Antonina Manda, artist hiperrealist: „În spatele fiecărui tablou este o muncă enormă!”

Dacă alții au făcut artă aruncând, cu doar câteva gesturi, vopsea pe un șevalet, Antonina Manda, cea minionă și delicată, a ales, poate, cel mai greu drum: hiperrealismul portretistic. Un drum puțin bătut în România, dacă nu aproape necălcat. Pentru că puțini sunt cei care se încumetă la un astfel de efort! Arta Antoninei Manda cere nu doar un car de talent, ci și tehnică, răbdare și luni întregi de muncă pentru un singur portret! Cu onestitate, candoare de copil și un altruism emoționant, Antonina recreează prin detalii aproape microscopice, nu doar portrete din fotografii de maximă rezoluție, ci o lume întreagă, însuflețind amalgamul de vopseluri și picurând viață pe pânză, cu pensulele și culorile ei fermecate.

Jurnalist: Ai început să desenezi la 2 ani, când, așa cum declarai într-un interviu, îi “furai” creioanele fratelui tău mai mare. Cum a fost copilăria ta în satul basarabean Purcari? Cum erau oamenii, locurile? Cum te raportezi, astăzi, la ele? Ți se face, uneori, dor?

Antonina Manda: De­şi născută în Chişinău, de unde provine tatăl meu, părinţii s-au mutat în scurt timp la Purcari, satul mamei, aşa că cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o acolo. Îmi amintesc de un sat tradiţional moldovenesc, în care parcă timpul s-ar fi oprit în loc, cu oameni ocupaţi în marea lor majoritate cu muncile câmpului si creşterea animalelor, cu renumita vinărie care îi poartă numele şi faima la nivel mondial, cu Nistrul cel frumos curgător, cum scria Ion Creangă despre Ozana lui natală şi în ale cărui „Amintiri din copilărie” mă regăsesc şi eu. Oamenii s-au mai schimbat între timp, desigur, şi datorită modernizării drumurilor de acces la vinărie şi a lucrului cu echipamente moderne, dar izul acela de arhaic din anii copilăriei îl simt parcă şi acum în suflet ori de câte ori mă întorc in sat, mă plimb pe malul Nistrului sau cutreier dealurile si pădurile de care îmi este dor şi pe care aş vrea să le revăd mai des. Nu pot spune că am avut o copilărie uşoară, dar bucuriile simple în sânul familiei, afecţiunea mamei si mai ales sprijinul şi ajutorul fratelui meu mai mare, Serghei, căruia îi datorez enorm, au lăsat în amintirea mea impresii profunde. Este adevărat că îi confiscam uneori lui Serghei creioanele si rechizitele şcolare pentru nevoia de desenare şi învăţare, îl supăram de multe ori cu întrebările şi pretenţiile mele, dar el continua să-mi dea poveţe folositoare, să mă apere şi protejeze de copiii mai mari şi răutăcioşi, şi a continuat să mă ajute de la distanţă şi la liceu în Bucureşti cu lucruri şi bani, atunci când fratele nostru mai mic, Vania, s-a îmbolnăvit, necesitând cheltuieli mari, iar mama nu a mai avut cum să-mi trimită ceva.

J.: Cât de des te întorci în Purcari, cum s-a schimbat satul în timp și ce simți când calci, din nou, pe ulița pe care ai copilărit?

Din nefericire mă duc mai rar acum, la câţiva ani odată, şi deşi mulţi tineri de vârsta mea, inclusiv fraţii mei, au plecat de acolo, iar satul s-a mai modernizat în ultima vreme, vederea mamei şi a locurilor copilăriei, poate şi datorită sensibilităţii mele artistice, mă fascinează în mod cu totul deosebit.

J.: Unde ai urmat școala și care au fost primii tăi îndrumători în artele plastice? Cui îi datorezi devenirea?

