COVID-19: Neputința zilelor noastre în pragul lumii noi
Cu siguranță, așa cum se simte deja în structurile adânci ale societății globale, lumea de după COVID-19 – acest virus care trece peste noi ca un duș rece -, va fi altfel. O lume nouă, ale cărei principii, norme și reguli vor fi cu dificultate acceptate, schimbările fiind în marja sensibilă a libertății – libertatea reală, nu cea din documente și doctrine publice. Credem că însăși democrația va fi nevoită să-și restructureze principiile și valorile după nevoile practice ale lumii noi. Iar în interiorul bulei democrației, dependențele/ independențele țărilor vor trebui limpezite, pentru că duplicitatea de până acum – vreau să prosper și să fiu protejat în uniune, dar liber să fac ce mă taie capul pe plaiurile naționale, ca exemplu – nu va mai putea fi acceptată, fiind periculoasă.
Concluziile de mai sus au ca suport chinurile de sistem cu care lumea civilizată tratează această epidemie ce seamănă mai degrabă cu un test global de adaptabilitate, decât cu o furtună ucigașă. Într-o perioadă extrem de scurtă, cetățenii lumii, dar mai ales statele lumii au descoperit fisuri periculoase în sistemele de sănătate, în protocoalele de reacție a autorităților în fața provocărilor în masă, capacitatea relativ redusă de reacție transfrontalieră și, mult mai periculos, o profundă lipsă de solidaritate globală în fața unei amenințări globale.
Să scăpăm noi, restul să se descurce?
Pornind de la coadă la cap, este evident că, în fața unei amenințări globale, cum este acest virus, reacțiile de primă instanță ale statelor au fost mai degrabă pe principiul „să scăpăm noi, restul să se descurce”. S-a dovedit, astfel, că nu există o strategie reală (pe hârtie sunt o mulțime!), suprastatală, pregătită să facă față unor amenințări globale. Iar lipsa de coordonare, lipsa de încredere în mecanisme de cooperare internațională au generat marea dramă la care suntem cu toții, acum, actori și spectatori. Când a început nenorocirea în China, și SUA, și statele europene au privit totul ca pe un eveniment exotic: „e departe, e de-a asiaticilor, va fi suficient să punem două-trei filtre și ne-am scos!”. Socoteala asta s-a dovedit păguboasă, cu rezultate îngrozitoare: virusul a lovit fioros Europa și nici SUA nu sunt într-o situație veselă. Suntem convinși că, dacă ar fi existat mecanisme de cooperare internațională funcționale, scuturate de orgolii și ifose naționale/ naționaliste și regionale/ regionaliste, reacția ar fi fost extrem de rapidă și parte importantă din nenorocirea care a scuturat lumea occidentală din temelii nu s-ar fi produs. E o lecție dură care, suntem convinși, de data asta va provoca regândirea mecanismelor de cooperare internațională și operaționalizarea acestora.
Să iubești vecinii ca pe tine însuși. Cam greu, nu-i așa?
Strâns legată de aceste mecanisme de cooperare internațională este și capacitatea relativ redusă de reacție transfrontalieră. Să observăm, ca exemplu, triunghiul România – Ungaria – Serbia. Două state membre ale Uniunii Europene, unul în afară. Toate trei în relații istorice vechi, date fiind interesele regionale. În fața amenințării globale a COVID-19, însă, toate trei au acționat individualist, în spatele propriilor garduri. Fără empatie, fără simpatie, fără vreo dorință de a salva vecinul, fără ca vreunul din state să priceapă că sunt toate trei într-o singură oală cu același virus. După ce lucrurile au devenit mai aspre, după ce frontierele mai mult sau mai puțin închise s-au dovedit prea slabe pentru COVID-19, românii au descoperit că au nevoie de unguri pentru a-și recupera cetățeni aflați în migrație, sârbii au descoperit că ar avea nevoie de o Uniune Europeană cu care au avut mereu un joc de-a șoarecele și pisica, ungurii au descoperit că nu sunt, totuși, o insulă în mijlocul oceanului… Dar și în aceste condiții, reacția transfrontalieră a rămas proastă, în sincope și, mai ales, imprevizibilă.
