Băiţa, ambasada internaţională a textilelor

Aici ţesăturile samurailor se potrivesc cu cămeşile de cânepă ale moţilor şi covoarele olteneşti te surprind lângă broderiile luxoase ale maharajahilor indieni.  Muzeul Textilelor din Băiţa te poartă în jurul lumii pe văluri fine de mătase, broderii din castele englezeşti sau valuri de in. Acum localitatea înşirată printre munţii de aur ai Apusenilor, un sat care tânjeşte după gloria de odinioară, se transformă în loc de pelerinaj pentru cercetători şi muzeografi din lumea întreagă.

Doi ambasadori, cel al Statelor Unite ale Americii şi cel al Marii Britanii, au venit cu soţiile la inaugurarea muzeului care aduce în faţa publicului doar o mică parte din colecţia FARZ (Florica, Ana şi Romulus Zaharia).

„Avem vreo 12 mii de piese acum, din care circa două mii au fost donate de Muzeul Metropolitan de Artă din New-York, iar 100 sunt piese de patrimoniu românesc”, explică Florica Zaharia, românca care a ajuns vestită după ce a condus departamentul de conservare restaurare textile la unul dintre cele mai vestite muzee ale lumii –  MMA, adică The Metropolitan Museum of Art. “America ne-a învăţat că poţi să-ţi  împlineşti orice vis. Felicitări, Floare!”, a spus la inaugurare Romulus Zaharia, soţul şi sprijinul femeii care reuşeşte să facă pentru Băiţa ce nu au reuşit o droaie de autorităţi care s-au înghesuit la deschidere şi au putut vedea că zicala românească se adevereşte – da, omul sfinţeşte locul, iar priceperea şi pasiunea Floricăi Zaharia a transformat un vis îndrăzneţ într-un proiect inaugurat acum de Hans Klemm. Ambasadorul SUA ajunge pentru a doua oară la Băiţa datorită minunatei colecţii:

„Sunt onorat să fiu aici. Soţia mea şi cu mine, la reşedinţa din Bucureşti, avem invitaţi distinşi – preşedinte, premieri, chiar mulţi premieri-, dar acum doi ani mi s-a spus că un curator de la Metropolitan Museum vrea să ne vadă şi nu e onoare mai mare pentru că e greu să exagerezi rolul muzeului din New-York. Acum doi ani am făcut cunoştinţă cu visul Floricăi Zaharia, acela de a reda ceva României. Sunt impresionat de cât de mult a realizat”, a spus ambasadorul în timp ce omologul său, reprezentantul Marii Britanii, Paul Brummel, încuviinţa plin de entuziasm.

Momentul inaugurării a adus o mulţime de emoţii soţilor Florica şi Romulus Zaharia. Ana, fiica lor, nu îşi poate stăpâni lacrimile. Undeva, între zecile de oamenii înghesuiţi în faţa intrării, o moaţă mărunţică de 91 de ani pare că nu înţelege ce este cu atâta lume adunată să îi aplaude fiica, o tânără care a plecat din Hărţăgani, în lume, în anii regimului comunist. Viorica Tripon îşi poartă bine cele nouă decenii de viaţă: „Înainte de Revoluţie, credeam că nu o mai văd niciodată! Îs tare mândră de ea, de tăte tri fetele mele! Eu le-am învăţat să lucre! Ţăseam tătă iarna şi, când erau fetele pă ridicate, le puneam la război”, povesteşte bătrânica care, la anii ei, a făcut vărzare în cuptor pentru garden-party-ul la care au participat doi ambasadori şi o mulţime de oameni de vază.

Hărnicia femeilor, în muzeu

La intrarea în Muzeul Textilelor, descoperi pânzeturile ţesute cu fibre de „natură celulozică”, iar primul exponat este un elogiu dedicat zonei din care s-a plămădit spiritul creator al Floricăi Zaharia. E un sul de ţesătură din cânepă şi bumbac din Hărţăgani. O ţesătură trainică în patru iţe, cu urzeală de bumbac şi bătătură din cânepă nevopsită şi albită. Şi bucata asta ieşită din priceperea moaţelor şede teribil de potrivit lângă o ţesătură de cânepă din Japonia şi alta din China. Alături de alt exponat din Suceava, Florica a aşezat o ţesătură din Korea de Sud – este albă şi delicată şi atât de fină încât se tulbură la orice mişcare a privitorului: „Este o ţesătură din ramie, care este un soi de urzică, iar modul în care se face este cu totul special de la extragerea fibrelor şi până la împletirea lor”, ne trezeşte gazda curiozitatea. Nuanţele frumoase şi calde ale pânzeturilor pare că vin peste tine asemenea valurilor, chiar dacă texturile sunt extrem de diferite – de la asprimea cânepei româneşti la delicatele piese asiatice, unele chiar din fibră de tei, şi inul Ucrainei. Şi poate că nu întâmplător, la cifra 10, e un rulou de pânză folosită de samurai: „Avem o ţesătură din Japonia începutului de secol 20 realizată din bumbac şi hârtie”, povesteşte experta în textile. Fiecare piesă are propria ei istorie şi poveste, una pe care Florica Zaharia o poate începe de fiecare dată cu „a fost odată…”

