Binecuvântări de mai. Sarmizegetusa Regia a înflorit

Drumul care şerpuieşte către cetatea regală din Munţii Orăştiei se descâlceşte dintre ramurile fagilor peste creştetul cărora aburi groşi se unesc cu cerul. Plouă liniştit peste Şureanu, cum şade bine într-o zi de duminică. Înveliţi în pelerine sau ascunşi sub umbrele, câţiva turişti iau drumul la pas.

Sarmizegetusa Regia este locul unde frumuseţea nu ţine de nici un anotimp. Cerul binecuvântează în fiecare zi aceste locuri. Acum coboară într-o ploaie de mai care face frunzele să şoptească fărâme din povestea vieţii. Ruinele se odihnesc aici pe aşternutul moale al florilor după ce odinioară au trecut prin furia focului, au sângerat şi s-au zdrobit sub mânia uneltelor romane. De şezi şi asculţi, murmură istorii sub ploaia lină.

Drumul către poarta de est îţi descoperă primele minunăţii. Printre pătratele aspre de piatră ale cetăţii, primăvara ridică lujere multe, albe şi graţioase. Sunt săpunăriţe! Se înalţă mândre deasupra păpădiilor cu obrajii galbeni dezveliţi în căutarea soarelui. Ici şi colo, apar petele purpurii şi roz ale unor mici clopoţei. Florile sunt curbate la capăt şi denumirea li se trage de la asemănarea cu limbile de câine. Pe alocuri, apar şi fire mov de năpraznic. Deasupra trunchiurilor cenuşii ale fagilor masivi, pădurea e copleşitor de verde.

Pe poteca de pământ ud, o vrăbiuţă vioaie îşi caută hrană, iar popasul îţi deschide momente uluitoare. Cât vezi cu ochi, lanuri de flori de leurdă, bănuţei şi alte coroane mărunţele înveselesc pământul Regiei. E uluitor, pur şi simplu.

Milioane de corole se avântă dalbe din frunziş şi îşi desfac cupele spre cer. Totul pare o uriaşă sală de bal: cu o ţinută perfectă, arborii locului par regi care îşi alunecă măreţ trena brodată cu o sumedenie de petale printre doamne care ridică delicat poalele înfoiate ale frunzelor nu care cumva să zdrobească splendoarea florală. Cât sufletul absoarbe adânc minunăţiile muntelui, timpul se transformă în momente magice care promit să rămână veşnice.

Cu greu, după zeci de imagini, te înduri să urmezi drumul regal care coboară către incinta sacră. Peste tot, acelaşi covor înflorit întinde primăvara până la ruinele cenuşii. „Plouă, dar e plăcut”, spune o tânără ajunsă aici din Bucureşti. „La munte, e minunat oricum. Pandemia asta a avut şi plusurile ei – ne vedem ţara!” Din vale, un bunic de-abia îşi stăpâneşte nepoata, o zvârlugă roz care ia la rând bălţile, ţopăie şi se împiedică în mai fiece rădăcină. „Am adus-o să vadă frumuseţile României. E impresionant de-a dreptul. Am mai fost pe vremuri, dar s-au schimbat multe lucruri în bine. Nu e rău nici pe ploaie… Ştiţi ce se spune: Nu e vreme urâtă, doar om prost îmbrăcat!”

Pe lângă „Drumul sacru”, cobori pe terasa a X-a cu plintele uriaşe ale Templului mare de andezit. Între grămada de blocuri de piatră, săpunăriţe sau spumăriţe se joacă cu harnicele păpădii înflorite. Adierile de vânt zburlesc corolele pufoase unde minuscule picături şi-au găsit adăpost. Pe jos, un covor îndesat de trifoi te provoacă să poposeşti şi să îţi cauţi norocul.

În capătul terasei, un mănunchi de flori de fragii privesc, în vale, către temple, apoi, în munte, la aburii care se ridică în văluri de peste păduri. Alte păpădii zburlite privesc mirate spre soarele de andezit şi sanctuarele circulare. Parcă se seamănă cumva… Să aibă ele, aşa pufoase şi delicate cum sunt, nişte rude cu cercurile atât de cenuşii?!

În drum spre temple, alt cerc îţi atrage atenţia. Dacă ai crescut cu poveştile bunicilor din sate, e musai să observi „inelul zânelor”, un rotocol unde iarba creşte mai bogată şi mai verde. Se spune că acolo au jucat „ăl frumoase” şi, în urma lor, au rămas bureţi. Şi chiar acolo sunt : pălării fragile culcuşite printre lăncile verzui. În alt loc, două cercuri mici de iarbă fac turiştii să zâmbească: „Au aterizat nişte farfurii zburătoare!”

