Cartierul Muzicanţilor: viaţa de ghetou în acordurile lăutarilor

O felie cruntă din România reală! Pentru cei care nu au păşit niciodată în Cartierul Muzicanţilor din Geoagiu, imaginile sunt şocante. Sunt peste 1.600 de persoane într-un loc care se întinde pe mai puţin de un kilometru. O comunitate săracă, înghesuită, care trăieşte cu mult sub limita decenţei. În doar câţiva paşi întâlneşti zeci de copii, care se joacă desculţi, despuiaţi. O imagine de secolele trecute pe care politicile sociale proaste au perpetuat-o până în secolului 21.

Stau în căsuţe, multe prăpădite. Trei sau patru generaţii se înghesuie în încăperi mici, multe insalubre. Pe garduri stau rufe la uscat şi, în faţă, şed alte generaţii. Tot la soare.

Cartierul înşiră de-a lungul Văii Geoagiului, cât vezi cu ochii, căsuţe mai îngrijite sau rău prăpădite, aliniate între uliţe strâmbe şi mici. Toate sunt micuţe, dar interesul şi hărnicia proprietarilor fac diferenţa – unele au acoperiş trainic, tencuieli frumoase în culori potrivite, geamuri termopan cu roletă, altele sunt doar nişte ridicături din bucăţi de BCA, cu acoperişul încropit din table găurite de metal şi OSB. În multe locuri, kitsch-ul e de un grotesc uimitor. O căsuţă pare ciudăţenia lumii: nişte geamuri albe şi arătoase, cu sticlă şi perdele curate, sunt zidite între cărămizi mâncate de umezeală şi proptite cu doi bolţari.În faţa caselor, unii se lăfăie pe fotolii te miri de unde recuperate şi mese încropite din lăzi de plastic. Fiecare casă are cel puţin o antenă de satelit. Rămâi uimit de puzderia de culori din arhitectura locului, de varietatea materialelor folosite şi chiar de ingeniozitatea cu care oamenii au găsit noi întrebuinţări pentru tot soiul de obiecte. O lume a sărăciei, în care nu se trăieşte, ci se supravieţuieşte.

Bineînţeles că oamenii sunt nemulţumiţi – unii se plâng de vecini, alţii de autorităţile locale care le-au dat case, dar prea mici şi nu le dau lemne, se plâng de guvernanţi care nu le dau nimic. „Apoi, nu ducem prea bine doamnă dragă! Vin înainte de vot şi după aia uită de noi!”, exclamă o femeie subţirică pe care mulţi o şâşâie, iar ea declară mândră: „M-am săturat să tac!” În jur, se strâng roată toate sufletele de pe câţiva metri de uliţă, adică vreo 30 de persoane, de la copii cu degetele-n gură care privesc nedumeriţi la adulţi, la tineri îmbrăcaţi sclipitor sau bătrâne în rochii late. „Iarna nu să gândeşte nime de familiile aştea! Aici îs mulţ’ fără servici şi cu copii şi nu le dă nime lemne!”, exclamă un bărbat rotunjor, în costum. „Ce ne oferă ei? Bolovani în cap”, strigă o muiere încinsă de năduf. „Nici biserică nu avem! Unde  să ne închinăm?! Şi noi ne rugăm! Tătă joia şi duminica ne rugăm! Pentru Preşedinte, pentru Guvern, pentru primar, pentru tătă autoritatea asta, ne rugăm!” O puzderie de oameni ies în uliţă – alţii în haine dichisite, alţii în haine prea mulate, alţii cam goluţi. Câţiva puşti sunt doar … piele. Vorbesc, strigă sau urlă unii la alţii, e o hărmălaie unde nu ai cum să te auzi, d-apoi să te înţelegi om cu persoană.

Pe cât de rău îţi pică traiul de aici, nu poţi să nu zâmbeşti la vederea micuţilor şi apoi să te gândeştii cu tristeţe la anii ce-i aşteaptă… O copilă de nici trei ani se joacă cu o piersică în mijlocul drumului de pământ: are o rochiţă curată şi picioarele goale.

De undeva, răsună acorduri de vioară: micuţa se apleacă, îşi ridică poalele şi începe să se învârtă poticnit şi să joace. O femeie cu un prunc în braţe îl scutură îndesat să-i atragă atenţia – ridică braţul şi începe să pocnească din deşte. Copiii se deprind să joace imediat ce aud muzică. Uită cu toţii de necazuri şi întind zâmbete mari. În câteva secunde, atmosfera s-a schimbat. Nu mai e vai şi jale, ci chiuituri şi aplauze.

