Atracţii neobişnuite: Tăul Necuratului

Drumul curge, mai întâi, lin și drept: DN 68, de la Hațeg, către Porțile de Fier ale Transilvaniei. În stânga, se ridică semeață, fruntea teșită a Retezatului, învăluit în lumina alburie a amiezii, care trece totul printr-un filtru puţin opac, ştergând contururile cele mai fine. Şoseaua arde şi frige, înălţând vălătuci de căldură şi mişcând imaginile. Poţi doar să ghiceşti etajul cel mai de sus, urcat în dreptul norilor, la peste 1.800 de metri altitudine, cu pajişti alpine, păiuş şi afin.

Mai jos, acolo unde căldura nu mai acoperă cu strania ei „ceaţă” vederea, spre noi coboară pădurile de conifere, fag, scoruş păsăresc şi brad. Apoi, mai jos, vin, dinspre Râul Mare, Râuşor şi Zlotina, pădurile de fag, amestecat cu tei, ulm şi frasin. De o parte şi de alta, în lunca încojurătoare, lanuri de porumb, grâu şi floarea-soarelui, aşteptând culesul. Cu cinci kilometri înainte de Sarmizegetusa romană, imediat după Toteşti şi Păclişa, drumul îşi deschide braţul lui drept, către Peşteana. Una dintre destinaţiile de vacanţă mai puţin cunoscute.

5 obiective turistice numai în Peşteana!

Nu mai puţin de cinci obiective turistice: o biserică medievală, în ale cărei ziduri sunt prinse antice pietre romane, o veche biserică reformată, Muzeul Satului Haţegan, unde nenea Antonică a strâns, de-a lungul anilor, tot soiul de obiecte pe care alţii le considerau numai bune de aruncat, ba chiar şi un sarcofag roman, dar şi Tăul fără Fund cu neobişnuita plantă carnivoră, care „pândeşte” insectele cele mai neatente, avidă să le atragă în capcana ei ucigaşă.

În anul 1875 Charles Darwin scria primul tratat despre plantele carnivore: „Insectivorous Plants”. Astăzi biologii spun că în toată lumea există 630 de specii de plante carnivore, care atrag prada, o omoară şi, prin intermediul enzimelor digestive secretate, digeră planta şi se hrănesc cu ea.

Nenea Antonică, proprietarul, nu e la muzeu. Nu s-au anunţat pentru astăzi prea mulţi turişti, aşa că a dat o fugă până în curtea bisericii reformate, să cosească iarba şi facă puţină curăţenie. Va fi însă bucuros să te ghideze către Tăul fără Fund şi să-ţi promită că te aşteaptă, pentru o vizită la muzeul lui: „Mai aveţi puţin! Parcaţi maşina acolo, la umbră, treceţi podul şi, apoi, tot înainte!”

Doi în unu: grădină de legume şi cimitir

Dincolo de râuleţul care străbate satul Peşteana, mai e o ultimă umbră deasă, la poalele unui nuc. Apoi o străduţă subţire urcă spre deal, cu obrazul pătat de corcoduşele roşii, zdrobite de asfalt. Trei turişti sosiţi din Bucureşti vor, şi ei, să ajungă la Tăul fără Fund. Nici nu s-a terminat bine asfaltul că, la ultima casă, se opresc, surprinşi: „Ia uite, oamenii ăştia stau cu mortu-n curte şi au mai pus şi roşii”, exclamă ea, mirată de faptul că haţeganii încă îşi mai îngroapă morţii în grădină, chiar lângă straturile de roşii dolofane. O cheamă Magda. Iar împreună cu Sorin, soţul ei, şi băieţelul lor, Edi, sunt hotărâţi să bată drumul până la mlaştina Necuratului.

L-au întrebat chiar pe nenea Antonică, iar el le-a spus că ar mai fi cam un kilometru până la mlaştină. 1,3 kilometri, mai exact, scrie primul panou de informare. Traseu uşor, cu o diferenţă de altitudine mai mică de 100 de metri. „Practicabil în orice anotimp. Asiguraţi-vă că aveţi încălţăminte adecvată, mai ales în perioadele umede”, au scris, pe panou, reprezentanţii Asociaţiei Drag de Haţeg.

Silvostepă cu berze, reptile şi amfibieni

Drag de Haţeg nu recomandă traseul pe timp ploios, căci poteca se umple de noroi şi devine foarte alunecoasă. Nici urcuşul prin soare nu face lucrurile mai uşoare, aşa că turiştii se opresc să-şi tragă puţin sufletul la umbră. În zona asta sunt doar nişte arbori mai răzleţi, pădure de stejar şi silvostepă, specifică pentru „parterul” depresiunii haţegane.

