Călător în Islanda (I)

Nu-mi vine să cred că urmează să aterizăm, atunci când avionul se apropie de pământul Islandei, după ce lasă în urmă marea… Aici coborâm?! Un peisaj arid, alb-griuliu, fără pete de culoare, fără case, fără vreun  semn că vom poposi intr-o zonă locuită. Pista de aterizare a aeroportului din Reykjavik, capitala Islandei,  este însă lină și neagră, în contrast cu solul denivelat din jur, plin de movilițe, acoperit cu ceva ce pare a fi gheață. Aflăm de la însoțitoarea de bord că n-a nins și că, din acest motiv, temperatura este de -10 grade Celsius. Zâmbesc, gândindu-mă că fata a inversat cauza cu efectul. Nu ninge, exact pentru că este ger! Și nu va ninge până când temperatura nu va urca peste  -2 grade Celsius. Constat că port cu mine, din altă vreme, obsesia de a corela temperatura cu ninsoarea.

Călătoresc pentru  întâia oară în Islanda, unde se întâlnesc, într-un Forum Global, femeile lideri politici din lume, între care mă număr și eu. Nu voi putea fi acasă de Ziua Națională, sacrificiu pe care l-am acceptat cu greu, dar reprezint, aici, România!

Aici este  ora 3 p.m. Pare că am câștigat două ore din zi, față de România. Nu-i decât o iluzie. Practic, organismul este setat pe ora de acasă, 5 p.m.  Cobor din avion, cu sentimente amestecate:  curiozitate, emoție și destulă oboseală… Am decolat , cu mai mult de opt ore în urmă, de la București, am făcut escală la Londra, iar cele două curse sus-jos pe verticală, două decolări și două aterizări la distanță de câteva ore, forfota din aeroporturi, nu sunt cele mai odihnitoare activități. În plus, este prima oară când călătoresc spre o destinație atât de nordică.

Intrarea în Islanda, prin punctul de control, m-a luat prin surprindere cu un flash declanșat la deschiderea portierei de acces, după controlul pașaportului. Gata! M-au pozat! Îmi aduc aminte că mi s-a mai întâmplat asta în China. Probabil că mi se vor mai fi făcut fotografii și în alte aeroporturi, dar discret, nu cu zgomot și cu flash. Îmi controlez figura, oglindindu-mă, aproape instantaneu, într-o vitrină aflată la îndemână. Constat, amuzată de rapiditatea autocontrolului, că, din fericire, prima mea imagine din Islanda nu-i chiar atât de ciufulită cum m-am temut, dat fiind contextul.

Aeroportul nu are nimic spectaculos, e cam ca la noi, la Otopeni.  Privind în jur, constat că nu se zăresc niciunde uniforme ale vreunei structuri de pază, altele decât cele ale angajaților aeroportului și companiilor aeriene. Și fiindcă în toate locurile din lume, șoferii de taxi sunt barometre excelente, mă interesez de un taximetru. Este cea mai rapidă cale de a intra în atmosferă, când ești străin. Taximetriștii povestesc relaxat și sincer politică, economie, fiscalitate, asigurări, prețuri, nivel de trai, recomandă restaurante bune, obiective turistice, locuri care merită văzute. M-am urcat, deci, într-un taximetru.

Drumul de la aeroport, la hotelul Borg din Reykjavik, cca 50 de km, taie câmpul aproape pustiu. Rulăm pe o șosea impecabilă. Casele sunt rare, doar din loc în loc, și tot din loc în loc sunt niște recipienți cilindrici, mai înalți decât casele, în care aflu, scoțând cu cleștele vorba șoferului, că se găsesc combustibili. N-am prea avut noroc. Taximetristul meu e posac și scump la vorbă, deși vorbește bine limba engleză. Un islandez înghețat ca țara lui. Mă-ntreb ce-o să mă fac dacă acesta este specificul național și parcă mi se face și mai frig! Păcat de banii cheltuiți cu taxiul! Și n-au fost puțini: 17000 de coroane islandeze, adică mai mult de 700 lei pentru 50 de Km! Am smuls, abia-abia, câteva informații despre prețuri, despre impozite, despre sistemul de educație. Scump tot: alimente, sănătate, educație, impozite mari!  Omul meu nu părea prea fericit! Vorbea sec și scurt, în enunțuri fără detalii și nuanțări. Dar ca taximetrist, a fost un profesionist desăvârșit, mi-a cărat bagajul până în holul hotelului, care semăna mai mult  cu o casă veche și spațioasă decât cu un hotel. Mi-am lăsat, în grabă, bagajul, după o scurtă inventariere a curățeniei din jur, așa cum fac ori de câte ori călătoresc. M-am liniștit, fiindcă totul sclipea de curățenie, am inspectat sumar așternuturile, m-am declarat mulțumită, apoi am ieșit la plimbare, căci începuse să se lăse seara. Iar eu, călător înfometat de curiozitate, aveam de văzut, de pipăit cu pasul și de simțit, pentru întâia oară,  Islanda, în chiar inima ei, capitala Reykjavik!

