi fac cale-ntoarsă către corturi. „Coborârea în sine a fost o aventură. Cele mai multe accidente se întâmplă când cobori: îţi pierzi concentrarea, eşti obosit şi ai tendinţa să nu mai fii atent, mulţi merg precum cămilele, orbeşte! Eu şi tati le spunem în momentele astea să nu se arunce pe genunchi. Asta a fost una dintre primele lecţii pe munte, să nu sari din bolovan, în bolovan pentru că îţi distrugi genunchii!”

Şi tot pe coborâre, grupul se opreşte brusc când cineva observă un pâlc de capre negre. Pasc liniştite, aninate de munte, netulburate de turiştii care se străduiesc să stea pe cărări. „Îmi amintesc momentul pentru că mi-am spus în sinea mea: „E fenomenal unde pot să stea!” Apoi a început Petre: „Ceee capra neagră!? Asta-i maro!” Şi toţi am strigat: „E neagră sub coadă!”.

În timp ce privirea li se roteşte peste priveliştea spectaculoasă, fiecare se străduieşte să prindă cât mai mult din sufletul muntelui şi să păstreze locurile în amintiri preţioase. Alexandra îi îndeamnă să mai facă un efort. „Mai poţi? Nu!” răspunde un tânăr care îşi trage sufletul pe un petec de iarbă. „Hai, Petre, fii sincer!”, mustăceşte Flavius care e sportiv de performanţă şi îşi permite o accelerare de efort. Cum e? Cel provocat, Petre, îşi scoate ochii dintre nori şi îşi dezlănţuie sinceritatea: „Ce mama naibii caut eu aici?!”

Seara, la Lacul Călţun, toţi dârdâie la câteva grade cu plus. Mănâncă în linişte cu capetele ferite în glugi. Se lasă seara, dar nu şi cheful de somn, aşa că grupul Alexandrei face din refugiu un loc de poveste, mai exact de spus poveşti, înşirat aventuri sau de amintit lecţii de viaţă. Dorm duşi şi nu le mai ajunge somnul. Spre dimineaţă, Dan Marcu îi şâşâie pe alţii care îşi strâng tabăra la răsărit, apoi, peste câteva ceasuri, este chiar el mustrat când vrea să trezească fetele.

Se strâng corturile, se fac bagajele şi grupul de „pretorieni” pleacă către finalul aventurii. Merg şi iar merg. Ba se urcă, ba se coboară. Încă puţin şi sunt rupţi de efort. Coborârea nu e doar o simplă descindere pe pantă. Mai urci un pisc, mai dau la vale o coamă şi mai poposeşti într-o căldare.

„Uită-te şi tu la munţii ăştia!”, spune unul dintre ei şi măsoară cu privirea ocolul uriaş de piatră. „Chiar trebuie să trecem de ei!? Aţi zis că mai avem două ore! Dacă stăm aici şi aşteptăm să treacă, e bine?”, întreabă cineva, în timp ce alţii se gândesc să facă cale-ntoarsă. Când ajung în sfârşit la Bâlea Lac nici nu apucă să savureze momentul. Locul e copleşit de turiştii veniţi cu sutele, cu maşinile, să îşi petreacă vacanţa la munte.

Toţi claxonează şi îşi varsă nervii, stricând româneşte clipele ce ar trebui să fie de relaxare. Una dintre tinere bombăne: „Nici nu am ajuns bine şi îmi vine să o iau înapoi!” Este atât de aglomerat încât cei pe jos se mişcă mult mai rapid decât coloana de maşini. Chiar dacă efortul pentru cei din grup a fost mare şi şi-au forţat limitele, peisajul pe care îl poartă de acum în suflete şi fotografii este terapeutic. Au văzut şi au deprins multe.

Cu experienţa ei uriaşă pe munte, Alexandra este un ghid excelent: „Pe cei ce vin alături de noi, în excursii, îi învăţăm cum să calce corect, cum să respire, cum să aibă grijă de ei, cum să se orienteze, ce marcheze trebuie să urmeze, îi învăţăm cum să facă noduri trainice, ce înseamnă un echipament bun, întotdeauna să ai o pelerină de ploaie pentru că vremea se schimbă rapid şi o frontală, în caz că te prinde noaptea. Este esenţial să respecţi muntele!”

Laura OANĂ