Castelul uitat: bijuteria de pe malul Mureşului

Construit în secolul al XVII-lea, Castelul Gyulay Ferencz impresionează vizitatorul cu arhitectura locului şi aerul aristocratic al conacului: linii şi deschideri elegante se întrezăresc de sub bolta arborilor uriaşi care străjuiesc aleea. Exemplare straşnice se întind de-a lungul parcului şi te invită la o plimbare printre secole de istorie.

Castelul de la Mintia este construit în stil neoclasic, recunoscut pentru elementele sale împrumutate din stilul clasic grecesc şi roman, forme care trebuie să se fi potrivit de minune cu colecţia de statui, altare şi piese provenite din antichitate, o colecţie renumită înainte de cel de-al II-lea război mondial. După venirea comuniştilor, castelul a trecut prin numeroase transformări. A fost pe rând sediu CAP, magazin mixt chiar şi cârciumă. După revoluţie, a fost unul dintre sediile jandarmeriei până când a fost retrocedat către moştenitorii fostului proprietar.Acum, la parterul construcţiei locuiesc Éva şi Horváth-Tholdi, doi oameni modeşti pe care puţini îi cunosc. Revenit din Australia după 27 de ani, Péter, fiul ultimului proprietar înainte de instaurarea regimului comunist nu se descurcă deloc bine în limba română, motiv pentru care povestea locului o spune, soţia sa, Éva: „Noi suntem ca nişte străini pentru că nici eu, nici soţul nu am trăit aici până de curând. Eu am venit din secuime şi soţul meu din Australia.

El s-a născut în Ungaria pentru că tatăl lui, după război, nu s-a mai putut întoarce aici, în Ardeal pentru că se ştia ce se va întâmpla. După retrocedare, noi ne-am mutat aici – nu ne ştia nimeni, nu cunoşteam pe nimeni, degeaba băteam la uşi.

Toată lumea spunea că e minunat că am primit castelul şi că vrem să-l renovăm, dar niciodată nu am primit un ajutor care să conteze şi să aibă o valoare culturală.” Familia Horváth-Tholdy se străduieşte să redea strălucirea de odinioară a castelului. Au mult de lucru, iar investiţia e enormă.

Fântâna arteziană din faţa conacului îşi păstrează forma, dar nu şi utilitatea iniţială: e devenit un soi de piscină semisferică deasupra solului. Scările care urcă în conac, către sala de bal se sfarmă la fiecare pas mai apăsat. Renovările făcute aici de-a lungul vremii au fost doar cârpeli şi nu au nici o legătură cu istoria sau arhitectura. A fost păstrată podeaua originală şi un nou strat de luciu acoperă fibra caldă a lemnului. Tavanele înalte, boltite, uşile şi ferestrele mari dau atitudine regală locului şi te fac să regreţi că nu ai mai prins măreţia de odinioară a castelului nobiliar.

Chiar dacă totul străluceşte de curăţenie, prea puţine camere sunt mobilate într-un stil care să se potrivească cu arhitectura. În multe odăi, câteva paturi simple, noptiere şi lămpi îşi aşteaptă oaspeţii care poposesc aici pentru excursii sau câteva evenimente. În sala cu şemineul renovat, sute de scaune aşteaptă următorul eveniment.

Arhitecţii au gândit şi o perspectivă unică – cu toate uşile deschise, dintr-o aripă a castelului poţi privi, cale de vreo 50 de metri, până în cealaltă parte, priveliştea de dincolo de sticla ferestrei.

Castelul de la Mintia sau Marosnémeti a fost construit în anul 1641 de către Gyulay Ferencz, căpitanul Cetății Deva, un general renumit al lui Gheorghe Rákóczi, cunoscut și ca Gheorghe Rákóczi cel Bătrân, principe al Transilvaniei între anii 1630-1648. Gyulay Ferencz. Nu se cunosc prea multe lucruri despre primul proprietar. Gyulay Ferencz, cel care a construit castelul, a fost căpitan al Cetăţii Deva, subcomite de Oradea şi general a lui Rakoczi. Gyulay Ferencz este pomenit însă în câteva studii istorice: „Keresztes András, căpitanul cetăţii Săcueni, a însoţit pe Rákóczi (rănit mortal) iniţial la Oradea, a înştiinţat pe soţia lui în secret şi a transportat apoi trupul neînsufleţit al principelui la Ecsed cu Gyulay Ferenc, căpitanul Oradei, însoţiţi şi de majoritatea soldaţilor din cele două cetăţi”, se pomeneşte în lucrarea „Viaţă cotidiană în Târgul Diosig şi împrejurimi….”