Odinioară, cartierul lor era cunoscut pentru numărul mare de muzicanţi. Acum până şi asta aproape s-a pierdut. Ioji are 46 de ani şi a deprins vioara după ureche. Când se apucă să cânte, zeci de oameni vin în uliţă şi uită de viaţa grea. Trage câteva acorduri şi apoi priveşte în zare: „Hai, mă, Robi, mă!” Lasă vioara şi povesteşte: „Erau foarte mulţi muzicanţi odată! Vreo 70, până-n 80 de muzicanţi erau; acuma nu-ş dacă mai suntem doişpe de tăţi. Şi să câştigă foarte puţin: la nunţi, boteză, vre-o cântare…” Ioji are un singur ucenic: „Da-i micuţ, îi cu şcoala… Are 9 ani, da’ ştie deja tri melodii!”, zice mândru bărbatul şi mai ciupeşte o coardă să-i audă sunetul. Apare şi Robi, un tânăr cu freza atent aranjată şi un acordeon între braţe. Cei doi prind să cânte şi toţi oamenii bat ritmul în felul lor: aplaudă, pocnesc din picioare, scutură fuste şi strigă veseli: „Hoopaa!” Câţiva ţin mâinile pe inimi precum politicienii la imnul naţional. Doar că aici trăirea e autentică şi veselia e adevărată. Cu toată sărăcia şi prăbuşirea din jur, se bucură curat. Cei doi muzicanţi se înţeleg din priviri, fără o vorbă. Ba zâmbesc la oameni, ba cu ochii închişi  – trebuie să recunoşti cât de bine cântă. Fără partitură, fără încălzire. O bătrână uscăţică îşi şterge lacrimile de pe obrazul şifonat de riduri.

Lăutarul Iosif Buna ştie zeci de melodii, toate deprinse de la muzicanţii de demult: „Bătrânul meu m-o luat de la opt ani să mă înveţe vioară. Nu mi-o plăcut! Am lăsat-o un timp şi, la şaişpe ani, am început iar să cânt. Nu după note, după ureche. Furam vioara că nu o vrut să îmi mai arete! Zicea că-s mare, că nu mai prind, când să mai învăţ!? Cântam cu pretenii. Iacă-s trizăci de ani de atunci!”

Când acordurile se sting, te trezeşti iar înconjurat de necazuri. De multe ori câte o masă lipită de casă, ţine loc de bucătărie. Pe uliţele strâmte, maşinile circulă printre cai, copii şi căţelandri. Spaţiile dintre case sunt loc de depozitare pentru dulapuri cu haine, materiale de construcţii, gunoaie sau au ţevi şi sfori de uscat rufe. E un talmeş, balmeş cât cuprinde. Par imagini surprinse în India, nu într-o modernă Uniune Europeană. Aici, diferenţele între civilizaţii sunt înfricoşătoare. Pubelele stau lângă lighene, pruncii se joacă între grămezi de lucruri aruncate sau depozitate. Casele, cele mai multe, au o singură încăpere în care de-abia încap nişte paturi, saltele, vreun dulap şi o sobă. Restul trebuie aşezat afară. Tinerele sunt deja mămici cu o droaie de copii şi probleme pe cap. Sunt îmbrăcate modern, au şlapi pe care scrie mare „Gucci”, iar băieţii au mai toţi suviţe blonde în părul cafeniu.

Şi, indiferent, ce ai crede, dacă ţi-e milă sau simţi revoltă, ai în faţă o singură certitudine – locul ăsta e parte din România, la fel ca şi peisajele idilice de la ţară, centrele istorice ale oraşelor sau priveliştile uimitoare ale munţilor. Este o realitate care, oricât ar fi de cruntă, tot îşi creşte copiii. Doar că micuţii aceştia, în loc să deprindă traiul european, civilizat, tot viaţa părinţilor o vor duce mai departe.

Traiul copiilor te întristează cel mai mult: unii se joacă goi-goluţii prin bălţile lăsate în urmă de ploaie. La câţiva anişori, au în ochii bucuria sinceră a celor mici, a sufletelor care nu bagă în seamă locurile în care trăiesc. Aşa sunt deprinşi de când ştiu, prea puţini apucă să vadă locuri mai bune. Unii sunt de-o frumuseţe care îţi rupe inima: ochii limpezi albaştri sau verzi, alţii sunt ciocolatii. În ochii celor mai mari, citeşti maturitatea venită prea repede şi o tristeţe fără leac. Fete, care nu au atins majoratul, au priviri resemnate şi, ca să se apere de viaţă, au învăţat să fie arogante sau sfidătoare. Alţii privesc cu ură, unii sunt puşi pe şmecherii. E o lume la câţiva kilometri de Orăştie, cea mai de seamă localitate din ţinutul strămoşilor daci. E o lume pentru care nimeni, nici măcar în Europa, nu a găsit soluţiile adecvate.

Stilul lor de trai, departe de cel din cartierele civilizate, se transmite mai departe copiilor. Desculţi şi goi puşcă, ţopăind prin bălţi sau jucându-se cu ce aruncă alţii, micuţii duc o viaţă prăpădită cu zâmbetul pe buze. Fără şcoală şi educaţie, nu au nici o şansă să se ridice peste ceea ce văd acasă. „Oamenii trebuie să ştie că au drepturi, dar şi obligaţii”, zic vizitatorii şi ei sunt de acord. Ar munci, dar în felul lor, pentru că nu au alte exemple sau modele. În toată ţara e la fel, s-au prins că autorităţile au nevoie de ei doar să pună ştampila în locurile potrivite: „Cine are voturile din cartierul ăsta, e câştigător!”

Cartierul Muzicanţilor se află la câţiva kilometri de satul Cigmău, locul de naştere al scriitorului Ioan Budai Deleanu, cel care a scris celebrul volum  „Ţiganiada”.

Laura OANA