M-am cufundat în forfota molcomă a unei piațete cu ieșire spre mai multe străzi, printre oameni cu constituție destul de robustă, atletici, nu obezi, în general deschiși la culoare, cu figuri luminoase, îmbrăcați gros și cu capetele acoperite, fie cu gluga hainelor, fie cu fesuri de lână, foarte populare în Islanda. Prima impresie pe care mi-a făcut-o locul a fost aceea a unui orășel patriarhal, cu multe clădiri p+2, cu străzi destul de înguste, foarte adesea cu doar două, cel mult patru benzi, dar cu trotuare generoase și cu largi spații pietonale. Clădirile cu mai mult decât două etaje sunt cu totul rare în Reykavjk. Este adevărat,  in zona centrală se află un șantier în plină activitate, în urma căruia se pare că vor rămâne câteva clădiri de locuințe, sau poate de birouri, cu înălțime mult mai mare. Multe magazine de suveniruri, oficii de informare turistică și restaurante la tot pasul.

După câteva ore de plimbare, printr-un adevărat noroc, primul „islandez” cu care am intrat în legătură, după șoferul de taxi cel ursuz și o fetișcană din recepția hotelului, cu care n-am mai vrut să risc o experiență conversațională, a fost Gelu, ospătarul din restaurantul pe care l-am ales pentru cină, un român stabilit în Islanda de șase ani. De la Gelu am aflat că taximetria este una dintre activitățile în care se retrag pescarii, după ce renunță la pescuit. Salariile pescarilor ajung la sume echivalente cu 8-9000 euro pe lună. Sunt  cei mai bine plătiți muncitori în Islanda! Atâta doar că viața pe mare este riscantă și aducătoare de boli reumatice. Cu temperaturile scăzute și cu umezeala de aici, Islanda nu este un loc prietenos cu reumaticii și, deși speranța de viață este destul de mare, calitatea vieții la vârsta a treia lasă de dorit. Probabilitatea  ca taximetristul meu, un bărbat cu vârsta în jur de 65 de ani, să fi fost, cândva, pescar, era mare. Când m-am gândit că poate omul era posac fiindcă-l dureau oasele, mi-a mai trecut supărarea. Asta e… Câteodată mai dai greș! Dar am compensat, din plin, tăcerea lui, cu vorbăria lui Gelu, românașul nostru din Argeș. Chiar că am avut un mare noroc să întâlnesc un român în primul restaurant în care am intrat, căci nici n-am mai întâlnit niciun alt român cât am stat în Islanda! De altfel, Gelu mi-a spus, cu un fel de mândrie, că sunt puțini românii care vin aici. Cei mai mulți dintre ei lucrează pe mare câteva luni,  apoi „fug cu banii acasă” căci „nu rezistă multă lume de pe la noi, timp îndelungat, cu clima din Islanda!”. El m-a introdus urgent în atmosferă, risipindu-mi temerile : „Taximetristul era, precis, un fost pescar și avea reumatism! Dar, altfel, islandezii sunt prietenoși! E drept că unii dintre ei se mai ajută și cu ceva tărie și niscaiva cocaină, heroină, d-astea… Ce să facă amărâții?! Uite-acu’ au doar patru ore de lumină a zilei. Să nu-ți vină să te-mpuști?! Te mai dregi cu una-alta…Cazi în depresie, altfel, frate! ”

Mă las plimbată de povestea lui Gelu,  în lumea asta rece în care el și-a cumpărat până și apartament, căci l-a găsit banca „solvabil la analiză” și-a zis că-i dă bani împrumut. Așa că „de ce să dai, ca prostu’ , echivalentul a 1500 de euro, pe lună, chirie, când poți să dai 1700 euro pe lună, la bancă, și-ți rămâne casa?!” Dar  cu toate că Gelu, proprietar islandez, este aici de șase ani, cu soția care lucrează și ea cu contract ferm,  „că altfel banca nu-i primea nici să stea pe scaun la ghișeu”, cu toate că fiul lui este școlar la Reykjavik, nu se simte ca fiind al locului. Vorbește despre „ei” ca despre niște oameni harnici, „foarte harnici și corecți”, dar nu se simte ca făcând parte din această lume. Ai zice că în  străfundurile minții lui și în sufletul lui, bagajul cu care a venit din țară este încă nedesfăcut. Zice că nu știe unde va hotărâ să trăiască, în timp. Deocamdată, este aici, dar ajunge în țară, în fiecare an, pentru cel puțin două săptămâni. Iar „copilul vorbește și românește, că niciodată nu se știe!”

