Constantin Cotimanis la Hunedoara: “Fericirea este o chestie personală. Nu ți-o ia nimeni.”

“«Old Love» este o comedie romantică în două acte, cu note de dramă personală, ce expune povestea cu final fericit, tip Hollywood, într-un decor auster, constituit din câteva obiecte de mobilier alb, ce contribuie la nota specială, minimalistă, a piesei”, scrie în pagina de internet a Cinematografului Flacăra din Hunedoara. O «Iubire veche» își are acțiunea în zilele noastre, ce-i leagă timp de aproape trei decenii pe măruntul funcționar Bud Mitchell și pe soția patronului său, Molly Graham, cu întâlniri sporadice și discuții presărate cu umor, repede uitate de către ea, dar constituind pietre ale unei construcții afective solide pentru el. Însă pasul decisiv nu este făcut până când cei doi nu sunt singuri, liberi de obligațiile de familie, ea – vaduvă, el – divorțat.” El, este personajul principal, interpretat de Constantin Cotimanis. Unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți actori din România și una dintre cele mai cunoscute voci de televiziune din țară. Convins că fericirea este o „chestie” personală, artistul a povestit despre resorturile fericirii și ale propriei vieți, în exclusivitate pentru cititorii REPLICA:

Ada Beraru: Am reținut una dintre replicile din piesă. “De ce sunteți nefericit, domnule Mitchell?”

Constantin Cotimanis: Eu sunt foarte fericit! Pe lângă mine sunt foarte multe persoane nefericite, așa că eu fac tot posibilul să le dau un dram de zâmbet, în vremurile astea grele. Lumea este nefericită, mare parte din ea, și nu mă mulțumește chestia asta.

“M-am născut în Ferentari.”

Unde vedeți această nefericire?

Pe stradă, unde văd oameni mergând cu capul plecat. Nu trebuie să mergi cu capul plecat, indiferent de situația în care te afli. Și, o concluzie la care am ajuns într-un târziu, cam după 50 de ani: fericirea este o chestie personală. Ca și nefericirea. Nu ți-o dă nimeni. Nu ți-o ia nimeni. Este a ta. Și tu te descurci cu tine. Ai venit singur pe lume, pleci singur. Nu cerșești fericire de la nimeni, iar nefericire nu încasezi. Grecii au o vorbă. Și este o vorbă veche: “Dacă pui curu’ bucătar, ce mâncare vrei să-ți facă?!” Asta se întâmplă cu România la ora actuală. În urnă avem numai bucătari proști și de-aia cred că merge țara “bine”. Dar!!! Ce vine din urmă, generația următoare, va spulbera totul! Cei care au 14-15 ani vor spulbera, cu un zâmbet, totul!

Copilăria dumneavoastră ce înseamnă?

Sunt bucureștean, de la marginea Bucureștiului: m-am născut în Ferentari. La o adunare a rromilor am zis: “Știu cum vă simțiți! Știu! Că și eu sunt minoritar! Sunt român născut în Ferentari!” Și au început să râdă.

“Religia cea mai bună este religia care te face fericit!”

Cea mai frumoasă amintire din copilărie care ar fi?

Sunt multe, foarte multe! Cea mai frumoasă e libertatea pe care o simțeam! Nu știu, nu sunt atât de copil ca să-mi închipui ce simt copiii în ziua de astăzi. Fiind prinși în laptop și în telefon, probabil că este un soi de fericire transformată! Dacă noi aveam zahăr candel, astăzi copiii au o fericire cu aspartam sau cum se numește zaharina asta tâmpită! Toate s-au schimbat? (n.r. De ce?) Din lipsă de credință. Când (n.r. va fi din nou bine?) Când o vrea Dumnezeu să ne-ntoarcem fiecare la credința lui. Dalai Lama a fost întrebat într-un interviu, de către un ziarist evreu, care l-a luat și l-a descusut: “Da’ ce părere aveți despre islam, ce părere aveți despre Buddha, despre Isus Hristos?” Și Dalai Lama avea o părere bună despre toate religiile… “Totuși, a întrebat jurnalistul, care e cea mai bună religie?” “Religia cea mai bună, e religia care te face fericit”, a răspuns Dalai Lama.