Iarba musteşte de stropi argintii şi susurul izvorului te atrage către cea mai bună apă de munte. Drumul dintre sanctuarele de calcar, mai adăposteşte o minunăţie. Când te bucuri mai straşnic de albastrul buchetelor de „nu mă uita”, e cât pe ce să tulburi cel mai mare dezmăţ pe care îl găzduieşte cetatea regală. Într-o baltă, câteva cupluri de broaşte râioase brune fac mii de viitoare „bufo bufo”. Zău că nu aş deranja aşa ceva, dar ţi-e mai mare mirarea să vezi şiragurile negre cu care au împânzit locul şi calmul cu care îşi văd de treabă. Singurul care se agită e un mascul rămas (vai!) fară de pereche. Turiştii au reacţii care mai de care mai simpatice când cercetează locul şi descoperă corpurile îndesate, acoperite cu negi.

Alt grup de vizitatori e strâns lângă vasul de piatră unde  unii s-au deprins să arunce bănuţi în speranţa că zeii Daciei le vor îndeplini dorinţele. Cineva înaintează ipoteza că ciudata piatră, perfect dăltuită, ar fi un astrolab, un loc unde preoţii antici priveau cerul şi mişcarea stelelor. Deocamdată tot ce se vede în “oul cosmic”, sunt câteva zeci de monede şi profilul verde al pădurii.

Pe poteca care duce abrupt către turnul de observaţie, balustrada de lemn care îţi sprijină coborârea, a devenit „mamă”: cresc aici ciorchini întregi de urechi de lemn, nişte ciuperci negricioase mai cunoscute în bucătăria asiatică. Pădurea adăposteşte şi ultimele fire de „floarea paştelui”, dar şi tulpini de fagi ale căror rădăcini golaşe îmbracă straniu cărarea.

De fapt, aşa e la Sarmizegetusa Regia. Uneorii fagii dislocă ziduri, le zdrobesc, alteori par că se încăpăţânează să ţină cu toate puterile de pământul fragil al terasei. Lângă ruinele turnului de observaţie, câteva foşnete subţiri te fac să scotoceşti cu privirea prin frunzele toamnei trecute. Recompensa privitorului e neagră cu puncte galbene – una, încă una! Două salamandre de foc se grăbesc să se ascundă de aparatul foto. Una o taie greoi printre ierburi şi alta îşi găseşte un traseu abrupt de escaladat peste câteva pietre de zid. Urcă opintit, cade, iar încearcă. Îi ia câteva minute, dar reuşeşte. Nici că se poate adăpost mai bun decât zidurile dacice aflate mereu în ascunzişul pădurii.

În incinta sacră, mai toţi turiştii poposesc încercând să înţeleagă forma templelor, să dibuiască intrările sau, pur şi simplu, să se încarce cu energia locului. Chiar dacă nu crezi în oraşe ascunse, tuneluri energetice şi ritualuri unice şi nemaivăzute în lume, locul tot are un fel al lui de a te face să stai, să cugeţi, să respiri mai adânc şi să povesteşti calm cu fiinţele din jur.

„Nu poţi ca român să ratezi acest obiectiv. O dată în viaţă măcar să îl vedem. E prima dată când vin şi sunt impresionat. E multă linişte aici şi mă tot întreb cum au găsit ei acest loc pentru construcţii”, se întreabă un tânăr ajuns, din actuala capitală, la străvechea Regia.

Sunt zeci de răspunsuri pe care locul te inspiră să le cauţi – de la explicaţiile de pe panouri, la vorbele din audio book-uri, la tălmăcirile fabuloase ale ghizilor care aduc grupuri în sit, la mişcările norilor, la fâşâitul pădurii unde descoperi ba un şoricel, ba un guşter, ori la foloasele plantelor medicinale care se găsesc peste tot în situl UNESCO, loc care face parte din  Parcul Grădiştea Muncelului – Cioclovina şi reţeaua Natura 2000.

O parte din plantele de aici au fost pomenite în „De Materia Medica”, un tratat de medicină apărut în Antichitate, unde, printre sute de denumiri în limba greacă, sunt şi câteva zeci la care autorul pomeneşte denumirea dacică. De exemplu, Discorides scrie despre urzică pe care romanii o numeau „urtica”, iar dacii, „dyn”. Rostopasca era numită de romanii “fabium” şi căutată de daci sub numele “crustane”. Cimbrişorul ar fi fost “mozula”, bozul era “olma”, salvia e “hormia”, socul era “seba”.

Modul exact în care erau preparate va fi greu de stabilit, cert e că, dacă ne luăm după vechile cărţi de leacuri, am strâmba din nas la multe preparate, inclusiv cele pe bază de pudră de guşter, o reţetă inclusă într-un volum scris de George Bujorean în 1936. E foarte probabil că dacii ştiau să folosească mai toate plantele din zona în care trăiau, căci fiecare fir răsărit în lume are rostul lui. Acolo unde odinioară strămoşii slăveau zei, acum natura preamăreşte viaţa.

Chiar aşa necercetată temeinic şi demantelată minuţios, Sarmizegetusa Regia are farmecul unui peisaj cultural. E punctul unde istoria unui neam a sfârşit dureros, dar şi locul în care credinţa străbunilor a rămas dârză în pietre masive clădite la rădăcina sufletului românesc. La plecare, de pe zidurile acoperite în licheni şi muşchi, o floare albastră îţi şopteşte ultimul mesaj: „nu mă uita”!

 

Laura OANA