Când munţii răsună: „Nu ne lăsăm!”

Nici nu ştii, care dintre cazurile campaniei umanitare „Ajută satul”, sunt mai impresionante. Pe de o parte, sunt bătrânii singuri, uitaţi pe culmile Apusenilor, alteori sunt cei care se zbat să îşi crească copiii, mamele fugite cu cei mici de soţi violenţi, ori bunicii care ţin locul părinţilor plecaţi de lângă odrasle. Sunt oameni cu venituri mici şi nevoi mari, bolnavi care luptă cu suferinţa cu gândul la copii, suflete năucite de greutăţile vieţii. La munte, viaţa este aspră şi drumurile greu de străbătut sub povara anilor şi apăsarea supărărilor.

La Ruseşti, în vecinătatea Muntelui Găina, Tanti Zoriţa supravieţuieşte dintr-un ajutor social şi  mila vecinilor într-un sat care trage să moară. Că are nevoie de hrană, e prea puţin spus. “Nu am mai nimic, când eşti aşa, orice ajutor e bun!” Când era în puteri, femeia era harnică, avea animale şi o gospodărie mare. Acum, nu-şi mai poate vedea mai deloc de grijă. Voluntarii îi fac curăţenie, spală vasele, geamurile, deretică mesele, paturile, camerele. Bărbaţii taie lemne, copiii le cară la şopru. Tanti Zoriţa a primit hăinuţe, ciorapi călduroşi şi o nouă tunsoare pentru sărbători. Înconjurată de copiii din proiectul „Vacanţe la bunici” al Silviei Olari, femeia a trăit o zi cu curtea plină de veselie şi joc. I-au cântat colinde ca să-i amintească cum era odinioară Crăciunul când satul era plin de viaţă.

Peste vale, Tanti Letiţia şi Moş David au rămas singuri după ce băiatul le-a murit. Este greu de povestit cât se bucură când voluntarii vin să îi ajute. Au pensii, dar nu mai au putere să vadă de casă. Rămaşi fără lemne, au tăiat vechiul car şi l-au pus pe foc. Un perete este şubred şi frigul intră parcă peste tot, la fel şi cele vreo zece pisici, iar mâini harnice care să le uşureze traiul nu găsesc în zonă. Campania „Ajută satul” le-a adus femei cu suflet mare şi stomac tare, care s-au pus pe treabă, în timp ce băieţii s-au ocupat de lemne şi curăţenia din curte, ba chiar şi de reparaţiile la acoperiş. Saci întregi de gunoi se umplu rând pe rând. “Chiar nu vede nimeni cum stau oameni ăştia!? E greu de crezut că poate exista aşa ceva în România anului 2022”, oftează o voluntară. Cu dureri mari de oase, moşul e mai mult la pat, iar bătrânica plânge când îşi vede casa curată, lemnele crăpate şi curtea orânduită. Sprijinită în bâtă, priveşte lung la oamenii care i-au adus sărbătoarea în casă şi zâmbeşte mulţumită de aşa dar.

Pe o străduţă de la marginea oraşului Brad, un tată tot mai bolnav se luptă cu suferinţa şi cu lipsurile, cu gândul la cei doi copii pe care îi are de crescut. Eugen Popa este diagnosticat cu scleroză în plăci şi boala se agravează vizibil de la an la an: “Am noroc cu copiii, că mă ajută şi sunt harnici. Ce să facem?! Vrei, nu vrei, tot trebuie să faci ceva, nu ai încotro… E groaznic că nu mă pot mişca, cumplit!” La 18 ani, Gabriel e învăţat să facă multe lucruri în gospodărie, la fel şi fratele lui, Mihăiţă. Mama lor s-a stins chiar de Crăciun, în anul 2018. Gabriel este în clasa a XII-a, şi-a luat carnetul de şofer şi este sprijinul de nădejde al casei. Deşi este un elev bun, se gândeşte serios să renunţe la visul de a mai face o facultate, pentru a-şi ajuta familia. Peste toată suferinţa şi neputinţa din casă, vine şi pericolul de afară – dealul de lângă construcţie este instabil şi cei trei se tem de momentul în care pământul lutos o va lua la vale.

În comuna Vaţa de Jos, voluntarii se îndreaptă către satul Ociu, acolo unde doi bunici se străduiesc să îşi crească nepoţii – pe Cosmina şi pe Andrei – din “pensii de la CAP”: “I-or lăsat părinţii, le avem noi de grijă”, zice femeia, în timp ce iese din casă cu o bluză şi îşi îmbracă băiatul de 13 ani, mormăind: “Or primit o mulţime de haine, da’ tot golaşi umblă.” Nu aşteaptă mormane de cadouri de la Moş Crăciun, dar ceva special tot ar fi. Visătoare, Cosmina murmură: „Aş vrea să învăţ la Liceul de Arte.” Bunica Aurelia are 78 de ani şi nu i-ar fi greu cu copiii, de ar mai putea face câte şi-ar dori: “Aşe mă dor picioarele… Ei îs cuminţi, da’ telefonul îi baiu’ ca la tăţi copiii  din ziua de azi. Fata avea doar câteva luni când mi-or adus-o, acum or crescut amândoi. Copilul e mai slăbuţ, da-i tare inimos! Ştiţi ce aspru îi?”, zice femeia către voluntarii, care i-au intrat în curte cu daruri şi provizii. “Nu am ştiut eu că viniţi, că vă pregăteam câte ceva! Doamne, dă-vă sănătate şi mult bine să aveţi!”