Lăicerul învărgat de la Calafat

Textilele pentru interior poartă vizitatorul ori prin casele americane, castelele englezeşti ori locuinţele tradiţionale româneşti sau corturile nobiliare din India. Covoare de perete sau de podea vorbesc despre statutul social, căldură şi confort. O broderie pe in adusă din Worncastle, din Anglia şi donată de Leighton şi Magda Shaw împodobeşte acum Muzeul Textilelor şi aduce aminte de vremurile în care fetiţele de opt ani precum Ann Allison deprindeau tehnica broderiei. Cele mai multe din piesele adunate de-a lungul vremii de Florica Zaharia au poveşti frumoase, dar poate cea mai spectaculoasă este cea a lăicerului învărgat de la Calafat, care odinioară împodobea minunat pereţii unei case ţărăneşti. Întoarsă în ţară, în anii de după Revoluţie, Florica Zaharia l-a zărit în piaţa Devei: „Era o zonă unde toţi veneau cu pepeni, roşii, ardei şi acest lăicer superb, într-o cromatică minunat păstrată de culori naturale, acoperea pepenii. Când l-am văzut sub soarele foarte puternic al verii, mi-am dat seama că este o piesă extraordinară şi mi-am dorit să-l recuperez. Doamna a refuzat să-l vândă pe motiv că e o amintire de la soacra ei. Am insistat, am ridicat preţul şi toată lumea o sfătuia – vinde-l! Până la urmă am recuperat piesa, iată-l azi în expoziţie şi are o prezenţă fantastică între altele din mai multe culturi ale lumii. ”Ăsta e până la urmă marele merit al Muzeului Textilelor: arată tuturor cât de extraordinar se potrivesc ţesăturile româneşti printre piese valoroase din întreaga lume.

Din Sahara, la Băiţa

Lăicerul este expus lângă alt exponat cu o poveste frumoasă – un covor de rugăciune: „Am locuit în Africa, în Mauritania, timp de doi ani”, explică Florica Zaharia, arătând către ţesătura lucrată în nuanţe brune, roşcate şi calde: „Îmi doream un covor de rugăciune care e făcut din lemn de palmier şi piele. I-am cerut unui bijutier local să-mi caute unul, care ne-a costat cam mult. A doua zi, în piaţa lor, o femeie stătea chiar pe covorul pe care azi îl avem în expoziţie. A vrut să-mi vândă tot felul de lucruri, dar eu am insistat că vreau covorul. „Acesta, nu! E urât şi vechi”, îmi spunea. Am convins-o, l-a ridicat din nisipul Saharei şi mi l-a dat cu un preţ derizoriu, chiar dacă este o piesă mult mai veche şi mai valoroasă decât cea plătită scump”, povesteşte femeia. Pentru public, lângă covor, e scris. „Mauritania. Începutul secolului XX. Construcţia şi materialele acestui neobişnuit covor de rugăciune au fost bine alese întrucât acest obiect a fost folosit zilnic pentru rugăciune în temperaturile ridicate şi soarele abundent al Saharei. Rigiditatea lemnului de palmier folosit pentru bătătură a asigurat o manipulare repetată, uşoară, iar efectul de ţesătură deschisă a permis eliminarea nisipului.”

În mijlocul încăperii sunt rostuite pentru vedere tot instrumente de ţesut, de la furcile şi fusurile din Apuseni, la drugile pădurenilor, piesele viu pictate folosite de rusoaice sau alte piese adunate din Balcani. „Preotul care le-a văzut mi-a atras atenţia asupra unui lucru pe care nu îl remarcasem – într-un fel sau altul, toate conţin simbolul crucii şi asta arată cât de importantă e credinţa acestor neamuri”, ne atrage gazda atenţia. Aproape jumătate din expoziţie este rezervată costumelor, un spaţiu care te fascinează rapid. Nici nu mai ştii ce să priveşti: să cuprinzi totul, să savurezi detaliile remarcabile, să asculţi datele istorice sau să notezi cascada de informaţii pe care le oferă gazda. O spectaculoasă robă de femeie bogată din Uzbekistan şi-a găsit loc lângă un kimono japonez de secol 18. „Uau!”, exclami când priveşti ţesătura aristocratelor timpului împodobită cu un decor care poate fi oricând un minunat şi fin tablou „pictat” cu fire metalice şi mătase.

