Caii lui Sântoader aduc primăvara și marele post al Paștelui

„Vineri o fost vinerea florilor şi ieri Sântoaderu’. Cum era de joi seara, mereau feciorii şi tăţi s-adunau în dreapta şi-n stânga satului. Adunau cam un car-două de lemne, iar joi spre vineri, în vinerea florilor mereau şi le dădeau foc. Făceau un foc maaare, puternic! Şi strâgau: «-După flori, după flooori, măăă!» Fetele, până nu se făcea ziuă, se uitau la coada la cal sau la vacă, ca să aibă păr lung. Nu se uitau niciodată la coada la găină, ca să nu le cadă părul. Şi plecau spre flăcăi. Ei, de acolo, dădeau cu foc şi cântau până se făcea ziuă. Când se făcea ziuă, dimineaţa, flăcăii plecau cu topoarele prin pădure după răsteie pentru jiugu la boi şi cozi de sape, de topoare, de ce aveau nevoie. Fetele plecau după popilnic, care face frunza rotundă, pentru a se spăla, ca să le crească părul. Pe la ora 10-11 s-adunau, din nou, la foc şi de acolo plecau cu un tămbălai mare spre sat. Plecau cântând, chiotind, jiucând”, povesteşte nenea George Vlaic, renumitul apicultor din Josani, ajuns astăzi la aproape 87 de ani. „Şi strâgau: «– După, după, după flori, mă!», completează soţia lui, Cornelia.

Popilnicul, planta magică a lui februarie

Astăzi sunt în vârstă amândoi şi se sprijină unul pe altul, ca să-şi ducă bătrâneţile. Anii nu i-au iertat, deşi cei doi încă mai păstrează ceva din vigoarea de altădată.

Şi, mai ales, atunci când nu îi copleşesc durerile de tot felul, se bucură că-i întrebi şi că-i asculţi. Pentru că ei n-au uitat nimic. Ochii doamnei Cornelia, a căror frumuseţe cei 80 de ani n-au reuşit s-o şteargă, se umplu de o lumină albă şi calmă când îşi aminteşte întâmplări de acum mai bine de o jumătate de veac: „Eram aici, în casă, Glori era mică (n.r. fiica), nu avea nişiun an, şi am văzut femeile cum trec după popilnic. Când au ajuns în dreptul meu eu am ieşit la geam şi ele mi-au făcut cu mâna şi m-au strâgat să mă duc cu ele. Da’ eu nu m-am putut duşe cu ele, că era fata mică.” Cu florile acelea culese într-un moment anume şi fierte de fete se spălau, cu toţii, ca să aibă părul bogat şi să fie curaţi un an întreg. Iar obiceiul a rezistat până prin anii ’80.

Poveşti vechi de 100 de ani

„Marţi s-or băgat caii lu’ Sântoader şi unu’ şchiop o rămas şi s-o băgat miercuri. Noi nu lucram, că ne era frică să nu vină caii pe noi.

Toate pornesc de la Sântoader. Joia se făceau brăduleţi împletiţi şi acolo se punea o creastă, ca la cocoş. Pupăză, aşa se zicea. Uite că nu mai am, că i-am dat. Că eu am făcut şi anu’ ăsta. Vinerea dimineaţa toate femeile se duceau după flori, la pârâu, la dricuri. Îi scoteam cu cuţâtu’, cu rădăşini îl luam, cu totu’. Îl aduşeam acasă, şi-l spălam, că era murdar cu noroi, cu tină era murdar. Şi sâmbătă ne spălam pe cap. Da mirosa frumooos! Şi buna povestea că fetele făşeau şăzătoare şi s-adunau la o casă. Şi, povestea spune că la 12 s-or trezât că intră la ele nişte băieţi frumoş’. Erau caii! Îmbrăcaţi militar, coada băgată pă cizme, nu să vedea. Da’ erau cai. Şi le-or luat la jioc. Şi-or jiucat, şi-or jiucat, ş-or jiucat… Şi una o zâs că ea trebuie să iasă. – Tu, dacă te duci, nu mai vii! – Ba vin, uite că las firu’ meu tors. Ţine de el şi, dacă nu mai vin, rămâne slobod.

Da ea o ieşît, l-o legat aşa… de ceva ş-o fujit acasă. O fost singura care-o scăpat, că pe ălealalte feciorii le-or jucat până le-o făcut praf. Şi povestea spune că le-o întins oasele pă garduri şi prin pădure”, îşi aminteşte Cornelia Vlaic istoriile spuse de bunica ei acum aproape trei sferturi de secol.

