Copiii artei populare (GALERIE FOTO)
Măiestria lor ciopleşte icoane în lemn şi modelează metalul în siluete care odinioară aveau înţelesuri magice. Mâini pricepute torc caiere de lână, iar fire colorate desprind în contururi complicate pânzele albe. Ciocane bat mărunt şi sonor în încăpăţânarea de fier a materialului, iar lame subţiri desprind în bucle fibra caldă a lemnului. O poveste frumoasă precum cele cu „înşir’te mărgărite” se aşterne statornic printre ani.
Este povestea profesorului Mircea Lac şi a copiilor care, sub îndrumarea sa, duc mai departe arta populară. Câteva generaţii de copii au devenit astfel artizani pricepuţi. Fetele au învăţat să toarcă şi să ţese, îşi fac bijuterii şi podoabe precum străbunicile lor, iar băieţii iscă adevărate minunăţii din lemn. Toate obiectele au detalii extraordinare şi respectă întru totul simbolistica ţărănească. „În trecut, fiecare lucru avea o semnificaţie, nimic nu se făcea întâmplător. Motivele ornamentale aveau o semnificaţie, însemnau ceva şi au rămas în tradiţie pentru că oamenii ştiau că aşa trebuia făcut şi nu altfel. Cu timpul s-au pierdut semnificaţiile, iar totul a rămas ca decor. Balţul şi lanţurile, cheiţele de la pădureni au ajuns podoabe de port chiar dacă la început aveau semnificaţii magice”, explică Mircea Lac, de la Centrul de Cultură şi Artă Hunedoara.
Tocmai la o astfel de podoabă munceşte Alexandra Maria Ioaneş: „La fel ca toate podoabele pădureneşti, are o însemnătate specială. Femeile purtau această piesă la costumul tradiţional, în şold, chiar dacă în Zona Transilvaniei sau în Moldova se purtau la gât. E foarte interesantă explicaţia – femeile aveau un cult, cel al fertilităţii. Balţul pe chici se purta la brâu. De fiecare dată când femeile îşi doreau să nu mai aibă copii, prindeau acolo câte o cheiţă. Dacă nu reuşeau se mai punea o cheiţă”, explică tânăra care este de ani buni în clasa lui Mircea Lac. Practic, balţul la care lucrează de ceva vreme este format din zimţi pe care îi face din cositor cu ajutorul unei matriţe din tuf vulcanic. „Balţul care se pune pe şold este diferit de cel care se pune la brâu şi care are catarame”, adaugă ea.
Mai încolo, Andreea Oprean meştereşte metalul, spre surprinderea mea. O ştiam pasionată de pictură şi grafică, iar acum ciocăneşte de zor, concentrată asupra piesei. L-a descoperit în urmă cu un an pe Mircea Lac, a lucrat în lemn şi de o lună struneşte metalul. Lucrează atât de bine încât va fi unul din elevii care ne vor reprezenta la olimpiada de profil. „Ei au o chemare aşa ca toţi, spre origini, spre trecut, dar copiii mei sunt copii deosebiţi. Nu sunt nişte tineri oarecare, trebuie doar priviţi cu câtă pasiune lucrează. Dacă i-aş opri, s-ar uita la mine tare urât!”, spune râzând profesorul.
Lângă o tânără şed două bucăţi de lemn care au devenit icoane, iar chipurile îngerilor şi a sfinţilor stau dovadă a priceperii fetei. Sfântul Gheorghe şi un Prăsnicar vorbesc despre talent şi muncă migăloasă. Dar Laura Vălean lucrează, în cupru sau argint, şi inele în forme antice: „Mi s-a părut foarte interesante acest model pentru că arată ca un fel de ţesătură. Am făcut şi câteva cu model dacic, dar şi după modele anglo-saxone de secol 12-13. Sunt lucrate în sârmă de cupru de diferite de dimensiuni”. Laura lucrează în metal, lemn, a încondeiat ouă, a folosit cositor în lemn. A devenit ucenica profesorului Lac doar de trei ani, dar lucrează în fiecare zi.
Andrei Buda este încă o minunăţie modelată de profesor. Tânărul a ajuns la orele sale în urmă cu şase ani: „În atelier, l-am cunoscut pe domnul Lac şi de la el am învăţat tot ce ştiu şi mi-a creat această pasiune deosebită pentru restaurare. Pare greu să faci asemenea podoabe, dar dacă îţi explică cineva cu atâta profesionalism şi îşi arată ce să faci, devine uşor”, mărturiseşte el. Lucrează în lemn, în os, în corn, metal şi piatră, dar preferatul lui e lemnul: „E singurul material organic care e aşa … atractiv!”
