Bujorul de munte a înflorit în Parâng
Bujorul de munte colorează peisajul montan din Parâng. Bujorul de munte este una din cele mai rare plante ale munților. Originar din zonă Balcanilor, în România se întâlnește în zonă Carpaților, la altitudini înalte, în tufe dese cu înălțimea de 20 -25 cm. Bujorul de munte mai este numit și smârdar, cocozar sau smardara și face parte din genul botanic Rhododendron, gen extrem de variat ce cuprinde diferite specii care cresc doar la altitudine înaltă și se extind din Himalaia, Caucaz, Carpați până în Munții Alpi și Pirinei.
În prezent bujorul de munte este una din plantele aflate pe cale de dispariție și este protejat de lege. Culegerea, ruperea sau deteriorarea tufelor se pedepsește cu amendă piperată. Planta crește foarte greu, ramurile deteriorate de cele mai multe ori mor sau se regenerează foarte greu. Tufele de pe crestele Carpaților au vârste de 30-40 de ani, timp în care abia ating înălțimea maximă. Smârdarul este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul anului. Planta este foarte delicată și are nevoie de sumă de condiții pentru a se dezvolta lumină dimineața, umiditate, sol bogat și o altitudine foarte precisă.
Bujorul de munte înflorește spre sfârșitul lunii iunie și are o aromă asemănătoare cu a vișinelor. Florile, conțin aminoacizi esențiali organismului, și în general, se administrează sub formă de infuzie, dar există risc crescut de a produce intoxicații grave, dacă este câte de puțin supradozat.
Bujorul de munte apare pe pantele înalte stâncoase ale Bucegilor și este una din florile spontane din Parcului Național Bucegi, în Făgăraș pe versantul nordic și în Retezat. Petalele bujorului de munte seamănă cu cele de trandafir, iar vârful sezonului ţine de regulă cam două săptămâni, în intervalul 1 iunie – 1 iulie, și variază de la un masiv muntos la altul. Prima dată înflorește în Bucegi, iar la finele lunii iunie în Retezat.
FOTO: Anca Șamanca
