Copiii fără visuri şi oameni care îi ajută să-şi înalţe copilăria

„Mă cheamă Gabriela şi am 5 ani, eu sunt Andrei şi am opt ani, eu sunt Nicoleta şi am 9 ani. Mă cheamă Georgiana şi am 13 ani”. Dacă îi întrebi la ce visează, ridică din umeri: „Nu ştiu…” Sau poate şi-au închipuit o viaţă mai bună? „Nu!”, răspunde trist sora mai mare. Ei sunt doar patru dintre copiii fără vise ai României, copii care trăiesc în condiţii mai apropiate de Evul Mediu decât de o ţară europeană în secolul 21: la Deva, în construcţii improvizate în mahalale, iar, la sate, în case dărăpănate care stau să pice peste ei.

Familia Gagiu din Deva nu are adresă – stau într-o cocioabă ridicată din te miri ce într-o zonă de deasupra cimitirului din Bejan. Părinţii lor au rămas în urmă cu mai bine de 10 ani fără apartament şi tatăl lor le-a ridicat două cămăruţe din tot felul de resturi. Acoperişul e din uşi recuperate de pe lângă ghenele de gunoi. O sobă şi ea improvizată face destulă căldură, dar şi îndeajuns fum ca să zădărnicească orice iniţiativă de curăţenie. Din rafturi prinse pe pereţi, rotocoale de haine stau atârnate peste paturi. Câte o icoană afumată prinsă lângă ochiurile de geam le aminteşte copiilor de sfinţi şi rai. „Aşa i-am găsit. Mi-a spus de ei o prietenă şi când i-am văzut ieşind din case în picioarele goale, prin zăpadă… Era ger, eu tremuram tot şi ei au venit aşa la poartă! Ai de mine! S-a rupt sufletul în mine! Am încremenit!”, spune Ionuţ Răducanu. Tânărul de 32 de ani este din Bârcea Mare, dar trăieşte de câţiva ani în Anglia. Şi-a făurit o viaţă nouă departe. Luptă în competiţii de K1 şi lucrează în construcţii. Munca şi sportul l-au ajutat să-şi depăşească condiţia, însă îşi aminteşte că a fost şi el copil sărac: „Povestea lor e dramatică, ştiu ce înseamnă pentru că şi eu am trăit asemenea lor, poate mai rău. Acum mulţumesc lui Dumnezeu că pot întinde mâna celui ce are nevoie. Sunt impresionat pentru că sunt copii inteligenţi, îi vezi că nu au mare lucru, de fapt, aproape nimic nu au, dar ei nu îşi doresc nimic, nimic! I-am luat cu mine la mall, peste tot, la pizza, i-am dus la salon la tuns. Le-am dat de toate, dar când s-au întors la ei acasă, parcă au venit la un palat! I-am întrebat ce vor? Nu vor nimic! Zic că au de toate! Sunt copii cu foarte mult bun simţ, inteligenţi şi cred că ei merită o viaţă mai bună, chiar nu merită traiul ăsta…”

Nu au apă curentă, nu au curent, doar un generator la care pot lega acum şi televizorul primit în dar de la Ionuţ. Toţi copiii sunt la Scoala nr 6, iar doi beneficiază de after-scolool prin proiectul Rotary Deva „Casa Alexandra”. Tatăl copiilor e electrician, dar nu are un serviciu stabil, ci munceşte cu ziua. Dintre toţi, doar cea mică, Gabriela, ştie să vorbească despre dorinţe: „Eu mi-aş dori să fiu educatoare şi dacă aş avea o cameră a mea aş umple-o de păpuşi, păpuşi de toate felurile!” Surorile ei habar nu au să spună ce şi-ar dori dacă o zână bună, de exemplu, le-ar putea îndeplini toate visurile. Greu, afli că Georgianei îi place să citească, dar nu prea are ce, Nicoleta tânjeşte la un puzzle şi Andrei habar nu ar cum ar arăta o casă mai bună pentru el. Cu toate acestea, puştiul râde tot timpul şi se bucură deplin din te miri ce: o mângâiere, o vorbă bună, o joacă în zăpadă…