“Sunt un Becali sentimental!”

Lucrurile care vă întristează, care vă mâhnesc, care sunt?

Nu, nu! Eu ajut oamenii. Atât cât pot ajuta! Nu refuz aproape pe nimeni! Dacă vrei, sunt un Becali sentimental! N-am banii lui Becali, dar cu un zâmbet pot să ajut pe oricine! Și, de jur împrejur, încerc să aduc o respirație proaspătă, la filmele la care lucrez, la piesele la care lucrez. Toată lumea îmi spune: aproape că nu-mi văd de mine, cât văd de colegi…

Vocea? Ce a însemnat vocea dumneavostră, pe are o știm atât de bine de pe micul ecran?

Vocea?! A înseamnat foarte mult și ne folosește și în teatru: cred că mă aud până în ultimul rând, orice aș face, chiar și în șoaptă. Vocea este un dar de la Dumnezeu. Nu mi se datorează, decât în măsura în care am mai băut o vodcă și am mai fumat o țigară!

Teatrul astăzi, cum ne mai folosește? De ce ne mai vindecă el?

Ne folosește! Ne vindecă!  Adevărata viață, dacă vreți, n-o găsești acasă sau în altă parte. O găsești în teatru! Unde lucrurile sunt înălțate, sublimate, iar teatrul asta face! Filmul face și el! Dar relația directă pe care o ai cu cel din fața ta, respirația pe care i-o simți, respirația pe care ți-o simte, n-o întâlnești la film! Nu ai cum s-o întâlnești!

“Iulia și cu mine ne iubim.”

O veche poveste de dragoste, percepută cum anume de cel care a interpretat chiar personajul principal?

Iulia și cu mine ne iubim! Și, atunci când iubești, lucrurile se așează! Caleidoscopul ăla începe și-și potrivește culorile și dă ceva extraordinar! Toate lucrurile frumoase se întâmplă în numele iubirii. Iar necazurile, sub ștampila urii.

Dacă ar fi să reducem totul la esență și să vă descrieți în trei cuvinte, care ar fi ele?

Hai să-ți spun nu pentru mine, care-mi fac autodescrierea: este o urare pe care le-o fac românilor în pragul sărbătorilor: Dragoste, Sănătate și Credință! Astea trei!

Iar dacă ați avea puterea să schimbați ceva la lumea din jur ce ați schimba?

Atitudinea românilor față de cei care ne conduc. Aș investi în tomberoane! Am văzut mișcarea asta în Urcaina, parcă… Aș investi în tomberoane! Mari, frumoase, curate…

Bine, dar, până acum la conducere s-au rulat cam toate partidele… I-am avut pe toți… Și majoritatea lucrurilor merg, în continuare, la fel de prost, iar cele pozitive par a fi doar enclave izolate, ici și colo…

I-am avut pe toți care ni s-au dat. Nu pe care i-am ales noi. Am încredere mare, mare, mare de tot, în generația celor de 16-17 ani. Fiu-meu e acolo! De aia, poate că din iubire pentru el, îi doresc ca el să fie revoluționar.

La Hunedoara de câte ori ați venit, până acum?

Nu știu, nu mai știu… Pot să spun, însă, când am văzut pentru prima oară Castelul Corvinilor. Eram la liceul de arhitectură și, în clasa a noua, noi făceam excursii de studii. Și, ne duceau pe la toate monumentele. Ăsta (n.r. Castelul) m-a impresionat deosebit!

„Am lucrat cu cei mai mari arhitecți ai României.”

Ați făcut liceul de arhitectură pentru a schimba, ulterior, traiectoria către actorie?

