Biserica venită pe apele Mureșului

Boii icnesc sub apăsarea jugurilor, păşesc împleticit în vreme ce trag preţioasa povară. Oamenii îi mai îndeamnă cu biciurile şi îi poartă cu ştreangurile din scurt de-a lungul malului. 50 de exemplare masive trag în sus, pe Mureş, câteva plute pe care stăpânii lor au stivuit o întreagă biserică. Când boii se opintesc pe malurile abrupte, ţăranii pun şi ei mâna: trag de funiile groase strigând îndemnuri sau ocărând împrejurimile. Prin locurile pe unde trec, lumea se adună ca la urs.

Aşa trebuie să fi fost acum 200 de ani când plutaşii din Tisa şi-au adus biserica în sat, pe ape, cale de peste 70 de kilometri, în zile întregi de efort şi năduşeală. Evenimentul a rămas de pomină în istoria satului. Istoricii confirmă spusele localnicilor. Aducerea bisericii pe apă a putut fi înfăptuită pentru că, la acea vreme, malurile Mureşului erau curăţate încă de pe vremea împărătesei Maria Tereza a Austriei(1717-1780). Se pare că este singura biserică din ţară adusă pe apă, în amonte.

Efortul imens pentru acea vreme a fost răspunsul la dorinţa comunităţii de a avea o biserică falnică în Tisa. Cum plutaşii de aici erau recunoscuţi pentru meşteşugul lor, satul a hotărât să aducă în sus, pe Mureş, biserica construită în 1748 în localitatea Chelmac din Arad. „A fost adusă pe Mureş, în amonte, trasă cu boii – atunci probabil nu erau atâtea sălcii şi atâtea mizerii pe marginea Mureşului. Era legată cu sforile şi boii şi oamenii trăgeau de ea în sus, până au adus-o aicea. Oamenii au căzut la învoială cu cei din satul din Arad care şi-au construit o biserică nouă, au adus-o şi au aşezat-o pe acest deluşor şi de atunci aici dăinuieşte”, povesteşte localnicul Gheorghe Popa.

Pe atunci Tisa era un sat cu economie înfloritoare şi o comunitate care se dezvolta continuu. Un recensământ din 1900 spune că în Tisa era o populație de 947 locuitori, toți români. În acele vremuri, Deva avea 8684 locuitori, iar Ilia doar 1440 locuitori. Pentru că propria lor biserică devenise neîncăpătoare, lăcaşul a fost donat vecinilor din Abucea, iar tisenii şi-au cumpărat o splendoare de lemn care dăinuieşte şi astăzi, în satul care de-abia mai numără 100 de suflete.

Biserica vie a tisenilor

Biserica din Tisa poartă în lemn secole de viaţă, este înconjurată de legende şi are multe colţuri asupra cărora istoria nu s-a dumirit întru totul. Este una dintre puţinele lăcaşuri de cult din lemn din judeţ în care se ţin încă slujbe, iar istoricii şi clericii îşi dispută încă scena tragerii pe roată pictată pe tavanul scorojit. Face parte dintre cele peste 50 de biserici din lemn din judeţ care se află pe lista monumentelor istorice, a fost construită în secolul 18 de meşteri moţi şi toţi cei care au văzut-o spun că este unică.

„Este o biserică închinată hramului „Pogorârii Duhului Sfânt”, este o biserică în care preoţii şi credincioşii îşi înalţă glasurile şi rugile de peste 200 de ani. Potrivit tradiţiei, această biserică a fost adusă în jurul anului 1780 din judeţul Arad, din satul Ghelmac cu plutele pe Mureş, în amonte şi a fost aşezată pe amplasamentul pe care se găseşte şi astăzi. A luat locul unei alte bisericuţe care a fost mutată, potrivit tradiţiei, în aceeaşi perioadă în satul Abucea, unde se poate vedea şi astăzi”, povesteşte preotul Florin Dobrei, consilierul cultural al Episcopiei Devei şi Hunedoarei.

