Cătunul cu căluşeri din două judeţe

„Cât îi Vârful Ciungului/ Păi, voinic ca mine nu-i!”, strigă ceata de flăcăi de răsună munţii dacilor. De prin case şi de pe uliţă, oamenii tresar când aud muzica şi strigăturile căluşerilor care se adună în grabă ca să pregătească jocul de Crăciun. Aici, departe de vânzoleala oraşelor, la graniţa dintre judeţele Alba şi Hunedoara, tinerii din cătunul Ciungu Mare se străduiesc să păstreze obiceiurile locului, după cum le-au moştenit de la bunii lor.

,,Suntem pe Gurguiata”, zice un flăcău înainte să ajungem la intrarea în cătun. Oprim undeva pe drum, iar peste coamele înzăpezite, departe, se zăreşte Măgura Uroiului, dincolo e Orăştia şi, printre alte două spinări împădurite, se vede Cugirul. Ninge potolit şi razele soarelui coboară în cunună peste un dram din cătun.

E atât de frumos că îţi dau lacrimile. Unul dintre muzicanţi nu mai poate nici el de atâta minunăţie şi scoate taragotul. Acordurile par să se joace printre fulgii de nea şi apoi se strecoară năvalnic spre zare. De pe drumul care şerpuieşte alb, către cer, printre gardurile trainice de lemn, se văd câteva acoperişuri zgribulite sub nămeţi.

„La noi îs împrăştiate casele: fiecare pe un deal, ba pe un părău, cum îşi făceau oamenii mai demult căşile. Unde or putut. Casa de aci îi pă „Dealu’ lu Todor în jos”, acolo, pă unde se vede Măgura, e pe „La Ştefănescu”, drumul care mere către Cucuiş. De la o casă, la alta, meri cam jumătate de oră, ba şi un ceas! Chiar mai bine, depinde de distanţă”, zice Mircea Nasta, tânărul care în acest an e vătaful cetei de căluşeri. Şi nu ai cum să nu întrebi: „Şi când trebuie o cană de faină? Cerem la altul, da’ merem pe jos!”, vine răspunsul zâmbit al bărbatului.

“Voi, băieţii noşti din sat, e vremea de colindat!”

Nu e deloc uşor pentru tinerii din cătun să se strângă de pe toate coclaurile ca să îşi colinde neamurile şi să joace căluşerii. În Ciungu Mare, din comuna Romos, au rămas mai puţin de 30 de case răsfirate pe coastele Şureanului. „Te răzgândeşti până ajungi la vecina”, glumeşte un muzicant din Cugir însurat cu o fată de aici. Au rămas mai puţine familii decât într-un bloc bun. Aşa se trăieşte în cătunul Ciungu Mare.

În oraşele judeţului sau în centrul de comună nu-i leac de nea, dar ca să ajungi în sătuc, treci în alt anotimp: e nevoie de maşini de teren cu lanţuri pe roţi. Şi e de-abia decembrie! Oamenii sunt obişnuiţi cu traiul greu şi cu distanţele lungi. Cum se întinde apusul, un flăcău dă adunarea peste deal: „Merg să adun băieţii din sat, pentru colinda de Crăciun. La noi îs foarte împrăştiate căşile, îi greu până îi anunţi pe unul, pe altul… O să-i strig şi o să vină”, explică „omul de primire” al cetei. Ioan Sterp, „a lu’ Jinaru” e cel care ştie “strigăturile şi minciunile”. Se propteşte într-un vârf de sat şi dă de veste: “Voi, băieţii noşti din sat, e vremea de colindat! Încă nu ne-am adunat! Ia veniţi ai noşti flăcăi, să strigăm o dată: hăăăi!”

Acasă, mai aproape de cer

Flăcăii din ceata de căluşari lasă lucrul şi fug să se gătească. E nevoie de multă muncă din partea femeii casei ca să pregătească costumele pe care le poartă feciorii lor. Doar ca să încreţească poalele cu tiglăzăul le ia vreo două ceasuri.

„Să îndoaie tăt aşa ca lamele. Să adună tăt cât una, tăt aşe. Dai cu fierul pă iele şi le apretezi. Să strânje tăt materialul, bine, bine. Să ţin şi în dulap învelite în batic ca să fie tari şi drepte”, zice Eleonora „a lu’ Nicolai, a lu’ Gligor”.