Dumnezeule, dar câte n-am făcut! Am făcut liceul de arhitectură și n-am cotit-o, imediat, către actorie. Am intrat la facultatea de construcții, am făcut armata la termen redus, după armată am lucrat pe șantier… A fost cutremurul din ’77 și eram controlor tehnic de calitate la injectările în grinzi fisurate, după cutremur; soluții japoneze. Și, când mi-am dat seama de dezastrul pe care eu eram pus să-l girez, să particip la niște lucrări care nu erau bine făcute, m-am retras, m-am dus la Proiect București. Sunt tare mândru de chestia asta! Am lucrat cu cei mai mari arhitecți ai noștri și am chiar un bloc proiectat, pe Moșilor. Arhitectura a rămas o pasiune pentru mine. Care, însă, se reduce la tâmplărie. Am o casă la țară, am făcut tot mobilierul în ea!

Cum ați ajuns, totuși, de la arhitectură, la teatru?

Așa!.. La Proiect București, unde eram eu, s-a făcut brigada artistică. Și… Traian Ailenei, care era instructor la Proiect București, în Cântarea României, ne-a chemat. Eu, nemaifăcând chestea asta, am zis: “Bă, chiulim, ne lasă aici, mergem, participăm… Hai, că merge! Stăm mai mult la bere decât la…” Și am luat premiul întâi pe țară! Nu doar eu, toată trupa de acolo. Iar, Traian Ailenei, văzând în mine ceva, m-a chemat la școala populară de artă, să dau examen, să intru. Eu am zis: “Nu dau examen, că nu știu…” Nu știam nicio poezie, decât pe alea pe care le învățasem cu toții acolo. După un an de mers la școala populară de artă, unde m-am întâlnit cu Ionel Mihăilescu, cu Dan Puric, cu Petrică Nicolae, care erau elevi acolo, m-a întrebat Traian Ailenei: “Da’, tu nu dai la teatru? Ia zi repertoriul!” “Păi, nu dau la teatru! Mi-e rușine! Uite-l p-ăsta, a dat de cinci ori!…” “Te rog, dă!!!” Și-am dat la teatru, și-am intrat din prima! A doua oară nu mai dădeam! Așa am ajuns la teatru.

“Primul lucru care îți iese în cale, să-l faci cel mai bine!”

Dacă ar fi să schimbați ceva, uitându-vă în urmă, ce ați face diferit?

Am un principiu: primul lucru care îți iese în cale, să-l faci cel mai bine! Ăsta e proiectul meu de viață! Și e proiectul meu permanent. N-am trecut, n-am viitor. Ce-ți iese în care, pe ăla fă-l ce mai bine!

Personajul pe care îl interpretați, Bud Mitchell, este un tip foarte hotărât și perseverent! Ce am avea de învățat de la el?

25 de ani, nu?! (râde) Cu siguranță că și noi vom lua atitudine, vrem nu vrem! Mă bucur mult că România se îndreaptă spre fundul cazanului, pentru că mai jos n-ai unde să mergi și, pe de altă parte, ai ceva solid pe care să calci. Dacă am merge când mai bine, când mai rău, am lălăi-o! Oricum, suntem un popor de lălăiți, din istorie știm chestia asta. Dar eu simt că acum va fi o renaștere: pentru România, pentru întreaga Europă, pentru întreaga lume!

Ați vorbit despre fericire și despre dorința dumneavoastră de a vedea oamenii fericiți. Există o rețetă general și personal valabilă, pentru toți și, în același timp, pentru fiecare dintre noi?

Ai grijă de aproapele tău! Pentru că aproapele tău nu este altcineva. Ești tot tu. Dacă s-a nimerit a fi în “gașcă” cu tine, ca să spun, iartă-mi termenul, trebuie să ai grijă de el. Noi NE ÎNTÂLNIM. Iar oamenii ne sunt trimiși. Nu “tragem” noi ca să-i întâlnim. Și, atunci… dacă ne sunt trimiși, e exact principiul ăla: poartă-te bine, fă lucrul pe care îl faci cât mai bine posibil! Ai grijă de aproapele tău!

ADA BERARU