Cât au stat împreună, Ionuţ i-a dus acasă la cei doi copii ai lui. Le-a făcut baie, prima baie în cadă din viaţa lor şi i-a învăţat să se spele, iar reacţia lui Andrei care, la 8 ani, a privit pentru prima dată desenele animate la televizor este fantastică. Râsetele copilului şi uimirea sa sinceră la năzdrăvăniile lui Tom şi Jerry au adus lacrimi în ochii lui Ionuţ care s-a ataşat de micuţi: „Foarte mult! N-am încotro, trebuie să plec la muncă, aşa-i viaţa, ne fugăreşte peste tot! Am şi eu doi copii, dar, dacă mă ajută Dumnezeu şi mă ţine sănătos, promit să mă întorc la ei”, spune Ionuţ. Nu îşi ia la revedere până nu mai schimbă nişte figuri de luptă cu Andrei şi mai vorbeşte odată cu Georgiana: „Să lupţi, mă auzi?! Să nu te laşi aşa, să tragi tare, să munceşti, să îţi faci o viaţă mai bună decât cea pe care o vezi la părinţii tăi! Ei sunt bătrâni, fac pentru voi ce ştiu şi ce pot, v-au dat un acoperiş şi o camera caldă, dar nu e de ajuns în viaţă! Crede-mă, poţi răzbi!” Şi nu o lasă pe fată până când nu spune: „Îmi doresc să ajung ceva şi să locuiesc într-un loc mult mai bine…”

Cazul copiilor care cresc într-o cocioabă la marginea Devei i-a impresionat şi pe motocicliştii şi tinerii care au iniţiat campania „Ajută satul”.

Împreună cu Ionuţ Răducanu, au mers să îi cunoască pe micuţi, să le afle povestea şi să decidă cu ce îi pot ajuta. Impresionaţi de felul în care copiii îşi duc viaţa la marginea Devei, motocicliştii au decis să le schimbe viaţa. „Cuvintele sunt de prisos, de fapte au nevoie, nici să fie judecaţi! I-am găsit nu într-o zonă rurală, ci la marginea Devei. Ne bucurăm că părinţii au grijă de ei şi copiii merg la şcoală şi au o şansă în plus faţă de cei din sate. Casa e făcută din ce au reuşit părinţii să adune: uşi pe tavan, bucăţi de BCA amestecate cu cărămidă între camere, geamuri găsite, un minim necesar unui trai. Să vedem cu ce îi putem ajuta, fiindcă terenul nu este al lor. Cred că vom veni şi le vom mări căsuţa”, spune Achim Marius, alias „Achimoto”, iniţiatorul campaniei „Ajută satul”.

Copiii au primit daruri trimite de motocicliştii din Haţeg, dar adevăratul ajutor de-abia acum va începe: „Acum nici nu are rost să le aducem prea multe pentru că nu au efectiv unde să le îndese. O mulţime de haine ei le ţin afară. E … jale! Jalnic! O să le aducem cărţi şi o să deschidem un cont special pentru ei ca să poată dona bani cei care vor să-i ajute. Copiii aceştia trebuie să aibă alte exemple, modele bune de viaţă, trebuie luaţi şi învăţaţi că se poate trăi şi altfel!”, spune Silvia Olari.

Pentru cei din campania „Ajută satul” nu este prima întâlnire cu copiii fără visuri ai României. Înainte de Crăciun, la Cărmăzăneşti, povestea unui fetiţe de 11 ani a reuşit să îi emoţioneze pe toţi participanţii la caravană. Ionela trăieşte alături de ai ei, într-o căsuţă ca vai şi amar. Sunt şapte oameni care se înghesuie în două cămăruţe. Casa prăpădiţă are pereţii crăpaţi şi podeaua scobită în lut, cu găuri şi ridicături prea puţini luminate de becul afumat. Pentru Ionela, nici nu mai conta din moment ce îşi putea îmbrăţişa în sfârşit păpuşa, singura dorinţă pentru Moş Crăciun.

În familia Borza, sărăcia e la ea acasă. Zecile de daruri primite de la voluntarii campaniei „Ajută satul” de-abia au încăput în odăile micuţe. Cu păpuşa în braţe, fetiţa de 11 ani a recunoscut sfios că nu are alte aşteptări de la viaţă: „Eu nu ştiu ce să spun, nu cred că visez ceva…” cuvintele fetiţei au aşternut uimirea printre tineri, până când unul din motociclişti, Gheorghe Furcă, a izbucnit zgomotos: „Ce neam suntem noi! Creştem copii fără nici un vis! Vă daţi seama! Copiii fără visuri! Fetiţe care nu se închipuie prinţese sau ceva de prin poveşti nici măcar în sufletul lor!” Ionela şi-a dorit atât de mult o păpuşă că a ieşit în zăpadă şi ger să o primească. În tricou şi aproape desculţă!

Laura OANĂ