Nu doar jocul căluşerilor s-a păstrat din bătrâni, ci şi costumul. Nimeni nu mai ştie acum să facă pieptarele specifice portului popular de pe Munţii Orăştiei, zice femeia în timp ce îşi ajută băiatul să se gătească cu costumul de căluşer: “Ăsta-i pieptar adevărat, tata mieu o fost mire cu el! Are vreo 60 de ani, piptarul! Şi soţul meu l-o purtat în tinereţe, acu’ îi rândul lui Adi”, spune femeia în timp ce leagă primbura tricoloră peste pieptul tânărului.

Adrian Simoiu este unul din flăcăii din ceata de căluşeri care bat drumurile lungi, la deal şi la valea, kilometri întregi şi grei prin nea, ca să păstreze obiceiul locului. Are 22 de ani, o soră în Germania, dar el nu are de gând să plece din munţii lui. „ Io-s copilu lu’ Vasile a lu Simoiu de la munte. Am terminat Liceul Agricol din Geoagiu. Nu o să plec de aici. Îs tânăr da-mi place la noi. Aici îmi găsesc liniştea şi alinarea. Aici mă simt acasă. Îmi place aici să merg la animale, mă simt în largul meu. Am fost şi în oraş, am fost şi prin cluburi…, îi fain şi acolo, dar tot acasă mă întorc!”

Cum se lasă postul Crăciunului, tinerii din cătun se adună în fiecare seară, după ce au terminat munca de prin curte. Se strâng în ceată şi fac repetiţii ca să meargă jocul strună până în ziua de Naşterea Domnului când pleacă la urat: merg de la o casă la alta, să joace căluşerul şi să colinde. În jumătate de ceas, de la strigarea „omului de primire” de peste deal, încep să coboare tinerii îmbrăcaţi în costumele strămoşeşti. Unii vin pe uliţă, alţii apucă, de-a dreptul costele, prin zăpadă. „Hai să trăiţi, măi, băieţi!” îi întâmpină a lu’ Jinaru. „Doamne ajută!” vine răspunsul şi băieţii îşi dau din mână în mână butelcuţa cu tărie: ”Noroc! Hai să-nchinăm din această ploscă bună, crăcănată, cu vinars făcut de la ciungi, cu prune de-alea lungi!”.

Se  îndeamnă între ei: „Îi foarte tare, de te-nmoaie la picioare! Doamne ajută!”, icnesc flăcăii respirând lung să stâmpere focul din gâtlej şi să stârnească jocul picioarelor. O apucă pe drum către o casă arătoasă: „Dragu’ mi-i să merg în jos, să iubesc tăt ce-i frumos! Dragu’ mi-i să merg în sus, să iubesc pe sub ascuns! Iuuu”, chiuie flăcăii să-şi anunţe gazda să deschidă porţile pentru colindători.

„Bună ziua, gazdă mare! Nu vă speriaţi prea tare, că venim cu larmă mare! Ai noşti ficiori din sat, mândru s-o-mbrăcat! În costume populare ş-or plecat în lumea mare! Şi am mers din casă-n casă, până aci, la dumneavoastră. Şi-nainte de-a pleca, îndrăznesc a vă-ntreba: dacă ne primiţi sau ba!”

Sub ochii femeilor, care urmăresc totul din uşa casei, gazda zâmbeşte: „Primim! Primim!”. Tânărul ridică plosca către căluşerii şi muzicanţii din poartă:”Hai, ficiori, că-i gazdă bună, ne-o primi şi la anu de-o vini!”, torogoatele şi acordeonul prin a cânta şi flăcăii încep să salte stârnind zurgălăii de pe ciucurii coloraţi prinşi pe picioare. La semnul vătafului începe jocul: „După mine, mă, ficiori! Hop, hop, hop!”

Timp de minute bune, dansatorii bat puternic zăpada din curtea gazdei şi strigă de răsună zările. Căluşerul este un joc fecioresc inclus în patrimoniul UNESCO. În zona munţilor Orăştiei, tinerii îl joacă, în cete, în primele zile ale Crăciunului. Jocul efectiv este o succesiune de figuri numite ponturi, specifice fiecărui sat. „Noi avem mitraliera, bâta, urzica, hotărâta… e tare frumos obiceiul ăsta: fără căluşeri, nicu nu ştim că e Crăciun! Aşa ne-am învăţam pe aici, să merem cu căluşari”, zice vătaful Mircea Nasta „a lu’ Frizeru”.

