Hunedoara redescoperă gustul bucatelor ţărăneşti

Undeva, pe cuşmele verzi ale Şureanului, sub Cetatea Costeşti, clocotesc cazanele, fuioare de fum se prind de cer şi locul duruie de zarvă. Nu, nimeni nu se pregăteşte de război şi femeile dacilor nu sunt aici ca să fiarbă apa pentru a-şi opări duşmanii. Poiana molcomă e doar o imensă bucătărie unde focurile iscă din căldări arome îmbietoare la fiecare pas.

O tânără cu ie mestecă cu o lingură de lemn în fiertura groasă care arată şi miroase delicios: „E tocăniţă de pitoance, cum le zicem acia-n zonă. Reţeta? Se face cu unt de casă, ceapă călită, un pic de usturoi. După aia se pun ciupercile un pic la călit şi, când să-nmoaie de îs aproape făcute, facem un pic de sos din făină cu o ţâră de lapte şi smântână de casă.”

De la Târsa, Leoniţa Todescu descrie o reţetă veche „luată de la străbunici”. Alături, o altă femeie din Bucium pregăteşte o consistentă ciorbă de pitoance. Vara a fost ploioasă, iar pădurile sunt pline de ciuperci numai bune de cules, de pregătit sau de pus pe iarnă. „E ciorbă de hribi cu legume. Are morcovi, ţelină, smântână. Se face cam ca şi ciorba de burtă, dar se pun pitoance”, povesteşte Terezia Alionescu.

De la poartă simţi că aici e rost de bucate bune – nu tu fum de mici, nici frigărui, nu găseşti  ketchup, cartofi prăjiţi, nici sucuri carbogazoase. O altă lume! La Costeşti, se vorbeşte şi se găteşte ţărăneşte. Femeile din Munţii Orăştiei prepară mâncarea alături de producătorii tradiţionali hunedoreni. Oamenii îmbrăcaţi în ii se poartă cuviincios şi prietenos. Fiecare îşi vede de treaba lui sau se oferă să dea o mână de ajutor.

 

Vorbele ardeleneşti sună dulce, dar de neînţeles pentru unii vizitatori. „Ce e un fedeu?”, întreabă o doamnă şi bărbatul arată zâmbind către pălăria oalei. Pe masa aşternută fain în mijlocul poienii apar zeci de feluri de mâncare care se pregătesc în gospodăriile hunedorenilor. Deasupra, o tăbliţă poartă cuvintele: „Poveşti cu gust”: „Sunt minunate! Fiecare fel are în spatele lui o poveste şi fiecare poveste este extraordinară! Important este să avem răbdare şi dorinţă să le ascultăm”, spune Tatiana Rovinar, preşedinta Asociaţiei Producătorilor de Produse Tradiţionale şi Ecologice Hunedoara.

În farfurii sunt potrivite zeci de feluri – antreuri precum pasta de jumări, cârnăciori, virşli, chifteluţe vegetale ori brânzeturi de casă aşezate lângă roşii şi ceapă verde. Totul arată şi miroase ţărăneşte. Şi cum să nu iasă mâncărurile bune când sunt pregătite de gospodine pricepute şi descântate cu cântece străvechi? Pădurencele se strâng în jurul Veronicăi Vârşag să îi potrivească portul şi cişineul. Femeia recunoscută pentru bunătăţile de dulceţuri are mare drag de versul popular şi cântă încetişor: „Trandafir în colţu’ mesii/ Ce mai plâng ochii miresii/ Unu’ plânje, ş-altu’, nu!/ Că ştie ce-i urâtu”. De lângă ceaun, o ascultă Daniel Ţurcanu care împreună cu soţia lui pregăteşte o tocăniţă hunedoreană de porc: „Am pus ceapă, ardei, roşii, carnea.

Acum aşteptăm să se facă totul la foc de lemne.” Şi aşa oaspeţii sunt răsfăţaţi cu bucate care ar face cinste oricărui restaurant european.