Este o biserică vie, una în care încă se ţin slujbe şi comunitatea se strânge să se roage duminica şi la sărbători. „Îi o biserică frumoasă, întreţinută bine, unde îl avem pe părintele Valentin care îşi face cum trebuie slujba de preot şi îi iubit foarte mult de toţi consătenii, numai că prea puţini vin la biserică – sunt dăţi când poate îs vreo şapte-opt femei şi vreo tri bărbaţi”, spune Virgil Lupaş (foto stânga), crâsnicul Bisericii Tisa.

Pictură unică cu roata care l-a zdrobit pe Horea

Consilierul cultural al Episcopiei Devei şi Hunedoarei spune că lăcaşul de la Tisa are câteva elemente care o fac excepţională: „E o biserică unică ca şi înfăţişare, dar unică şi din punct de vedere pictural, întrucât pe boltă se află redată scena martirizării unui sfânt mucenic din vechime însă pe roată. Clar este vorba de o reflexie a evenimentelor care au zguduit locurile cu doar zece ani înainte de realizarea picturii, pictură care se termină în anul 1794. Cu un deceniu înainte, avusese loc în bună parte pe meleagurile hunedorene cunoscuta răscoală a lui Horea, Cloşca şi Crişan”.

Sătenii cred însă că scena roţii are legătură cu Răscoala lui Horea: „Pe plafonul bisericii este un cerc în care apare un oarecare individ tras pe roată care se pare că ar fi unul din căpitanii lui Horea, Cloşca şi Crişan, cineva reprezentativ din aceste ţinuturi”, crede Gheorghe Popa. Unii istorici cred că ar putea fi chiar scena tragerii pe roată a lui Horea: „Acest edificiu de cult trezeşte un mare interes şi prin faptul că, în registrul de sus al naosului, lângă medalionul Pantocratorului, un zugrav de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a imortalizat scena frângerii cu roata a lui Horea, capul marii răscoale ţărăneşti de la 1784. (…) Experţii străini în pictura religioasă careau văzut biserica au afirmat că acest lăcaş de cult ar trebui conservat sub un clopot de sticlă”, se scrie în Monografia Satului Tisa.

„Pictura, din păcate, este extrem de degradată deşi este o pictură foarte valoroasă. S-a încercat refacerea ei cât s-a putut în anului 1965, însă, aşa cum se observă, scenele sunt degradate din pricina fumului lumânărilor, a intemperiilor şi timpului şi vremurilor”, explică preotul Florin Dobrei. Credincioşii din sat au văzut şi literele ciudate de pe pereţi pe care nu ştiu să le desluşească – scrierile sunt vechi şi realizate cu chirilice, în limba slavonă.

Biserica rugăciunilor împlinite

Pe lemnul care poartă din plin semnele sutelor de ani, chipurile sfinţilor şi scenele biblice de-abia se mai zăresc. Crâsnicul de acum al bisericii este venit de câţiva ani în satul Tisa, dar îşi aduce aminte cum a privit prima oară biserica străveche.

„Să ştiţi că nu ştiu în limba ceea ce-i pe perete scris!”, ridică din umeri Virgil Lupaş gândindu-se la ce a simţit când a păşit prima dată în umbra crucii: „Am rămas uimit! Vă spun sincer! Într-o biserică aşa ca asta de veche n-am mai fost! Am mai fost io în biserici din astea din cărămidă, din beton cu zugrăveală, icoane, toate altfel! Când am văzut-o, am zis – Doamne Dumnezeule! Ce bisericuţă! Oare ce vârstă o avea biserica asta?! Am înţeles aşa că peste 200 de ani!”.

Se spune că orice rugăciune înălţată în Biserica de la Tisa se împlineşte. Este poate o simplă legendă, dar istoria lăcaşului este la fel de frumoasă şi inedită. În 2007, biserica a fost restaurată cu fonduri de la Banca Mondială. Cele 2,5 miliarde de lei au acoperit costul lucrărilor, mai puţin al picturii. O pictură care, în ciuda degradării, este şi acum extraordinar de frumoasă. Sătenii recunosc că şi-ar fi dorit o biserică mai mare, dar nu au fost bani şi părintele de acum, Valentin Popa, ţine tare mult la bisericuţa din lemn.