Autorul,  Szabó József, mai scrie despre momentele când, împotriva lui Rákóczi, mărşăluia armata de 25.000 de oameni a paşei de Buda, Ahmed Sidi, la porunca sultanului: „La sfârşitul lunii aprilie 1660 (…) vicecăpitanul orădean Gyulai Ferenc a încercat să organizeze apărarea zonei adunând sub conducerea lui soldaţii din Oradea, haiducii de pe valea Crişului şi iobagii de pe văile Barcăului şi Ierului cu haiducii bihoreni, dar la urmă s-au retras (în cetăţile Pocsaly, Săcueni, Ecsed, Oradea, Kálló, Ibrány şi Debrecen) şi au încercat salvarea bunurilor.”

În 1834, Gyulay Lajos a modificat mult construcţia care devine cel mai mare castel clasicist din Transilvania. A fost primul castel dotat cu băi. În 1848, când proprietarii s-au refugiat la Cluj în momentele revoluţiei, castelul de la Mintia a suferit distrugeri, iar biblioteca, cu colecţia impresionantă de cărţi, a dispărut.

Edificiul a fost reconstruit în 1851 cu fațada în formă de portic cu mulți pilaștri, o formă păstrată până astăzi. În 1869, odată cu moartea lui Gyulay Lajos, edificiul e moștenit de familia Kuun. Aici a trăit și a lucrat celebrul savant, Kuun Géza. Acesta a studiat literatura maghiară şi germană la Universităţile din Budapesta şi Gottingen, a devenit membru, apoi vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe din Budapesta. A frecventat cercurile înalte de la Viena, avea relaţii amicale cu celebrul compozitor şi pianist Franz Liszt şi a cunoscut-o şi pe scriitoarea Elena Ghica, nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, prima femeie care a escaladat vârful Mont Blanc, pe 1 iunie 1860.

După 1870, Geza Kunn s-a stabilit la Mintia şi prezenţa lui aici a transformat localitatea într-un loc de pelerinaj pentru personalităţi din domeniul culturii şi ştiinţei din mai multe ţări europene, dar şi oficiali ai Curţii Imperiale. Istorici, nume mai ale nobilimii, prefesori şi savanţi vestiţi ai Europei erau atraşi aici nu doar de frumuseţea conacului de pe malul Mureşului, dar şi de imensa bibliotecă a Castelului de la Mintia. Cronicile descriu un salon decorat cu portrete de familie şi cu obiecte preţioase dar şi un parc care impresiona iubitorii naturii şi ai istoriei.

După moartea lui Kuun Géza, castelul şi moşia au trecut pentru o perioadă scurtă de timp în posesia familiei Kemény, apoi, din 1909, au intrat în posesia familiei Horváth Tholdy, de la care, clădirea a fost naționalizată în perioada regimului comunist.

În 2007, după o lungă perioadă de litigiu, imobilul a ajuns înapoi în posesia familiei Horváth Tholdy.

Castelul are o amprenta la sol de peste 900 de metri pătraţi şi ridicată pe o structură formată din demisol şi parter. Construcţia are 20 de camere şi cinci băi.

Soţia proprietarului munceşte aici pe rupte: „Nu e atât de greu să obţii un castel, cât e de greu să-l întreţi. Poate că lumea te invidiază că ai un castel, dar nu ştie cât de multă muncă este

de făcut. Chiar şi dacă nu restaurezi nimic, doar întreţi ce ai, şi tot este mult. Să menţii actuala situaţie e destul de greu pentru noi”. Castelul de la Mintia este clasat drept monument istoric de valoare naţională, de clasa A, o clasare care îl propulsează în topul monumentelor, dar îl dezavantajează când vine vorba de accesarea de fonduri pentru reparaţii: „Ni s-a spus că există fonduri europene, că ne încadrăm, dar nu sunt şanse să primim bani din moment ce concurăm pe aceeaşi linie cu cele mai importante cetăţi şi castele din regiune.”