Dealurile sunt pline de păsări: berze, care şi-au făcut cuib chiar lângă muzeul lui nenea Anton Socaci, muscarul pitic, codălbiţa, sfrânciocul… Cine are timp de umblat pe dealuri şi pe văi poate întâlni, însă, reptile şi amfibieni: tritonul cu creastă, broasca de mlaştină, şopârla cenuşie, dar şi vipera!

Vipere caută şi Marian Cazacu. Cu ani în urmă, a bătut toate dealurile astea, mai întâi în studenţie, iar apoi cât a lucrat ca designer grafic pentru Geoparcul Dinozaurilor. Acum a fugit un pic din mijlocul aglomeraţiei citadine, ca să-şi umple plămânii de aer proaspăt şi aparatul de fotografiat cu imagini rare: „Am revenit, pentru că am mai fost o dată, dar  era ceaţă, iar eu mi-am uitat în maşină aparatul de fotografiat. Oricum, acum e cam trecută. Înflorită e în 15 iulie. Sunt vreo trei sau patru astfel de mlaştini în ţară”, zice Marian.

Planta criminală: 50 de victime pe an

Potrivit Alinei Ciobanu, de la Asociaţia Drag de Haţeg, cea care a realizat panourile explicative pentru acest obiectiv turistic, Tăul fără Fund sau Mlaștina de la Peșteana este un loc special: cu câteva mii de ani în urmă, aici se afla un lac. Între timp, acesta s-a umplut cu materiale, iar partea superioară au crescut straturi adânci de muşchi.

Condiţiile speciale de temperatură şi umiditate de aici păstrează specii de plante care, în alte părţi, au dispărut de mii de ani. De jur împrejurul mlaştinii cresc mesteceni, arini, aluni, plopi şi sălcii. În interiorul Tăului sunt specii de bumbăcăriţă, trifoişte de baltă şi rogoz. Cea mai cunoscută plantă este Drosera rotundifolia, roua cerului, una dintre puţinele plante carnivore care trăiesc în România.

Ucigaşa roşie din familia piticilor

”Vedeţi că planta e mică! Uite-aşa”, zice Marian, în timp ce îţi arată în aparatul de fotografiat câteva imagini pe care tocmai le-a capturat în mlaştină. A găsit şi vipere. E drept, în cu totul alt loc, aşa că va ţine să te avertizeze: „Grijă dacă mergeţi la Densuş, la Castelul din Carpaţi, la Râu de Mori. Aici nu am văzut şi nici pe oameni nu i-am auzit să spună, dar acolo sunt”.

Apoi îşi ia rucsacul la spinare şi se grăbeşte la drum larg, căci tovarăşul lui de călătorie n-a vrut să mai urce cu el pe dealuri şi îl aşteaptă la maşină. Fluturi rari îţi dau târcoale, căci aici, în Ţara Haţegului, este, de asemenea, Ţara Fluturilor. Nu mai puţin de 140 de specii, adică 75 la sută dintre fluturii de zi din România, se regăsesc în Depresiunea Haţegului. Cel mai bun indicator pentru faptul că natura a rămas aici, din fericire, mai curată, mai sălbatică şi ferită de poluare. Nu degeaba, încă din secolul al XVIII-lea, Ţara Haţegului era cunoscută ca un paradis al vânătorii animalelor pentru blană.

De altfel, însuşi numele de Haţeg ar proveni din vechiul cuvânt nemţesc „hatz”, care desemna vânătoarea cu gonaci. Între timp, zeci de fluturi îţi dau târcoale. Reprezentanţii Geoparcului spun că studiile recente făcute de echipe de biologi au arătat existenţa unui mare număr de specii rare şi puţin cunoscute de fluturi, aşa că multe dintre specii sunt protejate.

Drumul pietrelor din marea dispărută

Cine porneşte pieptiş, înspre mlaştină, trebuie să ştie că dealurile pe care tocmai le urcă au ceva nemaivăzut: ele sunt, de fapt, rocile formate în ultima mare care a existat în această zonă. Un golf al mării Paratethys. Această mare acoperea, cândva, nu doar Transilvania, ci şi câmpia Panonică de astăzi, înconjurând lanţul muntos al Carpaţilor şi ajungând până în Asia de astăzi. Munţii, însă, au „crescut” şi s-au înălţat, aşa că, după formarea lor, din vechea mare au mai rămas doar Marea Neagră, Marea Caspică şi Marea Azov. În urmă cu 12 milioane de ani dinozaurii dispăruseră, deja, demult, iar pe ţărmul mării trăiau plante şi animale asemănătoare celor pe care le vedem astăzi. Primul indicator, situat pe traseu îţi arată că mai ai de parcurs încă 25 de minute, pe poteci, printre dealuri. Un cioban apare sus, pe culme, cu caprele lui şi un câine ciobănesc de numai câteva luni, care aşteaptă mângâiere. Fluturi peste tot!