Etnografii spun că aceste ore de creaţie populară au o însemnătate covârşitoare pentru păstrarea tradiţiilor străvechi. „Ei sunt cei care vor duce identitatea noastră mai departe, ei vor fi cei care apără românitatea. Întâlnirile pe care Mircea Lac le organizează an de an sunt, din acest punct de vedere, cele mai interesante din întreg spaţiul românesc. Deşi sunt profesor vechi şi am peste 70 de ani nu am asistat la nici o tabără de creaţie, atât de densă, atât de interesantă şi plină de elemente de identitate”, spune entuziast prof. univ. dr. Ilie Moise de la Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu, un cunoscut etnolog şi folclorist. Este fascinat de ceea ce reuseşte să plămădească Mircea Lac cu copiii lui: „Ne uităm la astfel de piese şi vedem care e locul nostru în lume, care e contribuţia noastră la tezaurul de cultură tradiţională din lume.”
Demonstraţia de măiestrie au avut loc la Muzeul Textilelor din Băiţa, un loc amenajat de o româncă care a condus departamentul de conservare de la celebrul Metropolitan Museum din New York. Aşa că invitaţi veniţi din Statele Unite au urmărit uimiţi meşteşugul copiilor şi le-au ascultat poveştile. „Asta seamănă cu corpul unei femei şi cealaltă e ca trupul unui bărbat. Pe ele se învârteau firele colorate de aţă pentru a le ţine împreună şi aici se ţineau acele”, îi povesteşte despre două piese din lemn, în engleză, Sonia Coman de la Smithsonian Institution unei prietene din Statele Unite care exclamă uimită: „I see…”
Cercetătorii artei populare sunt captivaţi de ceea ce fac copiii profesorului. „Sunt încântată că l-am descoperit pe Mircea Lac pentru că ceea ce face ca artist, dar mai cu seamă ce face pentru educaţia tinerei generaţii, e fantastic! Nu doar că adună aceşti tineri şi îi motivează să înveţe despre trecutul neamului, dar îi învaţă să facă lucrurile despre care le povesteşte. Ei redescoperă lucrurile făcute de strămoşi şi le duc mai departe. Şi sunt atât de pasionaţi! Lucrează cu atâta atenţie şi mândrie într-o diversitate fantastică de materiale. E absolut impresionant”, spune femeia care a deschis singurul muzeu al textilelor din ţară: „Avem înăuntru câteva piese originale, dar acum vizitatorii au avut şansa de a vedea cum se făceau podoabele pădureneşti şi astfel le înţeleg mai bine”, crede Florica Zaharia. Mircea Lac nu este doar un artist şi profesor extraordinar, dar şi un om care cunoaşte lucrurile în profunzime şi ştie să vorbească copiilor despre civilizaţia ţărănească: „Pădurenii erau o enclavă puţin separată de restul zonelor din jur, cu acces mai greu. Trăiau sus, pe platourile munţilor. Acestei relative izolări îi datorăm noi păstrarea lucrurilor vechi, care acum au o mare, mare valoare etnografică. Mai puţini ştiu că Béla Bartók, unul dintre cei mai importanţi compozitori ai secolului 20 a dus la Budapesta nişte bătrâne din pădurenime pe care le-a înregistrat acolo, pe gramofon.”
Mircea Lac a realizat cu ajutorul copiilor şi o extraordinară colecţie de jucării din lemn, colecţie care le pune în valoare nu doar măiestria artistică, ci şi cunoştinţelele de matematică şi fizică: „Ei făcând jucăriile astea, văzând cum funcţionează, îşi dezvoltă gândirea, fac combinaţii şi pot să-şi dea seama, până la sfârşit, de sensul lucrurilor.” Rând pe rând, copiii aduc piesele ce stârnesc mirarea publicului care aplaudă fiecare piesă. „E o jucărie fascinantă, dar e greu de explicat cum funcţionează. E formată din mai multe trapeze de diverse forme. Când mărim distanţa dintre unghiurile din bazele lor, unghiurile laterale se micşorează, iar piesa îşi modifică forma”, explică o tânără în timp ce aduce jucăria din forma ei curbă, într-un glob. Jucăriile de lemn realizate de tineri împreună cu profesorul lor sunt adevărate bijuterii. Nu există privitor, indiferent de vârstă, să nu privească uimit aceste minunăţii.
La final, profesorul a păstrat piesa de rezistenţă – o moară de apă în miniatură realizată după o construcţie din Vadu Dobrii, la scara de 1 la 100. Macheta are absolut toate detaliile, inclusiv morăriţa -funcţionează perfect şi, dacă ar exista cereale pe mărimea ei, cu siguranţă moara pitic le-ar măcina taman la fineţea cerută de Mircea Lac. „Apa învârte roata de jos, care mişcă roata de sus cu piatra de măcinat. Roata alergătoare se învârteşte, cea stătătoare e dedesubt şi, între ele, se face făina. Pentru unii privitori, demonstraţia e cu atât mai interesantă cu cât le aminteşte de copilărie şi propriile jucării de pe vremea când puştii din sate îşi meştereau singuri piesele cu care se jucau. Profesorul Mircea Lac are aproape 50 de ani de activitate şi a câştigat cu obiectele realizate de el şi ucenicii lui o mulţime de premii la concursurile naţionale şi internaţionale de artă populară.
Laura OANĂ