„S-a pus de multe ori problema în vremea comunismului, oamenii chiar au avut adunate fel de fel de materiale, dar cum era atunci, s-au distrus toate şi am rămas cu biserica aşa. Acum câţiva ani s-au obţinut nişte fonduri pentru renovarea ei. Ploua înăuntru şi ajunsese într-o stare de degradare foarte mare si nu puteau să acopere cu tablă. Avea nevoie urgentă de acoperiş – s-a făcut licitaţie şi a câştigat o firmă din Negreşti-Oaş. Puţini ştiu – mulţi văd, dar puţini pricep: turla bisericii a fost refăcută după tipicul bisericilor maramureşene. Biserica iniţială nu a fost cum e acum – a ieşit puţin scandal la terminarea lucrărilor când a venit cineva de la Cultură şi a văzut, dar, cum e la noi, toate s-au muşamalizat. Ăsta e adevărul”, spune Gheorghe Popa (foto dreapta), unul dintre „scriitorii” satului.

„Fiii satului” la Tisa

Recent, bisericuţa din Tisa a fost din nou plină de credincioşi când tisenii au strâns rândurile. Comunitatea din satul Tisa, comuna Burjuc, a decis că este vremea să se întâmple ceva şi în localitatea lor. Oamenii s-au mobilizat, au organizat o întâlnire a Fiilor Satului şi au scos chiar şi o monografie a Tisei. Întreaga comunitate s-a strâns la căminul cultural din Tisa. Au venit atât sătenii, dar şi copiii lor întorşi de prin oraşe. Aşa au aflat fiecare ce mai face şi pe unde îşi mai duce traiul.

La 70 de ani, Vlad Iosif (foto) este un soi gazetar local. Scrie şi lipeşte paginile la „Gazeta Satului”. Împreună cu alţi săteni, s-a gândit că trebuie să facă ceva pentru Tisa: „În primul rând ne-am gând că de-a lungul anilor au apărut multe discuţii că Tisa este satul unde nu se întâmplă niciodată, nimic. Noi am vrut să dovedim că uite se mai face ceva. Ne-am străduit să ne întâlnim la „Fiiii satului” şi ce nu e bun făcut, cei ce vin după noi să corecteze. Prea multe pomeni şi înmormântări au fost aici şi stăteam toţi cu capul plecat, ne luam rămas bun şi nu aveam vreme să ne mai cunoaştem, să sppunem care unde mai trăieşte, cu ce se mai ocupă, cum o duce cu viaţa, dacă mai are părinţi, pierdusem aproape toate legăturile…”

Satul era cunoscut în vechime pentru plutaşii lui care cărau lemne şi mere în zona Aradului şi chiar în Ungaria. Localnicii au adus cu ei fotografii vechi, din arhiva familiei care să apară în albumul satului. Deocamdată au reuşit să scoată o monografie a localităţii. ”Am realizat împreună cu mama prima monografie a satului Tisa. Am încercat să redăm frumuseţea acestor meleaguri, cu vremuri şi oameni. Satul Tisa are prima datare în secolul 15, în anul 1491”, spune Daniela Ticula.

Împreună cu Elena Marian, cartea descrie cum, la început, satul a fost aşezat într-o păşune numită „Poieni” unde oamenii s-au retras din faţa năvălitorilor. Numele actual al satului vine de la o fată frumoasă care a fost văzută de un bogătaş care s-a îndrăgostit de ea. I-a făcut o casă frumoasă în „Gura Văii”, s-au mutat acolo şi, pe rând, toţi s-au tras cu gospodăriile în aşezarea care, peste ani, a luat numele fetei – Tisa.

Laura OANĂ