 

Singurii care i-au ajutat sunt copiii de la Liceul Teoretic Téglás Gábor care l-au „adoptat” în urmă cu doi ani. Elevii vin la Castelul Gyulay Ferencz de la Mintia şi dau o mână de ajutor proprietarilor de fiecare dată când e nevoie de ei: „Programul „Adoptă un monument” a demarat la iniţiativa domnului Iuliu Winkler, un program care a pornit în şcoala noastră. Din 2016, când copiii erau în clasa a VII-lea, ne-am alăturat şi noi.

Cum majoritatea monumentelor din oraş erau deja luate, noi ne-am îndreptat către monumentul de la Mintia. Castelul, prin ţinuta sa, impune respect. Noi am dori ca el să fie cunoscut de cât mai multă lume fiindcă merită să fie promovat şi noi asta şi facem prin activităţile noastre”, explică profesoara Agneta Heiuş.

Tinerii din clasa a IX-a spun că sunt fascinaţi de arhitectura şi poveştile castelului. Pentru fete, în special, e prilejul potrivit să se viseze prinţesele locului. Nişte prinţese care nu se sfiesc să pună mâna pe mături. „Castelul îmi aminteşte de copilărie şi de faptul că atunci când eram mică, mă visam prinţesă. Când vin aici, parcă visul devine realitate”, mărturiseşte una dintre „prinţese”.

Copiii ajută la curăţenie, atât în castel, cât şi în parc. După vijelia din vara trecută, când o parte din arborii seculari au căzut, copiii au fost de mare ajutor la îndepărtarea lemnelor. Elevii se mobilizează şi atunci când în sălile castelului are loc un eveniment cultural. Sprijinul lor, dar şi susţinerea morală, contează mult, spun proprietarii: „Când am văzut programul acesta „Adoptă un monument”, m-am gândit să contactez profesorii.

Îi chem să mă ajute când avem vreun concert şi ei sunt mândri că pot participa. Nu e doar un simplu proiect prin care nişte copii vin şi ajută pentru că, faţă de câtă muncă e aici de făcut, nu e aşa mare lucru. Faptul că se interesează, că învaţă ce trebuie făcut într-un anumit caz, cum trebuie rezolvat, că învaţă mult din istoria locului, că sunt interesaţi de un monument e ceva extraordinar. Până şi faptul că se joacă aici şi însufleţesc locul, tot e ceva!”, se bucură Eva Horváth-Tholdy.

Parcul castelul păstrează mult din splendoara de odinioară chiar dacă se vede că a fost ciuntit grosolan. În lucrarea sa de doctorat, “Grădini Istorice în Transilvania”, unul dintre cei mai buni specialişti în arhitectură, Andreea Paraschiva Milea, enumeră la capitolul “Grădini istorice transilvănene clasate drept monumente istorice” mai multe asemenea locuri din judeţul Hunedoara printre care şi Parcul Castelului Gyulay Ferencz din Mintia.

Odinioară un loc extrem de bine îngrijit, parcul a suferit alături de castel din pricina proprietarilor de pe vremea comuniştilor, la fel ca şi alte grădini nobiliare din ţară, lucru sesizat şi de autoarea lucrării: “Un prim motiv pentru abordarea studiului grădinilor istorice transilvănene l-a constituit caracterul lor efemer: fie ele declarate drept monumente istorice, sau nu, multe sunt doar o amintire.

Un al doilea motiv, la fel de prezent ca şi primul, a fost dat de măsura extrem de redusă în care istoriografia română se referă la fostele amenajări peisagere aferente fie cadrului rezidenţial, fie cadrului public, amenajări care au avut de suferit în ultimele decenii, uneori prin distrugeri intenţionate, alteori prin ignoranţă, indiferenţă sau lipsa mijloacelor de a le menţine. Astfel, lucrarea de faţă vine pe un teren relativ liber, încercând să completeze o lipsă în istoriografia subiectului”.

Apărută în 1918, “Carta Grădinii Istorice” defineşte conceptul de “grădină istorică” drept “o compoziţie arhitecturală şi vegetală care, din punct de vedere al istoriei artei, prezintă un interes public, fiind considerată astfel monument”Dezvoltat de Kuun Géza, parcul cuprindea specii rare de plante, tufe de trandafiri şi arborii seculari, maiestuoşi, ajunşi la vârste onorabile cărora contele Kuun le-a dat nume după mari scriitori maghiari, unii pe care îi cunoscuse personal. De pildă, „Arborele lui Attila” e botezat astfel în memoria lui Attila Gerando, scriitor şi jurnalist, un om care scria poeme în limbile franceză şi maghiară, ghiduri de călătorie, dar şi articole de etnogeografie în cunoscute publicaţii ale Europei. Geza Kuun a murit în 1905. Se spune că trupul contelui Geza a fost înmormântat la Cluj, dar inima sa a fost adusă şi îngropată în cimitirul din curtea Bisericii Reformate din Mintia, alături de alţi membri ai familiei sale şi de foşti stăpâni ai Castelului.