Acesta este doar un exemplu, dar o analiză pe regiuni ale Europei, de exemplu, ar scoate la iveală același mare defect de sistem internațional în multe situații.
Reguli proaste, decizii proaste
Legat de protocoalele de reacție a autorităților în fața amenințărilor globale, aici suntem în dezmăț total. Se poate observa cum autoritățile naționale au tot atâtea feluri de a aborda epidemia, câte națiuni luăm în calcul. Or, această desincronizare – cum se leagă lucrurile! – nu face altceva decât să micșoreze eficacitatea măsurilor de protejare și control. Tocmai observând efectele proaste ale acestei desincronizări între modurile de reacție a autorităților naționale, s-a ajuns la situații extreme de sigilare a frontierelor, de limitare și chiar interzicere a dreptului de circulație. Neîncrederea unui stat în protocoalele de reacție folosite de celelalte state – al meu e mai bun, frate! – a generat, în Europa, de exemplu, un puzzle ineficient de insule bolnave. Cum ar fi fost în prezența unui protocol global de reacție? Evident cu mult mai bine, pentru că amenințarea este unică, nu avem un COVID-19 francez și unul bulgăresc sau original românesc. Încă un subiect de rezolvat în lumea nouă!
De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!
Să mai spunem câteva cuvinte și despre ultimul element luat în calcul în analiza noastră: fisurile existente în sistemele de sănătate. Dacă am analiza doar sistemul românesc, ar trebui să începem o carte. Pentru că sistemul de sănătate românesc s-a dovedit ineficient pe timp de linște și pace, nu avem ce pretenții să emitem în vreme de război! Ca să nu-l trecem, totuși, cu vederea, să spunem doar că, chiar cu cea mai bună credință a autorităților românești, structura sistemului sanitar românesc este complet nepregătită pentru provocări precum o epidemie globală: fără stocuri de materiale de intervenție și protecție, fără personal calificat să opereze în regim de criză, fără infrastructură cu spații operaționale, aparatură, logistică de urgență modernă…
Dar nu numai noi suntem depășiți de situație. Italia a descoperit, cu dramaticul preț plătit de cetățenii infectați, că nu are un sistem de sănătate operațional pe timp de criză: au necazuri mai ales cu lipsa de personal calificat și spațiile dedicate necesare.
Și în alte țări ale UE sistemul de sănătate, chiar dacă este evident mult mai bine așezat decât băștinașul nostru românesc, nu a fost gândit eficient operațional pentru amenințări globale: pare că toată lumea civilizată a dormit copleșită de visul că nenorocirile, catastrofele se întâmplă mereu altora. Iată că nu e deloc așa, iar lecția COVID-19 a scuturat lumea de până acum din temelii.
În așteptarea lumii noi
Chiar și din această perspectivă critică sumară și tot iese la iveală faptul că această epidemie, în mijlocul căreia încercăm să supraviețuim cum putem mai bine, reprezintă și zorii unei lumi noi. Nimic nu va mai fi la fel, în profunzimea lucrurilor, de acum încolo. Anticipăm că va urma o perioadă lungă de regândire și restructurare – de la nivel de principii și doctrine, până la cel practic – atât a strategiilor și sistemelor naționale, cât mai ales a mecanismelor de cooperare internațională, toate dovedit slabe în fața unei amenințări globale. Și, să ne gândim serios la faptul că, dincolo de furtuna informațională care a copleșit odată cu răspândirea COVID-19, trebuie să înțelegem că există posibilitatea unor amenințări globale cu mult mai grave și cărora, probabil, nu le-am putea face față cu ceea ce avem acum pregătit.
În așteptarea lumii noi, o lume în care libertatea de astăzi se va redefini și își va domoli din atotputernicie, să încercăm să ne lărgim orizontul atenției dincolo de propria persoană și de propria țară, să încercăm să înțelegem nevoia vitală de solidaritate, să înțelegem că respectarea regulilor e tot o formă de libertate, mai sănătoasă decât altele. Până trece acest val nefericit, să facem tot ce putem pentru a respecta dreptul la sănătate al tuturor semenilor noștri, așa cum vrem să fie respectat al nostru.
Sănătate vă dorim, tuturor!
Volodia MACOVEI
