Creșterea economică din România ascunde problemele majore ale economiei naționale!
Este pentru prima dată în ultimii 30 de ani când funcționarii “scorțoși” ai Fondului Monetar Internațional, pesimiști din fire, majorează prognozele de creștere economică pentru România până la 7% din PIB, adică aproape dublu față de cât estimaserăm noi, românii. Iar datele comunicate de statistica națională după primul trimestru ne dau speranța că, într-adevăr, în anul 2021 vom avea o creștere economică istorică, mulți operatori economici reușind să recupereze toate pierderile înregistrate în pandemie.
Atenție, mulți, dar nu toți!
Chiar dacă mulți dintre politicieni, analiști, jurnaliști sau formatori de opinie spun că odată ce vom avea creștere economică am scăpat de toate grijile, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Sigur că este bine că economia crește, dar a pune prea mare preț pe creșterea economică este o greșeală, dacă sunt desconsiderate informații vitale despre sănătatea mediului economic intern, despre echilibrele externe, despre evoluțiile demografice din țară, despre dotarea cu capital, despre nivelul de instrucție a elevilor și studenților, despre faptul că în anii următori economia va fi cu totul altfel decât a fost înainte de criza sanitară.
Dacă tot acordăm statisticii naționale și europene credibilitate, atunci haideți să ne aplecăm atenția și asupra altor evoluții, în afară de creșterea economică, cum ar fi de pildă:
1. Exportăm puțin și ieftin și importăm mult și scump.
Calculul aritmetic eronat, vândut de PSD românilor pe post de ”model economic” în anii 2017-2019, a determinat o adâncire fără precedent a deficitului balanței comerciale. Datoria publică acumulată în această perioadă nu a ajutat cu nimic România. Investiții nu s-au făcut, iar banii împrumutați au ajuns să susțină economiile productive ale altor state europene. Cum așa? Pentru că economia noastră nu furnizează suficiente bunuri și servicii, iar calitatea lor este mai slabă, cea mai mare parte din cererea românilor a fost și este satisfăcută prin importuri. Așa am ajuns în neplăcuta situație în care, importăm aproape 70% din alimente, textile sau alte bunuri pe care cu o minimă preocupare le-am putea produce noi în țară.
2. Investițiile publice fără investiții private nu produc efecte pozitive. Dimpotrivă!
De peste 60 ani, economiile dezvoltate au disponibile formule de calcul pentru multiplicatorii investiționali. Se poate determina imediat câți bani se întorc înapoi la buget și câte beneficii sociale are o țară la fiecare euro cheltuit pentru investiții. Și noi, românii, ne-am inspirat din acest model, însă, din păcate, nu am citit toată propoziția.
E drept că investițiile publice determină efecte pozitive pe orizontală și pe verticală acolo unde statul creează un mediu stimulativ pentru investițiile private, iar agenții economici naționali sunt parte a ofertei.
Când se construiește o autostradă, un spital sau o școală, producătorii români produc mai multă cărămidă, mai mult fier beton, mai mult ciment, mai multă vopsea și au nevoie de mai mulți angajați. Din păcate, oferta noastră internă este slabă și limitată. În consecință, dacă nu am în țară întreprinderi care să multiplice efectele investițiilor, atunci mă trezesc din nou că banii alocați investițiilor ajung în alte părți, nu în economia mea, națională. Hai să ne uităm la investițiile care se fac astăzi la noi și constatăm surprinși că lucrările sunt făcute de firme europene, vopseaua, polistirenul, fierul, utilajele, etc. sunt aproape toate din import. Așadar, iarăși facem un bine altora și ne întrebăm de ce la noi investițiile nu produc minuni ca în alte părți ale globului. Dacă statul român ar susține pro-activ investițiile private, atunci am constata că oferta s-ar genera pe plan local, de la firme românești, care ar genera un plus de bunăstare și o creștere sănătoasă a PIB.
3. În România, salariile cresc prin constrângerile Guvernului, nu prin forțele pieței sau prin productivitate.
În România aproape 1,6 milioane de angajați sunt plățiți cu salariul minim brut garantat în plată, adică aproximativ 1.350 lei net. Dacă analizezi nivelul de dezvoltare a antreprenorilor români și îți dai seama imediat că nu au de unde să plătească mai mult. Pot să-și tot dorească asta, că nu au de unde da! Nu este vorba decât arareori despre zgârcenia angajatorului, cel mai adesea este vorba despre slaba lui capitalizare, despre slaba lui productivitate și competitivitate.
Ani de zile guvernele socialiste au sufocat capitalurile românești, în loc să le sprijine să se dezvolte. Atunci când s-au mai creat pachete de sprijin pentru IMM-uri, banii fie s-au acordat pe ochi frumoși, fie au favorizat activități economice slab productive, bazate pe utilizare intensivă a forței de muncă slab calificată. Ori, salariile cresc atunci când firma produce mai mult cu costuri mai mici iar acest lucru se întâmplă numai când înlocuim sapa cu tractorul, cazmau cu excavatorul, pixul cu calculatorul. Soluții ale problemei sunt facilitățile fiscale acordate angajatorilor care se capitalizează pentru viitor, nu pentru trecut, și finanțare adecvată pentru sistemul de educație.
Omul bine pregătit pus lângă elemente de capital de ultimă generație, înseamnă productivitate mare, înseamnă salariu foarte mare.
Până nu vom face aceste lucruri, ne uităm la televizor și așteptăm ca Guvernul să ne stabilească nivelul salariului.
În concluzie, creșterea economică este foarte importantă, accentul pus pe finanțarea investițiilor este vital, dar nu este suficient pentru ca românii să trăiască, în mod sustenabil, din ce în ce mai bine! Fără politici economice curajoase, reformatoare, noi, românii, suntem în pericol să ne ducem zilele în aceeași mare de incertitudine, purtați, la întâmplare, de valurile conjuncturilor de toate felurile.