Florica Zaharia spune că varietatea costumelor e determinată de climă, de vârsta sau statutul social al purtătorului, de modă sau pur şi simplu de: „simpla dorinţă a omului de a se înconjura de frumos.” Femeia care a lucrat decenii în şir şi a condus un întreg departament la unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, atât de iubit că a primit şi un nume de alin „The Met”, vorbeşte despre detaliile extraordinare ale costumelor, despre mesajele transmise de simbolurile ţesute ca motive de înfrumuseţare. Este un limbaj arhaic purtat de hărnicia şi priceperea femeilor peste timpuri. Din colecţia expusă face parte şi un saree indian – Banarasi saree, unul dintre cele ai fine din India, lucrat în mătase, fire de aur şi argint, o ţesătură luxuriantă unde greutatea firelor metalice contrastează plăcut cu mătasea. „Sunt piese care se ard pentru ca să se poată recupera metalele preţioase. Ce păcat”, oftează Florica, apoi povesteşte despre costumul tradiţional din vecinătate, care reprezintă, în muzeu, Muntenia secolului 19, cu fote împodobite cu fir metalic, care răsucit în jurul celui de bumbac, creează un „efect topografic”. În spatele costumului de mireasă pădureancă din Bătrâna, Florica Zaharia a aşezat un costum de mireasă din Grecia, cu detalii extraordinare şi o piese aplicate. „E un costum din partea muntoasă a Greciei, acolo unde clima este mai răcoroasă, altfel femeilor nu l-ar fi putut purta. Bănuiesc că are vreo 15 kilograme”

Accesoriile alese pentru expoziţia temporară sunt şi ele pe cât de spectaculoase, pe atât de inedite: o preafrumoasă maramă românească şi-a găsit loc lângă o „pălărie de prestigiu” din Africa, purtată la începutul secolului XX de populaţia Lega din Congo. E realizată din rafie şi scoici şi împodobită cu …păr din coadă de elefant. „Am şi o piesă specială, nu mi-a venit să cred când am găsit-o! E o pălărie bărbătească adusă cumva din Sierra Nevada, specifică populaţiei Arhuacos din Columbia. E realizată din bumbac şi fibră de agavă. E specială fiind că zona din care vine este una protejată, unde puţini străini reuşesc să intre.” Dintr-o altă vitrină, brâurile îşi desfăşoară poveştile lor frumos colorate. „Accesoriile accentuează frumuseţea costumului, cele mai multe dintre ele având şi o funcţie practică, dar şi o valoare monetară”, citeşte vizitatorul despre brâuri, brăcire, curele şi obiuri făcute în tehnici precum ţesătura în bâte, în table şi cu scândură. Afli, de exemplu, că europenii folosesc lâna aspră; africanii şi populaţiile din America, mărgelele; bumbacul şi mătasea în Asia.

„Este un vis din anii 90 care se împlineşte. Băiţa primeşte un tezaur şi o imensă posibilitate de dezvoltate. Sunt aici reprezentanţi ai 11 muzee importante din ţară. Aveţi aici o ambasadă culturală a lumii”, a spus profesorul Ioan Opriş, cel care a condus Direcţia de Protecţie şi Valorificare a Patrimoniului Cultural din Ministerul Culturii. „Am dorit să fim aproape de rădăcini – la Băiţa, încă am putut găsi locaţii corespunzătoare. Educaţia mea de acasă este legată de producţia textilelor, am deprins totul prin muncă, m-am specializat în mediu academic. Asta ştiu să fac şi sunt norocoasă că soţul şi fiica mea mă susţin”, spune Florica Zaharia, care a achiziţionat trei construcţii pentru a-şi împlini visul: „Casa menită să adăpostească colecţia FARZ va intra în restaurare majoră – este o casă de secol IX, solidă, generoasă ca spaţiu, una care a păstrat elementele arhitecturale exterioare şi interioare pe care le păstrăm. Vrem să o transformăm într-un ambient modern, potrivit pentru expunerea materialului organic, cum sunt textilele. Expoziţia de acum, temporară, e în fostul magazin universal unde e şi un artcafe dedicat activităţilor cu tinerii şi comunitatea. Aici va fi sala de conferinţe, avem laboratoarele de restaurare, cercetare. În locuinţa tradiţională din Hărţăgani se va exemplifica producţia textilă tradiţională din zonă”, explică fostul expert de la The Met.