„Înfricoşatul” Sântoader, mucenic creştin

Toate poveştile Sântoaderului şi-a cailor lui fermecaţi pleacă de la istoria sfântului mare mucenic Teodor Tiron. Legenda spune că el ar fi dobândit sfinţenia în timpul persecuţiei pornite împotriva creştinilor de către împăraţii Maximian şi Maximus. Pe când era soldat în armata romană, în oraşul Amasia a pornit persecuţia împotriva creştinilor. Declarându-se creştin, Teodor a fost închis în temniţă, fără hrană şi apă. Mântuitorul, însă, i s-ar fi arătat fostului soldat, alături de cetele îngereşti, îndemnându-l să nu se mai atingă de hrana şi băutura pământească. Apoi mucenicul ar fi fost aruncat în foc. Mai târziu, în vremea lui Iulian Apostatul, acesta ar fi dat ordin guvernatorului din Constantinopol să stropească cu sânge închinat idolilor toată mâncarea din pieţe. Sfântul Teodor Tiron, însă, i-a apărut în vis arhiepiscopului Eudoxie şi le-a cerut creştinilor să nu mănânce nimic altceva decât grâu fiert cu miere (colivă).

Capu’ de primăvară, pragul iernii

Capu’ de primăvară despre care povestesc bunicii din Josani este chiar pragul dintre iarnă şi primăvară. Etnologul Marcel Lapteş scrie în cartea lui „Anotimpuri magico-religioase” că sărbătoarea de Sântoader, cunoscută şi sub numele de Pomana lui Sântoader, este întâlnită mai mult în Ţinutul Pădurenilor, ia Popelnicul, în comunităţile din zona Orăştiei şi de-a lungul Streiului. Obiceiurile şi datinile erau, odinioară, foarte variate, însă bună parte dintre ele s-au pierdut. Ele mai sunt marcate doar sporadic şi se regăsesc mai ales în memoria tinerilor de altădată. Caii, simbolul lui Sântoader, sunt un simbol al geniului, vitalităţii, virilităţii şi forţei cu care natura se trezeşte la viaţă, în timp ce frunza verde a „popilnicului”, care rezistă iernilor, mai ales dacă acestea sunt blânde, este simbolul vieţii renăscute prin fiinţa feminină.

Legături sufleteşti, pe simbolul pâinii

În satele pădureneşti, femeile scoteau popilnicul şi în locul florilor puneau o bucată de colac (brăduţ sau pupeză), spunând: „Eu ţi-am dat colac, Tu să-mi dai de leac.” Planta avea puteri magice, credeau pădurenii, şi îi proteja de forţe malefice, dar şi de boli, pe aceia care o culegeau şi o puneau la păstrare. Duminica fetele mergeau în livadă şi puneau colacii în cel mai frumos pom, apoi își legau cozile şi ziceau: „Soaţă cu mine,/ Soaţă cu tine,/ Soaţă cu Dumnezeu”. Apoi ele se luau de mâini, cu credinţa că vor rămâne surori până la Sântoaderul de anul viitor. Băieţii schimbau şi ei brăduţii, hotărând că vor fi fraţi. 

Ziua de duminică se sfârşea cu pomana lui Sântoader, unde fetele aveau grijă să nu le ia la dans caii mitici, care le-ar fi jucat până la moarte pe acelea care-au încălcat interdicţia de a coase sau a ţese în marţea Sântoaderului.

Ce este, de fapt, popilnicul?

În unele locuri popelnicul desemnează un mic lemn cu trei brațe, folosit de copii la joacă. Popelnicul sau popilnicul de care vorbesc bătrânii de la sate nu e altceva decât mărunta floare crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), floare cunoscută și sub numele de popâlnic iepuresc. Apare în luna februarie, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Dragobetelui (celebrată, până în urmă cu câteva zeci de ani, doar în partea sudică a țării). E însoțită de frunze trilobate și un rizom bine dezvoltat cu rădăcini care se întind mult în pământ. Femeile din satele hunedorene erau convinse că aceea care se spală cu fiertură de popilnic, va avea părul bogat și sănătos tot anul. „Scoteam popilnicu‘ cu tot cu pământ şi în loc puneam o bucată de brăduţ. Popilnic şi popilnişe, eu îţi dau pită cu sare,/ Tu să-mi dai ticuţa mare/, Eu îţi dau pită cu nuşi,/ Tu să-mi dai buzăle dulci.” Mâine, în prima zi a Postului Mare este marcată intrarea în perioada curăţirii

trupeşti şi sufleteşti. Gastronomia se schimbă, iar hunedorenii trec de la mâncărurile cu carne, lapte, ouă şi brânză, la urzici, ştevie, grâu, orz, varză sau fasole. Ziua este cunoscută şi sub numele de Lunea Păstorilor, Luna Viermilor sau Lunea Păsărilor. Săptămâna Sântoaderului cădea, uneori, chiar în prima

săptămână de post, iar marţea Sântoaderului era un bun moment pentru apariţia de personaje mitologice: iele, caii fermecaţi, moroi sau strigoi. Modernitatea a alungat, însă, aceste făpturi miraculoase din traiul cotidian înspre poveştile care trec, încet-încet, în uitare. Doar popilnicul, delicata floare, continuă să umple văile umbroase de frumuseţe şi zilele mohorâte ale sfârşitului de februarie cu poveşti cum, în ultima vreme, nu s-au mai auzit.

 

Ada BERARU