Berea Hațegana și cojocul de Favior, brandurile economice ale Hunedoarei comuniste mai prețuite decât mineritul și siderurgia

Minerit și siderurgie. Greutatea acestor industrii a definit clar profilul economic dominant al Hunedoarei înainte de 1989. Și totuși, acești coloși ai industriei locale nu erau în percepția populară branduri economice vedete. Chiar dacă le asigura salarii și locuri de muncă oamenilor, aceștia nu puneau pe masă și nu îmbrăcau niciodată oțel, cărbune sau minereuri, fie ele feroase sau neferoase.

 De mult mai mare faimă și căutare se bucurau în epocă firmele de stat socialiste responsabile cu fabricarea de produse dedicate consumului larg. Dacă aveai pe cineva la ”industrializarea cărnii”  erai de zece ori mai ”tare” decât cel care avea ceva pile la ”centrala minereurilor”, de exemplu. Ca regulă, hunedorenii de rând nu aveau acces la producția acestor firme. Pentru că, pe lângă un purcoi de bani, trebuiau altoite ”pilele și relațiile” ca să te răsfeți la standardul vremii. 

Prin produsele lor, câteva din aceste firme de stat socialiste hunedorene au devenit populare printre hunedoreni, alături de brandurile străine consacrate la noi de piața neagră gen Kent, Wiener Kaffe,  Levi Strauss, sau Puma.  Astfel “Alain Delon”-ul de Vidra și berea Haţegana au fost două din mărcile care se identificau cu Hunedoara înainte de 1989.

Modul atipic în care a fost construită  fabrica de bere, cum se făceau afacerile în aceste firme, și cum folosea puterea comunistă producția lor sunt informații care pot surprinde astăzi pe multă lume. De-a lungul anilor am avut ocazia să aflu detalii dinăuntrul acestor afaceri, discutând cu personalități care au ocupat în epocă funcții de conducere în aceste companii.

Voi reitera aceste informații, așa cum au fost ele relevate în interviurile avute cu ani în urmă, pentru că ele au caracterul unor mărturisiri istorice despre care unii ar putea considera că ar fi un păcat să se piardă.

Haţegana – fabrica de bere construită de Dolănescu

Înainte de 1989, cea mai căutată băutură “răcoritoare” în județul Hunedoara era pe timp de vară berea Hațegana. La fel ca toate berile produse în România în acel timp, ambalajul berii Hațegana era geamăn cu cel al sticlei în care se ambala în acea vreme uleiul alimentar. Deveanul Dorin Pisoiu a fost primul director al fabricii de bere de la Hațeg. El are în colecția sa de băuturi, prima sticlă care a ieșit de pe bandă în luna februarie 1978.

Fabrică cu fundație din cojoace Vidra

Dacă ar fi să se pună pe hârtie toate întâmplările deosebite prin care a trecut Dorin Pisoiu, ca director de întreprindere de stat, filele unui volum de o mie de pagini nu ar fi suficiente. Cea mai importantă parte se poate însă formula într-o singură propoziție: trebuia să te descurci. Poate părea comic azi dar, în dictatura lui Ceaușescu, „ungerea osiei” nu se făcea cu euro, dolari sau excursii plătite în Caraibe. Directorul care făcea treaba să meargă descâlcea firele birocrației cu salam, mușchi file, cașcaval, bere sau, ca un extrem, cu câte un cojoc. Deși nu se găseau pe piață, produsele erau totuși ale tuturor şi ale nimănui din mahării cu funcție. „Așa era în acea vreme. De exemplu, pentru ca fabrica de bere de la Hațeg să fie construită până la termenul stabilit s-a făcut apel la circa 30 de cojoace de Vidra care au fost plasate la persoane care au putut rezolva probleme pe are sistemul de atunci nu le putea rezolva pe cale oficială”, şi-a amintit Dorin Pisoiu, la moment director la Bere Haţeg.

Dolănescu, meșterul Sandu și autobuzele cu geamuri verzui

Sunt scene aproape imposibil de imaginat în conjunctura politică şi economică de dinainte de 1989. Dorin Pisoiu povestește despre un maistru constructor numit Sandu care făcea legea la TCIND Timișoara, firma de construcții responsabilă de investiția de la Hațeg. „La Sandu nu aveai cum să ajungi, nici măcar de pe poziția de director pe care o aveam. Nici șefii lui nu-i tăiau calea. Aveam însă nevoie de echipa lui ca să termine fabrica de bere. Altfel era rău. Cineva mi-a spus că Sandu ăsta ascultă numai de doi oameni, de Ceaușescu şi de nașul lui. Acesta nu era altul decât celebrul cântăreț de muzică populară Ion Dolănescu”, spune Dorin Pisoiu. Întâlnirea cu Dolănescu, promisiunea lui de a-l aduce la Hațeg pe Sandu la schimb cu niște „alendeloane” Vidra şi întâlnirea cu Sandu sunt deja clișee de activități conspirative. Cert este că Dorin Pisoi a adus echipa meșterului la Hațeg şi i-a satisfăcut acestuia chiar şi cea mai excentrică dorinţă: trei autocare cu geamuri verzi la dispoziție. „La sfârşit de săptămână, Sandu cu muncitorii lui mergeau acasă la Drăgășani cu autobuzele acestea. Geamurile verzui, antisolare, la autocar erau atunci o fiță la modă. Adică, vezi Doamne, Drăgăşaniule, păzea că a venit Sandu baştanul”, spune Dorin Pisoiu. A meritat, pentru că la trei luni de la venirea echipei la Haţeg, investiția în producerea berii era gata.