“Suntem de la Campania umanitară “Ajută satul”, sunt oameni aici din Deva, Hunedoara şi Orăştie. Din puţinul nostru aducem şi altora”, spune iniţiatorul caravanelor, Marius Achim, din uşă. La Vaţa, într-o căsuţă bătrânească, o familie cu patru copii se îngresuie în două cămăruţe: “Este greu, dar nu avem ce face, ne descurcăm, le mai luăm una, alta, dar nu putem chiar tot – copiii îşi doresc haine”,  povesteşte femeia care o ţine în braţe pe cea mică – Maria de doi ani jumătate. Bărbatul este singurul care lucrează – este angajat la o firmă din Brad: “E greu, dar altă variantă nu există. Copiii îşi doresc multe de la Moş Crăciun, dar de unde dintr-un salar de două mii?!” Omul de-abia a reuşit să îşi repare o parte din acoperiş şi are de gând să cumpere şi căsuţa, chiar dacă e mică şi veche. Altă variantă nu au. “E mare lucru şi aşa că avem un acoperiş deasupra capului, că e cald în casă, chiar de-s multe lucruri de făcut pe aici”, adaugă bărbatul. “Marea noastră problemă e lipsa locurilor de muncă – fiind fostă zonă minieră, e mai greu. Acum ne bucurăm că se va deschide staţiunea de anul viitor şi sperăm să se revigoreze zona prin turism, pentru că avem în comună oameni gospodari, care ştiu să facă produse bune”, spune viceprimarul comunei, Florin Băd.

 

Ultima oprire a zilei este în satul Cărăstău, unde o bunică îşi creşte singură trei nepoţi. Lăcrămioara şi  Nicu îi aşteaptă pe voluntari la poartă cu nişte zâmbete de tot dragul, întinse pe toată faţa. Micuţul Gabriel vine tot într-o goană. Au aflat că e rost de daruri şi freamătă de nerăbdare. În dubiţa plină de pachete frumos împachetate, – multe primite cu sprijinul celor de la Crucea Roşie -, doi copii din echipa de voluntari caută prin pluşuri câte ceva care s-ar potrivi. La patru ani, Alex se descurcă mai greu, dar sora sa mai mare, Lora, este ca o zvârlugă: „Uite, ăsta cred că le va plăcea tare”, zice fetiţa şi scoate un căţeluş, care cântă şi dansează. Îl ascunde la spate şi fuge cu el în poarta casei. Este primul dar primit de micuţi. Povestea copiilor de 6, 8 şi 10 ani este impresionantă, la fel ca gestul bunicii care, în urmă cu ceva ani, s-a întors din Italia unde muncea, după ce a auzit că noră-sa şi-a părăsit copiii şi fiul său a căzut într-o depresie gravă. Nu a vrut să-i lase la stat. De atunci îi creşte singură, deşi nu îi este deloc uşor. În vara aceasta i-a fost cel mai greu – are diabet şi a făcut Covid: „Tare rău mi-a fost, am tras luni, luni de zile. Nu ştiu ce făceam dacă nu mă ajutau copiii ăştia. Şi acum de-abia pot să mă mişc prin casă, din curte nu am mai ieşit de atunci. Le-a fost greu sărmanii – mi s-a făcut rău şi am căzut într-o noapte pe jos. Patru ceasuri s-au chinuit să mă ridice. Cu toată bătrâneţea şi greutăţile, mă bucur că sunt harnici şi învaţă bine.”

Zilele viitoare, caravana „Ajută satul” va pleca către alte cazuri identificate în mai multe zone, către alte zeci de suflete aflate în impas. Lista voluntarilor rămâne deschisă şi, în fiecare an, apar noi probleme de rezolvat, cămări de umplut sau căsuţe de reparat. Oricine poate ajuta cu donaţii financiare sau în alimente, fructe sau produse pentru masa de Crăciun, ba chiar se poate alătura caravanelor umanitare. Detalii se pot afla de pe site-ul campaniei sau pagina de facebook „Ajută satul”. Oamenii care s-au obişnuit să dăruiască fără să aştepte nimic în schimb, să muncească în frig sau pe ploaie pentru oameni pe care îi văd prima oară, ştiu că fiecare gest este o mână întinsă pentru o viaţă mai bună într-o lume a muntelui cu adevărat frumoasă.

În Apuseni, priveliştile fermecătoare, cu peisaje arhaice presărate cu căsuţe din lemn şi şuri cu acoperişuri de paie, ascund uneori drame care îţi umplu ochii de lacrimi şi sufletul de amar. Prinzi drag de oamenii locurilor şi deseori despărţirea de bătrâneii campaniei este atât de grea. Ca acum,  la mijloc de decembrie, când voluntarii – în loc să urce cu daruri la Bunica Lucreţia-, i-au lăsat la căpătâi o coroană de rămas bun. Singură la bătrâneţe, cel din urmă locuitor al unui cătun, într-o căsuţă cu acoperişul spart şi pereţi firavi în mijlocul pădurii, bunica din Ponor şi-a păstrat mereu zâmbetul pe chip şi braţele deschise pentru voluntari. Tinerii din campania “Ajută satul” i-au reparat casa, i-au umplut dulapurile cu provizii pe iarnă, i-au tăiat lemne şi-au adus lumina în casă, la propriu. Se bucura nespus de colinde, de fiecare micuţ care îi trecea pragul şi, privind la masa încărcată, glumea: „Ce pom de Crăciun, mi-au adus oamenii ăştia!”. Pentru Bunica Lucreţia şi alte suflete încercate, voluntarii vor striga mereu îndemnul : „Nu ne lăsăm!”

Laura OANA

 

GALERIE FOTO