Mlaştina şi „floarea” Dracului

Dacă veţi asculta spusele sătenilor din Peşteana veţi afla că Tăul fără Fund este o mlaştină ce comunică pe dedesubt cu Oceanul. Prin această mlaştină, erau convinşi sătenii, odinioară, vitele erau atrase, fiind apoi cărate de Necurat în lumea de dincolo. În mlaştină nu e noroi. În schimb, e muşchi, sunt ierburi şi, printre ele, minuscula plăntuţă „ucigaşă”. La numai câteva zeci de metri de mlaştină, dacă te caţeri pe culmea dealului, te afli în cel mai bun punct de observaţie din zonă. Punctul de belvedere oferă astăzi ochiului toată splendoarea înălţimilor ce înconjoară Ţara Haţegului.

Jos, în vale, depresiunea pare o adevărată câmpie, mărginită de munţi. Râurile au fost, toate, regularizate, iar pe ele au fost construite baraje de acumulare. Acum 12 milioane de ani, însă, din acelaşi loc, spun geologii, se putea vedea un mare lac care acoperea depresiunea şi o parte a lanţului muntos Retezat, încă în formare. Vorbim de sfârşitul ultimei Ere Glaciare, aşa că gheaţa care acoperea înălţimile se topea văzând cu ochii. Torenţi uriaşi coborau din munţi, cărând cu ei stâncării, bolovani şi pietriş, ros din trupul muntelui.

Mult mai recent, însă, în urmă cu numai un secol, nu existau nici barajele, nici digurile de astăzi. Râurile care veneau din Retezat îşi făceau de cap, aşadar, în „câmpia” depresionară, formând mlaştini şi ostroave (n.r. mici insuliţe). De aceea, satele erau construite, întotdeauna, pe locurile înalte, apărate de viituri. Nume precum Ostrov, Ostrovu Mic sau Ostrovel aduc până la noi ecoul existenţei acestor mlaştini, iazuri şi lacuri.

Tăul, liniştea şi roua cerului

„Asta! Asta-i liniştea aia”, exclamă Magda. Liniştea aia în care auzi doar ierburile şi vântul şi, dacă-ţi ascuţi bine urechile, ai putea auzi şi curgerea norilor. Mestecenii albi se leagănă, calmi, sub cerul lui august, pe marginea „mlaştinei”. O potecă pavată cu lemn uscat, alb, pătrunde până acolo unde tăul lasă la vedere micile plante „criminale”, splendida şi aparent delicata roua cerului.

Mlaştina nu e noroioasă, iar plantele carnivore nu au tentacule uriaşe, cu care prind vietăţi. Ele sunt doar mici “capcane pentru musculiţe”, înalte de numai câţiva centimetri. Frunzele lor secretă roua lor lipicioasă, (de aici şi numele de „roua cerului”), iar micile insecte atrase de această substanţă rămân prizoniere între perişorii plantei. O singură plantă poate să consume 50 de insecte în fiecare an! Aria protejată care protejează mica plantă „criminală” este, de fapt, o rezervaţie botanică. Alina Ciobanu adaugă că, dacă vrem ca şi alţi turişti pasionaţi de drumeţie să se bucure să descopere roua cerului în acest mic paradis verde, al liniştii şi luminii, nu trebuie să rupem florile, muşchiul şi nici să nu încercăm să luăm planta cu rădăcină acasă, pentru că nu va rezista.

Frunzele sunt partea cea mai interesantă a Droserei: perişorii frunzuliţelor secretă un suc lipicios şi foarte atractiv pentru insecte, asemănător cu o picătură de rouă. Este maniera ingenioasă a plantei de a ademeni insecte de mici dimensiuni, atrase de culoarea frunzei şi capturate de perişori. Aceştia secretă enzime care sufocă insecta, iar apoi o digeră, timp de câteva zile. La final, rămâne doar scheletul chitinos al victimei, iar frunza este gata pentru o nouă pradă.

Înapoi, prin Ţara Fluturilor

Potecile sunt înţesate de mulţimi de fluturi, care fac deliciul copiilor. Biologii Parcului Naţional Retezat spun că insectele atât de colorate şi îndrăgite, fluturii, sunt nişte adevăraţi „patrioţi” care îşi apără cu ardoare proprietăţile: mici zone însorite sau tufe înflorite. Fluturii mici, de lizieră, sunt însoţiţi, adesea, de fluturi mai mari, de pădure, care coboară din umbrarele arborilor. Cine vede un zbor vertical, în spirală, trebuie să ştie că tocmai asistă la un duel „fluturesc”. Pe de altă parte, pentru că fluturii sunt extrem de sensibili la pesticide, insecticide şi alte surse de poluare, fiind primii afectaţi de otrăvurile civilizaţiei, prezenţa lor garantează puritatea, sălbăticia şi frumuseţea naturii. Tot ce vă rămâne este să porniţi la drum, ca să o descoperiţi!

Ada BERARU