Şcolile, atât cea primară cât şi cea gimnazială, le-am absolvit in Purcari. Îmi aduc aminte… în clasa întâi, când am desenat  singură un trandafir frumos, cum Mariana Javelea, o colegă cu câţiva ani mai mare decât mine, impresionată de desenul meu, m-a luat de mână şi m-a dus la profesorul ei de pictură din cadrul şcolii de artă „Maria Bieşu”, Anton Slobozeanu, care a avut în mod instinctiv încredere în mine şi cu care am studiat, în paralel cu şcoala normală, artele plastice, pâna la plecarea mea la Colegiul Naţional de Arte (pe atunci Liceul de Muzică “Dinu Lipatti”) din Bucureşti. El a fost cel care m-a iniţiat în tainele picturii, s-a supărat atunci cănd am preferat teatrul în liceu şi apoi s-a bucurat când m-am reîntors la pictură în facultate; nu ştiu dacă fără ajutorul lui aşi fi reuşit să fac ce fac acum, pentru că în anii cei mai fragezi se dezvoltă cel mai bine aptitudinile şi simţurile artistice, aşa cum bine se ştie. Spun asta, pentru că zilele trecute, o fostă colegă de şcoală din Purcari, a cărei fată, extrem de talentată, a intrat la sfatul meu, prin examen, la una dintre cele mai prestigioase şcoli de artă din Chişinău, m-i se plângea îndurerată, că din pricina problemelor de limbă (cu care m-am confruntat şi eu în primul an de liceu, numai că în Romania!), este presată de profesori să se transfere la o altă şcoală, pe motiv că nu ar înţelege la anumite materii tot ce predau profesorii. Dacă un copil atât de talentat, cu mici greşeli de exprimare în limba română, este descurajat din start de dascăli în propria ţară, în timp ce eu, cu exact aceleaşi probleme, am avut tot sprijinul şi înţelegerea într-o ţară pe atunci complet străină pentru mine, putem înţelege cât de imperios necesar şi important este tactul şi perseverenţa unui profesor în asigurarea viitorului unui copil şi a generaţiilor următoare; mai ales că ştim cât de importantă este arta pentru societate şi totuşi cât de greu se trăieşte din ea în ziua de azi.

J.: Arta pe care tu o creezi este hiperrealismul portretistic: plecând de la o fotografie de mare detaliu, tu “recompui”, “reconstruiești”, “recreezi”, chipul unui om. Ce presupune munca migăloasă, de mare acuratețe, precizie și finețe la un asemenea tablou? Care sunt trăirile, provocările Antoninei, ca mamă, femeie și artist plastic, în fața șevaletului?

Recunosc că în spatele fiecărui tablou este o muncă enormă, dar, aşa cum declara şi Irina Rimes, cântăreaţa mea preferată, pe a cărei muzică lucrez de multe ori, nu realizezi mare lucru doar cu talentul, fără o muncă imensă în spatele lui. Pe lângă aceasta, este nevoie de multă răbdare şi perseverenţă, frustrări peste care trebuie să treci când ceva nu îţi reuşeşte cum se cuvine şi nu în ultimul rând, un soţ care să te accepte aşa cum eşti, pt. că copilul este încă prea mic ca să înţeleagă greutăţile şi frământările tale. În teorie ea înţelege că fac tot ce fac şi pentru binele ei, dar în practică încearcă sa ne acapareze toată atenţia; este copil şi orice părinte înţelege ce spun.  Recunosc că provocările sunt multe, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic bun, trecem peste ele.

J.: Liceul l-ai făcut la București, oscilând între teatru și pictură? Cine te-a făcut să alegi, în cele din urmă să recreezi, „după chipul și asemănarea lor”, oameni pe pânză?

Aşa este, în principal datorită activităţilor artistice mixte din Republica Moldova, la care eram încurajată să particip, alături de numeroşi alţi elevi, şi a rezultatelor obţinute, am ales să dau examen la secţia de teatru a Liceului de Muzică “Dinu Lipatti” din Bucureşti, unde a existat un singur loc pentru candidaţii basarabeni. Nu înţelegeam de ce se mirau la început profesorii din acest liceu de mine, poate pentru că din câte am înţeles, era prima oara când era oferit la ei un loc la actorie elevilor basarabeni, se vede că aşa a fost să fie! M-am implicat cu toate forţele în studiu, urmănd în paralel şi la Palatul Copiilor, tot secţia de actorie.  Eram obişnuită cu studiile duble încă din clasa întăi şi îmi plăcea ce făceam, aşa că până în ultimul an, cu sprijinul şi încrederea profesorilor, eram decisă să intru la facultatea de teatru. Numai că după ce l-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină soţ, şi care a văzut picturile mele, el m-a sfătuit să continui cu pictura, insistând că oricum teatrul nu era pentru caracterul meu deosebit de sensibil. M-a dus la mănăstirea Petru Voda, unde l-am consultat şi pe părintele Iustin Pârvu în privinţa alegerii pe care urma să o fac, ştiind că pe atunci era şi duhovnicul actorului Dan Puric şi crezând că şi mie îmi va da sfatul să urmez teatrul. Văzând că şi el m-a sfătuit să aleg pictura, am decis să revin la prima mea pasiune, pe care oricum nu o abandonasem complet la liceu, aşa încât am renunţat la teatru şi am început pregătirea pentru admiterea la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, pe care am absolvit-o în 2015, împreună cu masterul şi modulele pedagogice, tot în pictură.