Într-o margine de poiană, Asociaţia Terra Dacica Aeterna a pregătit un loc unde te poţi uşor întoarce în timp ca să-ţi imaginezi cum arăta o aşezare străveche. Femeile prepară câteva reţete antice. Prima dată, se fac lipiile care „jucau” rolul pâinii de astăzi. Raluca Oana alege din covată câte un bulgăr de aluat, îl întinde uşor şi îl pune la foc: „Lipiile se fac din făină neagră. Folosim făină de secară, sare şi apă. Le facem pe plită şi le servim cu pastă de brânză, o reţetă romană numită „moretum”.

Alături, Angelica Bălos frământa brânza, pisează şi amestecă condimente şi dezleagă curiozităţile privitorilor: „Pe lipie, pun o pastă de brânză romană de care ştim din poeziile poetului Vergilius. Este o pastă de brânză cu usturoi şi plante aromate cunoscute, plus una de care se ştie prea puţin la noi, ruta”, zice femeia şi arată către plăntuţa aşezată într-o ulcică alături de câteva flori şi alte verdeţuri. Mai la urmă, face şi globii, strămoşii papanaşilor.

„Dragi prieteni, aveţi un judeţ extraordinar de frumos, aproape emoţionant de frumos! Şi când spun asta, mă gândesc la înălţimile de pe Târsa, mă gândesc la peisajele alea care îţi taie respiraţia, mă gândesc la poienile în care vezi mestecenii tremurând în adierea vântului. Chestiunile astea sunt comori. Comori care trebuie îngrijite şi dăruite cu ambele mâini, românilor!”, spune Mircea Radu în deschiderea evenimentului şi în faţa mesei unde sunt strânse blidele cu mâncare. Şi-a chemat alături echipa de proiect, gazdele, gospodinele şi gospodarii, inclusiv primarii din Orăştioara şi Boşorod.

Se spun vorbe frumoase despre judeţ în timp ce vântul poartă aromele peste munţi. Deasupra lor, un uliu desenează spirale pe cerul pur al verii. Pe drumul pietruit, urcă hurducănindu-se un car de lemn. Copiii descoperă fericiţi fânul şi, în timp ce oamenii mari povestesc, se încinge o adevărată luptă înflorită în poiana cu bucate. Atras de mirosurile delicioase, un căţeluş se strecoară la picioarele dacilor şi imploră. Se înfruptă primul din cârnăciori şi, după cum dă din coadă, e limpede că mai pofteşte la o bucată.

Când partea oficială e gata, zecile de oameni invitaţi la primul eveniment culinar se înarmează cu furculiţe şi iau cu asalt bunătăţile. S-au degustat bucatele, s-au savurat poveştile şi toţi au mai cerut o porţie. Daniel Ţurcanu aduce blidul aburind cu zamă spre soţia lui şi exclamă: „E pericol public ciorba de pitoance”. Altora le cad bine aperitivele, alţii se reped pe tocana de legume. Mâncărurile dacice sunt iscodite, testate, apoi rapid înfulecate.

În jurul mesei, nu mai există turişti, primari, miniştri, şefi, directori sau patroni. Câteva minute sunt de ajuns pentru ca toţi să devină admiratori ai bucătăriei tradiţionale. Toată lumea laudă mâncarea, cu toţii îşi amintesc de copilărie. Şi, brusc, nimeni nu mai înţelege de ce asemenea reţete nu se găsesc în meniul restaurantelor din judeţ, în loc de veşnicii cartofi prăjiţi pregătiţi de la pungi congelate. Echipa lui Mircea Radu descoperă pentru pofticioşi adevăratele reţete ţărăneşti pregătite cu produse făcute în gospodării. Şi astfel, proiectul „Poveşti cu gust” aduce un aşteptat plus de imagine judeţului. „Sloganul nostru este „Milioane de ani de poveşti şi legende” şi acest proiect e ca o mănuşă pentru judeţul Hunedoara. Acum Hunedoara îşi spune povestea prin reţetele tradiţionale şi vechi dar şi prin oamenii minunaţi care îi găsim aici”, spune Liana Ştaier de la Agenţia de Dezvoltate Economică Hunedoara. Natalia Intotero, ministra Românilor de Pretutindeni promite să promoveze bucatele tradiţionale şi să aducă reprezentanţii diasporei în Munţii Orăştiei, la bunătăţi.