Căluşerii merg cu colinda la fete în ziua de Ajun, iar jocul se porneşte în prima zi de Crăciun când se trece pe la casele din cătun. A doua zi, de dimineaţă, căluşerii coboară la biserică, colindă în faţa altarului şi apoi pleacă să joace în satele comunei. Nu le e uşor, dar: “La care-i place şi-i tânăr, merge! E foarte fain! Eu să fiu altfel, să stau acasă şi să-i aud pe feciori prin sat, nu pot! Fierbe sângele în mine!”, zice Adrian a lu’ Nicolae.

“Îi greu doar că-i mai mult de umblat, dacă n-ar fi atâta de mers pe coaste, ar fi mai uşor. E mult de la o casă la alta, dup-aia ai de jucat, de colindat… se adună, dar când se aude muzica şi strigăturile, altfel îi!”, zice şi Constantin Sterp.

După joc, căluşerii colindă gazda. Şi, când ajung la casă cu fată de măritat, obiceiul locului e cu totul inedit. Fata e aşezată pe un scaun şi înconjurată de flăcăii care îi cântă, apoi o zvârle către cer. „La mulţi ani cu sănătate, de Crăciun să aveţi parte!”, zic băieţii şi apucă zdravăn de scaunul pe care şede frumoasa: „Sus cu fata!” zice unul şi fata este ridicată deasupra tuturor de câteva ori în timp ce flăcăii strigă: „Vivat! Vivat! Vivat!”.

„E fain, dar un pic ciudat să te arunce aşa cu scaunul”, zice Ionela, fata colindată. Nici nu apucă să-şi tragă bine sufletul şi este luată cu foc, la joc. În funcţie de casa la care merg, căluşerii îşi aleg colinda: „Avem colinda băiatului, a bogatului, a fetei… şi aţi văzut cum este asta la noi, după ce cântăm „Mere Lina la fântână”, luăm fata cu scaunul şi o necăjim”, spune Ioan Sterp. Gazdele îşi cinstesc colindătorii cu ce-au mai bun prin casă, unii chiar îi poftesc la masă.: „Băi ficiori cu-a noastă ceată, ce-i aicea adunată, da-ţi-vă pe lângă mine, să vă zic ceva de bine! Uitaţi aici om bun, care cinsteşte ficiorii lui Crăciun, cu o sumă mare de lei, bani frumuşei, din banca românească, cine-o cinstit, să trăiască!”, zice căluşarul de primire şi ceata răsună: „Trăiască!”

Obiceiul căluşarului e cel mai îndrăgit pe aceste locuri. „Ne bucurăm tare mult de ei şi de-abia apucăm să vină sărbătorile de Crăciun să-i vedem! E obicei vechi, s-a pierdut pentru un timp, apoi l-am reluat prin `94. Vin de la o casă, la alta, vin cu strigături, îi vezi cum urcă muntele… întinereşti!”, zice Vasile Simoiu, care a jucat şi el în tinereţile lui căluşerul, ani buni.

„Asta cu căluşerii îi o tradiţie foarte frumoasă”, zice şi taragotistul Mihai Mocanu, din Cugir: „Eu am cântat în multe locuri, multe şi pe munte, da’ ca aicea, în Ciungu Mare, n-am întâlnit! Tineri care să ţie tradiţia ca ei, să steie în sat, să nu plece din casa părintească de la munte în străinătate, ca alţii. Băieţii ăştia or rămas aici! Şi n-au viaţă uşoară, doar frumoasă!”

Colindul căluşerilor se termină seara târziu în casa unei gazde, cu muzică şi voie bună, un ospăţ aşa cum numai oamenii de la munte ştiu să facă. Cu muzicanţii alături, căluşerii au dau şi pe strigături care fac muierile din casă să chicotească: „Şi-i o lege la femei/ Una bună, ţine trei/ Unu’ să o pregătească/ Alţii doi s-o mulţămească!” Dar nici muzicanţii nu se lasă, dimpotrivă! Nimeni nu ştie să roşească obrajii şi să stârnească veselia cum o fac ei.

Şi-ţi vine să scrii versurile astea doar ca să ştie lumea de ele: “Bagă bine şi-ndesat/ Unde-i negru şi crăpat!” Şi uite aşa se sparg blidele când le scapă muierile de atâta râs: “M-o-nvăţat tata să sar, şi pe fete şi pe cal! Dar pe fete sar mai bine, că şi ele sar sub mine!”

Sărbători fericite din Ciungu Mare!

Laura OANĂ