Berea Haţegana în loc de ţuică pentru mineri

Potrivit lui Dorin Pisoiu   berea Hațegana era destinată preponderent localurilor din Valea Jiului. Dorin Pisoiu: “Conducerea a dispus construirea fabricii de bere aproape de Valea Jiului în ideea că această băutură va înlocui puterea alcoolică a țuicii  de la gura minerilor”.

Şapte zile garanţie

Se fabricau 400.000 de hectolitri de bere pe an.   Haţegana anilor ‘80 era o bere nepasteurizată. Avea termen de valabilitate de şapte zile şi se vindea înainte ca producția să iasă pe bandă. O bere costa 2,5 lei, echivalentul a aproximativ 1,4 lei de azi. Era o marfă care se dădea cu repartiție,  mașinile din toată țara făcând la poarta fabricii cozi până spre Sântămăria Orlea.

Declinul

Pentru că Ceaușescu a interzis importurile berea Hațegana a scăzut în calitate în ultimii ani ai deceniului opt. Dorin Pisoiu: “În loc de hamei berea se fabrica cu mălai. În plus,   apa de Râul Mare a fost înlocuită cu apă de Râu Bărbat. O apă mai slabă a dus la o bere mai slabă”

Cojocul de Vidra – blazonul VIP-urilor

De departe, fala mărcilor hunedorene a fost cojocul de Vidra. Renumitul “Alain Delon” de Orăștie făcea moda la Milano, Bonn şi Paris. A fost tot atât de râvnit şi la Moscova, pe cât era de solicitat în rândul demnitarilor comuniști.  Dacă nu aveai în garderobă un “Alain Delon” de Orăștie nu existai în nomenclatorul VIP-urilor vremii. Ca simplu cetățean al României socialiste,  ca să pui mâna pe un cojoc marca Vidra Orăștie trebuia să aștepți minim șase luni. Asta dacă dispuneai de relații şi între 15 şi 20 de mii de lei de cheltuială. Suma reprezenta aproape zece salarii medii în epocă. Cum se făceau afacerile în acea vreme a povestit cu ani în urmă Emil Romcea,  care, timp de 25 de ani, a fost director comercial la Vidra Orăştie.

Sovieticii plăteau mai bine ca italienii

Cojoacele de Orăștie erau exportate, în principal,  pe piața italiană şi pe cea a Uniunii Sovietice. Emil Roncea: “Italienii ne plăteau în medie 200 de dolari americani pe cojoc. Rușii erau mai darnici, dădeau 225 de dolari pe o bundă. În plus, rușii cereau maxim două-trei sortimente, în timp ce contingentul pentru italieni era mult mai greu de fabricat pentru că era format din zeci de modele, culori şi croiuri”.

Banca plătea în locul beneficiarului

Pentru întreprinzătorul  de astăzi poate părea incredibil în ce condiții relaxate se făceau afacerile înainte de 1989. Emil Roncea: “Nu exista blocaj financiar. Favior Orăștie introducea în bancă factura emisă beneficiarului. Automat banca ne plătea contravaloarea costului de producție. Dacă beneficiarul nu avea disponibil, banca lui plătea întreaga factură băncii noastre. Aceasta ne vira la final diferența de la costul de producție la prețul de vânzare adică profitul.  Banii plătiți de banca rău-platnicului erau considerați credit cu dobândă penalizatoare pe care beneficiarul trebuia să-l achite obligatoriu”. O altă formă de sprijin era creditul pe care Vidra Orăştie îl primea anual pentru achiziționarea materiei prime. Compania avea o linie de creditare nelimitată, iar dobânda era de 0,8 la sută pe an.

Trei milioane de piei prelucrate anual

An de an, în deceniul ‘80, s-au produs circa 300.000 de cojoace, blănuri, hanorace. Se prelucrau 3,1 milioane de pieie de ovină la 12 luni.  Compania avea 3000 de salariați şi niciodată în 45 de ani de economie centralizată nu a rămas nici măcar cu un cojoc pe stoc.

Ce au ajuns astăzi fostele branduri ale Hunedoarei de dinainte de 1989 ?

Faviori mai mici

După Revoluție, fabrica de cojoace Vidra Orăștie a intrat într-un declin pronunțat. Nu a găsit soluții de redresare, iar astăzi este dispărută. În locul ei, pe un nivel mult inferior al volumului de producție, au apărut la Orăştie circa 10 mici companii private care se ocupă cu prelucrarea pielilor şi confecţionarea de cojoace. Ca să ne facem o idee ce a însemnat brandul fabricii din Orăştie, observăm că absolut toate SRL-urile din branşă au în denumire sintagma “Vidra” au “Favior”, numele societății comerciale după 1989.

Hațegana fără Hațeg

Haţegana a intrat în portofoliul de mărci al Heineken România în anul 2000. În anul 2006, marca Haţegana a fost relansată. În 2010 însă, managementul de la Heineken România a închis fabrica din Hațeg. Marca de bere Hațegana dăinuie încă, dar este fabricată în celelalte puncte de producție ale Heineken din România:  Miercurea Ciuc, Târgu Mureș, și Constanța.

 

Adrian SĂLĂGEAN