Candidați fake 2019
Eu sunt pentru! Da, dle, sunt pentru libertatea de a candida. Ai bunul-simț că ești ce trebuie? Candidează! Vrei să fii președintele României? Foarte bine! Fă-ne oferta! Să avem de unde alege! Nu suntem din cale-afară de mofturoși! Ne-am mulțumi cu puțin. Am vota un președinte care, cumulat, să îndeplinească minimal trei condiții: să fie vocațional nehoț, să aibă curaj și forță să spună la alb că-i alb și la negru că-i negru și să acționeze conform, iar la intrarea în mandat să aibă asimilat bagajul minim de cunoștințe necesare pentru a evita gafe grotești. Atât! E o zestre de bază de la care putem spera realist la un mandat de succes pentru țară.
Dacă nu ai nici măcar această zestre minimală mai bine te abții! Pentru că nu e decât o batjocorire a neamului să vrei șefia statului român atunci când ești doar un mărunt ticălos, un vândut sau un prost. Cred că există o relație de directă proporționalitate între numărul de candidați ”la mișto” la șefia unei țări și doza de disoluție a autorității publice dintre granițele ei. Cu cât sunt mai multe candidaturi la plesneală, fake-uri, cu atât putem vorbi mai argumentat despre simptome bananiere în statul respectiv.
Astfel de simptome sugerează și panoplia de deruta(n)ți care și-au anunțat intenția de a candida la funcția supremă în 2019. Producția de miștocăreală vine chiar din zona celor mulți și pestriți care, aflați fiecare într-o penibilă treabă, cad de pe acum sub linie.
E greu de explicat cum au răzbit până în zilele noastre candidaturi fantomă din anii negri ai mineriadelor și naționalismului susținut din bâtă. Gheorghe Funar e la a treia încercare să cucerească Cotroceniul (ultima oară a marcat 3 la sută). Fostul primar al Clujului a exploatat politic fără scrupule instinctul național al românilor, remarcându-se doar prin tonul aproape glaciar cu care povestea cele mai fierbinți teorii conspirative cu români și unguri. Cât despre o Românie cu Miron Cosma la Cotroceni ce să mai spunem: ”Capu’ la cutie!”.
Pe lista ”prezidențiabililor” am găsit candidatura unui alt veteran al politicii, Viorel Cataramă. Domnia sa vorbește bine liberalismul, dar privirea fixă și tonul dur sperie puțin și te face să te gândești cumva la binele făcut cu forța. În plus, a decis să facă politică în echipă cu propria sa soție, cu care, a înființat un partid nou. Din câte îmi amintesc, ultimul cuplu care a condus România nu a sfârșit-o prea bine.
Lui Mircea Diaconu, candidatura la prezidențiale îi transferă parcă din josnicia pomanagiului jucat atât de bine în Filantropica. Adică de unde apetitul ăsta pentru politică la un actor ca Diaconu? Pare forțat, cotletistic, pentru că nimic nu-l recomandă pentru munca asta. Iar dovada e la vedere: ce politician orientat ar accepta să defileze acum având în spate râncezita îmbârligătură politică Ponta-Tăriceanu?
Dacă îl asculți vorbind pe Liviu Pleșoianu te surprinde întotdeauna disonanța dintre freza sa excentrică de hipster cool și mesajul său de tip ”Scânteia”. Aproape întotdeauna ceea ce spune Liviu Pleșoianu se putea spune în aplauze și urale la Congresul XIV al Partidului Comunist Român. Nu degeaba, candidatul la președinția României Pleșoianu este răsfățatul portalului rusofil Sputnik. Le zice ca din Pravda! Doar că în limba română.
Destul de surprinzătoare a fost și prestația candidatei Ramona Ioana Bruynseels, o producție de laborator al lui Dan Voiculescu. Începuse bine. Vizite în teritoriu, băi de mulțime, imagine prefabricată asortabilă cu orice aulă academică, percuții insistente pe Facebook. Și dintr-o dată, ca și cum un scurt-circuit i-ar fi șuntat creierul, erupe chestia aia că suntem împreună cu Rusia parte a NATO. Nu știu dacă, din greșeală, a dat din casă ceea ce învață la învățământul politic din partidul care o susține, sau pur și simplu e netedă ca un dos de bebeluș la politică externă, capul de listă în fișa postului de președinte. Oricum, dată fiind viziunea doamnei Bruynseels (sper că nu am uitat vreun ”s” sau ”e”) o colaborare viitoare cu Liviu Pleșoianu ar putea duce la sinergii încă nebănuite.
Întrebarea nu mă lasă în pace. Dacă fetița aceea, Alexandra Măceșanu, nu era ucisă așa cum a fost, unchiul ei, Alexandru Cumpănașu ar mai fi candidat la președinția României? Câtă micime omenească îți trebuie ca să altoiești o candidatură pe publicitatea pe care ți-o aduce rudenia cu o adolescentă măcelărită de un dezaxat? Când i-a venit lui Alexandru Cumpănașu ideea de a candida? În prima zi, a doua zi, în prima săptămână de după crimă? Și cum i-a venit ideea? Calculând că la câte apariții pe micul ecran are rata lui de popularitate i-ar permite să strângă sutele de mii de semnături? Oare s-a gândit ce să mai spună despre nepoata sa ucisă, poliție, organe și procurori ca să-i crească șansele?
Lista pentru Cotroceni trasează harta trivială a unei țări pe care cei care candidează o cred căzută în seducția neam-prostiei efervescente, a ticăloșiei celei mai alese și a lipsei de discernământ.
Și așa ar fi dacă vreunul dintre candidații pomeniți ar avea cea mai mică șansă să umfle potul poturilor la prezidențiale.
Adrian Sălăgean