Florica Zaharia are planuri mari pentru Băiţa şi Muzeul Textilelor: „Formăm grupuri de specialişti cu teme de cercetare pe textilele româneşti, vrem să aducem experţii, studenţii, tinerii în proiect, vrem să avem activităţi cu tinerii, să-i formăm. Vom avea doi interni care vor lucra în muzeu. Avem deja anunţate grupuri care vin pentru cercetarea de obiecte, sunt foarte multe lucruri din ţară şi străinătate care vor să lucreze cu colecţia şi cu biblioteca. Noi am vrut aici, în primul rând, un punct de cercetare pentru tehnologia şi materialele textile româneşti şi est europene în paralel cu cele ale altor culturi. Puterea colecţiei e tocmai partea tehnică a materialului textil pe care vrem să o punem în valoare. România are nevoie de aceste comparaţie, noi avem nevoie să ne integrăm patrimoniul nostru textil într-un contest global.” Muzeul poate fi vizitat joi şi vineri între orele 11 şi 16, iar în restul zilelor este nevoie de o programare prealabilă.

Prezent la inaugurare, prefectul Fabius Kiszely a vorbit despre strădania soţilor Zaharia, dar şi de planuri pe termen lung: „Am pus la cale un proiect „Zarand” în care vom coopta specialişti, muzeografi, ca să reuşim să păstrăm o parte din moştenirea Apusenilor”. Ministrul Românilor de Pretudindeni, Natalia Intotero, a vorbit despre exemplul dat de o româncă care se întoarce acasă şi face istorie, primarul Băiţei, Damian Diniş l-a pomenit pe Socrate, iar europarlamentarul Daciana Sârbu a ajuns în sat de dimineaţă ca să fie sigură că poate vizita în linişte expoziţia: „E o surpriză minunată. Am cunoscut-o pe Florica Zaharia cu ani în urmă, la New-York, şi am fost foarte emoţionată să întâlnesc un român atât de apreciat, care făcea lucruri extraordinare la Metropolitan Museum. Atunci mi-a vorbit despre visul de a face un muzeu, aici, la Băiţa. E incredibil cum a reuşit, expoziţia depăşeşte aşteptările mele – poveştile exponatelor sunt extraordinare, la fel ca şi pasiunea cu care le-a adunat din toată lumea.”

Prof. univ. dr. Sabin Luca, managerul Muzeului Brukenthal din Sibiu a poposit zeci de minute printre exponatele muzeului din Băiţa: „Singura plută de salvare din tarele fostului regim e valoarea interioară a omului şi dorinţa lui de a crea ceva. Şi iată că aici, la Băiţa, pare că lucrurile s-au eliberat mai repede. Această expoziţie e un colac de salvare şi ne arată că, iacă, se mai poate! Poate că de aici, din Transilvania, va porni acest tăvălug al maturităţii individuale. Mă bucur că doamna Zaharia a reuşit să se rupă de locul de muncă de la New-York şi poate că, împreună, cu toţii, ne vom învăţa unul pe celălalt cum să mergem mai departe. Protejarea patrimoniului este un lucru extrem de pretenţios: noi primim o moştenire şi suntem obligaţi să o lăsăm măcar în starea de sănătate în care am preluat-o, dacă nu mai bună.”

„Este primul muzeu al textilelor din România şi este primul muzeu privat cu un asemenea patrimoniu, unul colectat cu pasiune de zeci de ani de zile de către doamna Florica şi soţul său, Romulus Zaharia, un patrimoniu reprezentativ pentru textilele din intreaga omenire. E un patrimoniu care se întoarce în România după ce dânsa a fost 30 de ani conservator şef la departamentul de textile la Muzeul Metropolitan din New-York. Şi poate că nu e întâmplător că se petrece în Anul Centenarului. E o întoarcere pe locurile natale, după o experienţă la vârf la cel mai dezvoltat muzeu al lumii. E un muzeu privat cu totul special care va cuprinde şi un laborator de restaurare. Fundaţia acestor oameni se va ocupa şi de restaurarea unor vechi locuinţe tradiţionale, un centru de documentare, un centru de conferinţe, e o revitalizare a zonei”, spune Narcis Dorin Ion, directorul general al Muzeului Naţional Peleş.

 

Laura OANĂ