De-a lungul timpului, multe castele au ajuns o ruină, iar parcurile lor sunt în paragină şi au căzut  pradă hoţilor de lemne. Nimeni nu le-a vrut puse în valoare, parcă nimeni nu şi-a adus aminte de ele. Eva Horváth-Tholdy se bucură că parcul mai are încă supravieţuitori, printre care un stejar secular şi doi platani gemeni, nişte uriaşi superbi care se îmbrăţişează în faţa conacului.  Iniţial, parcul din jurul castelului se întindea pe cinci hectare în jurul clădirii. Parcul adăpostea cel mai bogat lapidariu din Transilvania, cu o însemnată colecție din epoca romană. Acum a dispărut totul, în afara unei piese care este încastrată în zid: „Te emoţionează să ştii că are 2.000 de ani, din jurul anilor 190, poate 196. E realizat în amintirea lui Marcus Aurelius. Textul latin este complet şi se poate încă desluşi dacă pică lumina într-un anumit fel.

Fiind încastrat în construcţie, s-a păstrat şi e singura piesă care a rămas din lapidariu. Nu ştiu dacă în Transilvania a fost vreun lapidariu mai bogat decât cel de aici”, spune proprietara.

Soţii Horváth-Tholdy nu prea ştiu unde au ajuns piesele din lapidariu. Ştiu că nu le pot primi înapoi, dar spun că ar fi interesant – măcar în cazul celor expuse în muzee – ca măcar o mică plăcuţă să amintească locul de unde au fost aduse.

Potrivit istoricului Volker Wollmann existau aici multe piese printre care: o placă onorifică pentru împăratul Marcus Aurelius Antoninus (Caracalla) pusă între 202-209; un altar onorific din anul 245, ridicat în cinstea împăratului Marcus Iulius Philippus (Arabul); un capitelul bogat ornamentat şi cu un focus pentru ofrande; un altar votiv dedicat lui Iupiter Heliopolitanus de un centurion din legiunea IIII Flavia Felix; mai multe stele şi lespezi funerare. „Ca şi în cazul Ulpiei Traiana, unde o mare parte a descoperirilor arheologico-epigrafice au fost adăpostite şi expuse iniţial în curţile unor conace nobiliare din Ţara Haţegului, asistăm şi la Micia la acelaşi fenomen.

Din motive lesne de înţeles, adică nemijlocita apropiere a ruinelor castrului şi aşezării, cele mai multe monumente romane din Micia au ajuns la castelul grofului Gyulai din Mintia (după 1948: Casa Agronomului). În parcul comitelui Géza Kuun din Mintia s-au păstrat de asemenea câteva monumente epigrafice”, notează istoricul în studiul „Diaspora” monumentelor arheologico-epigrafice din centre urbane şi militare ale Daciei Superior.

Cu fondurile limitate, fără nici un pic de ajutor de la autorităţi, cu vecini care depozitează bălegar şi gunoaie la gardurile proprietăţii şi chiar la intrarea către monument, soţii Horváth-Tholdy lucrează încet la restaurarea clădirii şi la salvarea parcului. E istovitor, dar încă au speranţe, spune Éva Horváth-Tholdy: „Vrem să organizăm aici evenimente şi festivaluri, am şi avut câteva, dar nu prea sunt solicitări. Eu cred că nici bunăvoiţă din partea autorităţilor locale nu este – am propus primăriei să facem aici zilele satului, dar nu ne putem impune cu forţa. Anul acesta avem de gând să facem o manifestare gen: zilele uşilor deschise. Vrem aici o tabără multietnică, pentru că nu ne dorin aici doar copii care ştiu limba maghiară, vrem şi români alături de noi. Încercăm să dăm viaţă castelului dar lucrurile se urnesc destul de greu şi timpul trece peste castel şi peste noi.”

 

Laura OANĂ