Nu prea m-am îmbrăcat potrivit pentru plimbare, la căderea nopții, în Islanda,  mă simt  înghețată de frig și de vânt și-l  rog pe Gelu să-mi aducă o cană de vin fiert. Vin fiert?! N-are vin fiert, ăștia de pe aici sunt cu tăria, nu cu vinul, doar mi-a spus… Și beau vârtos, deși  „guvernul are reguli stricte de comercializare a băuturilor alcoolice și niște prețuri de te ia sughițul înainte să pui mâna pe pahar! ” Dar dacă mai trec mâine, îmi aduce el vin fiert la termos, cu mere și scorțișoară, cum se face la noi… Nu, nu pot să mai trec mâine, îi spun. Mâine voi fi în program de la ora 9 la ora 21. Se declară dezamăgit. Poimâine nu mai este el de serviciu. Are câteva zile de concediu.  Acum, dacă vreau să beau ceva cald, n-are decât ceai…

 

Când revine cu ceaiul îl întreb de cetățenie. N-are! La ce-i trebuie?! De votat, chiar n-are de ce să voteze! „Că votează bine ăștia! Uite ce străzi au, nu ca pe la noi! Deși, dracu’ să-i ia! Au obiceiul s-aleagă multe femei!” Zâmbesc, iar Gelu își ia seama de gafă, căci apucasem să-i spun cine sunt și ce caut în Islanda. Se fâstâcește… S-a dat de gol, ca fiind cam misogin, oricum, mai misogin decât „ei”, cei în mijlocul cărora trăiește. Încearcă s-o dreagă: „Ăăă, vreau să zic că poate știu ei ce fac, poate că și la noi ar fi mai bine cu multe femei, da’, știți, nu cu alea, ca Udrea aia, că aia era de groază!” Continuă să-mi spună despre viața lui acolo, asigurările medicale pe care le plătește, programul de la școală al copilului…Ce se învață în România este cu două clase mai greu decât în Islanda, la vârstă egală. Dar, la ce bun? Că, uite, copilul lui ar sta toată ziua cu ochii pe cărți și pe filme cu animale. Îi place asta! Aici, în Islanda, l-au băgat în clasă cu ore mai multe de acest fel. În România se putea? Nu se putea!

Îl poftesc să se așeze, dar mă refuză, spune că n-are voie să stea la masă în timpul serviciului. Între două povești, mai fuge pe la alte două mese de care se ocupă…În restaurant intră un cuplu între două vârste, iar Gelu mă anunță că s-au așezat în sectorul lui, se scuză și dispare. Îl aud vorbind, în spatele meu, o engleză bunicică, afabil, plin de atenție. Îi face doamnei un compliment indirect: „Sunteți norocos, domnule, să aveți o soție așa frumoasă!” Al naibii Gelu!- îmi zic în gând. E clar că are școală de Pitești! Revine după cca un sfert de oră. Îl întreb râzând: „Ce te făceai, Gelule, dacă doamna nu era nevastă-sa?”  „Nu se există la mine, doamnă! Le-am văzut verighetele, aidoma și la fel! Nu face băiatu’ gafe din astea! Moare colegii de necaz, că lor nu le iasă șusta! Îs așa, mai împiedecați, câteodată!  Nu iasă șusta, nu iasă nici banu’! Am clienți care vine să-i servească Gelu! Cine credeți că te ține aici dacă ești și străin și bou?!”

Mănânc un fel de bază, cu pește, bine gătit și frumos montat pe farfurie, dar nota de plată, care aproape ajunge la echivalentul a 80 de euro, mă cam ia prin surprindere. Scump, dom’le, scump! Dau prietenului meu o bancnotă de 100, lăsându-i restul, iar răspunsul lui : „Săru-mânușițele!”, mă face să mă simt ca-n București, într-un restaurant de pe Lipscani.  Gelu mă conduce spre ieșire, îmi trage cu ochiu’, șmecherește, și-mi declară complice: „Să știți că nu mă mir c-au votat românașii noștri o femeie ca matale!” L-am privit amuzată pe noul meu prieten : „Să știi, Gelule, că nu tuturor le dau bacșișuri mari! Unora le mai dau și peste ochi!” Gelu râde: “Normaaal! Că doar sunteți în politică! Da’ se vede când vorbiți că nu vă țineți mare și cu nasu’ pe sus… Cred că sunteți, totuși, o cucoană tare cumsecade! Dacă puteți, treceți și mâine! Eu o să aduc, pentru orice eventualitate, vin fiert la termos, că la ăștia, în Islanda, n-o să găsiți niciunde!” N-am mai trecut, dar nu mică mi-a fost mirarea să constat că vinul fiert a ajuns, cu termos cu tot, la recepția hotelului, în seara următoare.La  „Andrisant” Gelu scrisese pe o etichetă adezivă: “Senatoare Hunedoara România”. Și hotelul. Atâta a știut, atâta a scris. Suficient cât să mă găsească! Gelu n-a mai fost de serviciu în zilele în care eu am mai rămas în Reykjavik. Plecase în concediu. Însă am avut grijă să trec pe la restaurant, să-i las o scrisoare de mulțumire și numărul meu de telefon.

Și să-i înapoiez termosul, cu prietenia caldă a unei românce, pentru momentele în care s-ar putea simți străin, într-o lume rece.

Va urma

Eleonora-Carmen Hărău