La focurile din tabără, nu se pregăteşte doar mâncare, ci se meşteresc şi arme. Alături de dăciţe, lucrează fierarul Komakiza şi foalele de piele pufăie puternic la fiecare mişcare. Puştii dau târcoale locului, să privească meşteşugul şi să încerce tăişurile dacilor. Pe o bucată de piele e o adevărată expoziţie cu replici ale armelor antice. „Dacii au rămas cunoscuţi prin armele curbe, cu tăiş pe interior. Căpeteniile aveau de obicei arme drepte, suliţe şi un pumnal sica care avea şi un scop ritualic.

Se ştie că Regele Decebal şi-a luat viaţa cu o astfel de armă ca să nu fie capturat. Arme curbe erau mai multe, tot cu tăiş pe interior: cosor de-o mână, cosor de două, falx de una, falx de două mâini. Eu am de toate, dar căpeteniile au spadă dreaptă. I se spune celtică, dar nu era doar celtică, toţi aveau. Eu am una tare urâtă – e cumplită! Nu există milă, nu există prizonieri. Din punctul ăsta de vedere nu sunt oameni buni sau răi – îţi apărai ce aveai sau nu!”, explică Emanuel Bezeriţă. Alături de el, o tânără le arată copiilor cum se tragul cu arcul la o ţintă proptită într-o claie de fân. Care e cea mai rea armă? „Depinde de cel ce o foloseşte!”, vine răspunsul fierarului: „Poate să fie un ac, ştii? Doi dinţi foarte mici cum are vipera… Mie îmi plac suliţele, era, cred cea mai comună armă. Toată lumea avea o suliţă pe acasă, după cum aveau şi un topor. Cu suliţa poţi merge la vânătoare, îţi poţi apăra pământul sau să pleci să-l iei pe-al altora.”

Echipa „Poveşti cu gust” spune că acesta este doar începutul. Zeci de reţete străvechi şi gospodite pricepute aşteaptă să fie descoperite, iar minunăţiile hunedorene să facă înconjorul lumii. „Ne-am gândit să începem „Poveşti cu gust” pentru că noi credem – echipa care a creat acest proiect cu Marius Toader şi Adi Robe, dar şi autorităţile care au fost extraordinar de atente şi de prompte-, noi credem în proiectul ăsta şi credem că va fi o reuşită, nu are de ce să nu fie”, spune Mircea Radu. În peregrinările lor prin munţii şi văile dacilor, membrii echipei au descoperit o seamă de reţete care sunt gata să ia calea lumii şi să fie arătate oamenilor cu ajutorul internetului. Şi totuşi Mircea Radu are preferinţele lui: „Ciorba de pitoance ar fi pe podium, tot pe podium e şi tocana de pitoance făcută de Niţa din Târsa. Trebuie neapărat să mergeţi acolo! Este un loc care îţi taie respiraţia! E atât de frumos şi atât de înalt! Te simţi acolo ca pe acoperişul lumii. Să nu uit de virşli! Pentru cei care nu ştiţi, virşlul este cârnăciorul suprem! Şi e uşor de pregătit – se pune nici două minute în apă fierbinte, se scoate şi se mânâncă undeva, într-o încăpere cu ochii închişi, să nu fii deranjat ca să te poţi concentra doar pe gust. Odată ce ai mâncat virşli, restul cârnăciorilor devin ceva pe care, atunci când apeşi, schelălăie trist.” La final, poveştile bucatelor sunt îmbogăţite din plin cu aroma prunelor din ţuică şi a socului din siropul servit de Tatiana în căni generoase, cu gheaţă şi lămâie. Cine vrea să guste bucatele este aşteptat la fiecare sfârşit de săptămână la Costeşti pentru o nouă poveste cu gust hunedorean.

 

 

Laura OANĂ