Ceasornicăria? O înțelegi într-o zi, dar o înveți într-o viață
Iosif Oprişa este unul din puținii ceasornicari pe care îi mai puteți găsi astăzi la Deva. Potrivit propriei sale experiențe, în munca de ceasornicar, ai o zi să înțelegi mecanismul și o viață întreagă ca să faci variațiuni pe aceeași temă. Și într-adevăr prin mâna meșterului au trecut în timp, la reparat, mii și mii de ceasuri cu zeci și sute de tipuri de angrenaje. Pentru un profan, amestecul în „treburile interne” ale liliputanului mecanism de ceas este ceva miraculos. Ochiul stâng al ceasornicarului, magnificat de lupă, focalizează un microunivers complicat, straniu, aflat într-o dinamică ce se exprimă onomatopeic în clasicul ”tic-tac, tic-tac”. „Nu e nimic sofisticat din momentul în care ai înțeles mecanismul care animă ceasul. Toate sunt la fel. Diferă doar soluția constructivă”, spune Iosif Oprişa.
Nu sunt prea puțini! Au fost prea mulți
„În presă se scrie despre ceasornicărit ca despre o meserie care moare laolaltă cu meseriașii ei. Nici vorbă! Chestiunea nu este că am ajuns prea puţini acum. Adevărul este că am fost prea mulţi pe vremea lui Ceauşescu”, spune meşterul. Acesta recunoaşte că visul său de tinerețe a fost să devină depanator radio-TV. „Aceştia erau vedetele acelor ani printre meşterii de la cooperație. Întâmplarea a făcut ca să ajung elev la secția de ceasornicărie şi să merg mai departe pe linia mecanicii fine. Nu a fost dragoste la prima vedere, dar cu timpul, m-am ataşat de această meserie”, spune meşterul.
Ceasornicărit de tonaj
Dar nu întotdeauna ceasornicăritul înseamnă mecanică fină. „În 1973 am fost solicitat să repar ceasul din turnul Bisericii Reformate din Deva. Are un mecanism imens și îmi aduc aminte că am transportat piesele defecte cu o dubiţă la o secţie de strungărie pentru recalibrarea lor”, povesteşte Iosif Oprişa.
Câte ceasuri, atâtea angrenaje
Curiozitatea ceasornicarului este întotdeauna legată de modul în care producătorul de ceasuri a implementat mecanismul. „Unele ceasuri au 30 de componente în angrenaj, altele trec de 200 de piese. Reparaţia devine tot mai complicată dacă ceasul are cronometru sau afişează data. Lucrurile se complică şi mai mult în cazul ceasurilor subacvatice. Dotarea necesară pentru presurizarea acestora după reparaţie costă prea mult pentru micul meu atelier”, mărturiseşte Iosif Oprişa.
Doxa, Atlantic? Mici copii față de marile firme elvețiene
Am fost obişnuiţi să credem că mărci precum Doxa sau Atlantic sunt brand-uri supreme în lumea ceasurilor de elită, a ceasurilor elvețiene. Iosif Oprişa spune însă că „Rolls Royce”-urile ceasurilor sunt alte mărci de care românii nu au prea auzit. „Un „Schaffhausen” sau un „Patek Phillipe” sunt ultimii producători elveţieni independenţi de ceasuri. Ei creează adevărate opere de artă şi chiar unicate la comanda clientului. Un ceas costă de la câteva mii la câteva zeci de mii de euro. Acestea sunt construite cu componente din platină, cristale şi aur”, spune meşterul.
Ceasul electronic a ucis tic-tacul
Potrivit meșterului ultima mare bornă novatoare în domeniu a fost apariţia ceasurilor electronice. De atunci, noul se manifestă în mărci, forme şi materiale care încearcă să ţină pasul cu moda. ”Încet- încet, la presiunea telefoanelor celulare care devin principala sursă de informare asupra orei, ceasul, din necesitate, devine doar un fel de podoabă pusă la încheietura mânii”, este de părere ceasornicarul.
Lupe 10x
Potrivit lui Iosif Oprișa cea mai grea parte a meseriei este depistarea defectului. Dificultatea crește proporțional cu complexitatea mecanismului. Există piese defecte care nu depășesc dimensiunea unor zeci de microni. Ca să poată ”opera” la acest nivel de miniaturizare, meșterul folosește o trusă de lupe. ”Am trei lupe care măresc de trei, patru şi, respectiv, de 10 ori. Nu aș putea face nimic cu ochiul liber”, spune ceasornicarul.
Adrian SĂLĂGEAN