J.: Soțul tău ți-a fost alături încă din anii liceului. Cum și unde v-ați întâlnit? Ce a însemnat asta pentru tine? Împărtășiți pasiunea pentru artă în profesie?

Cred că întâlnirea noastră nu a fost deloc întâmplătoare, deşi la prima vedere aşa ar părea. El tocmai se întorsese din străinătate, iar un vecin din sat cu mine, căsătorit cu o româncă, pe care tocmai îl cunoscuse la un club de călărie, a insistat să ne facă cunoştinţă. Ne-am întîlnit în Piaţa Unirii, nu departe de liceu, şi deşi era mai mare decât mine, m-a impresionat la el experienţa de viaţă şi dorinţa sinceră de a mă sfătui şi ajuta, îmi aducea în mod izbitor aminte de fratele meu mai mare, la care mă destăinuiam şi pe care îl ascultam cu admiraţie şi respect. Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a trimis o altă persoană importantă în viaţa mea, pentru că fiind lipsită de familiari, într-o ţară străină şi, lăsănd de o parte studiul care îmi absorbea mai tot timpul, aveam totuşi nevoie de un prieten şi îndrumător altruist. Timpul şi tot ce a urmat mi-au arătat că nu m-am înşelat. Chiar dacă nu pictează el însuşi, soţul meu este pasionat de artă, are încredere mare în mine şi mă sprijină în mod necondiţionat.

J.: Ai o fetiță, Ecaterina, o mică “împărăteasă”, o dulceață timidă, dar și autoritară, în același timp. Știu că ai crescut-o singură, într-un oraș străin, ceea ce, pentru o mamă la început de drum, e o adevărată provocare… Chiar declarai, cu sinceritate, într-un interviu difuzat de televiziunea INFO HD, că, în primele ei zile de viață, neavând-o alături pe mama ta, ai învățat cum să îngrijești fetița de pe YouTube… Cum îți ordonează Ecaterina coordonatele vieții?

Da, se vrea un copil independent şi are un caracter foarte puternic pentru vârsta ei. Tatăl ei, care a antrenat mulţi cai de curse, spune că pursângele englez de galop este mai dificil şi nervos decât celelalte rase de cai, iar caii de acest fel, mai ales cei cu pedigree important, au un caracter deosebit de puternic, asemănător cu al oamenilor. Şi tocmai acest caracter reprezintă acea treaptă superioară de viteză, care îi face să câştige în marile curse.  Sunt greu de îmblânzit şi de antrenat, necesită multă atenţie, experienţă şi echilibru ca să rezişti în spinarea lor şi să-i pregăteşti pentru curse,  dar ei sunt potenţialii campioni. Făcând această comparaţie, el susţine că acest caracter poate reprezenta o calitate pentru mai târziu, în fond Ecaterina este o fetiţă veselă, inteligentă şi curajoasă, consider că ea este cea mai mare realizare a mea şi motivaţia care mă face să continui mereu pe drumul pe care m-i l-am propus. A fost tare greu când am adus-o de la maternitate pentru că noi decisesem să nu apelăm la o bonă sau alt ajutor, ca să nu alterăm cu nimic timpul şi raportul nostru cu ea. Consider că într-o căsnicie copiii sunt cel mai important lucru, pentru ei muncești, pentru ei te sacrifici, prin ei înveţi să-ţi cunoşti limitele şi slăbiciunile, alături de ei te bucuri şi tot ei te inspiră şi ca artist, în cazul meu. Ţinem cont de nevoile şi exigenţele ei, o dăm la activităţi sportive, culturale şi artistice, unde este chiar disciplinată şi lăudată de profesori şi antrenori, ea ne spune că acolo ei nu o cunosc cum este ea acasă şi de aceea vrea să facă impresie bună.

J.: Cum e viața unei artiste basarabence în Hunedoara? De cât timp locuiești aici? Cum găsești orașul? Ești fericită aici? Ți-ai făcut prieteni, oameni pe care să te poți baza?

Oraşul acesta are un farmec aparte pentru un artist: Castelul, Lacul Cinciş, împrejurimile încărcate de istorie, iar oamenii sunt liniştiţi şi sociabili, mă simt foarte bine aici, mai ales primăvara, când explodează de flori şi verdeaţă. Locuim de câţiva ani mai mult aici, şi chiar dacă mai plecăm din când în când, mă întorc de fiecare dată cu plăcere, iar prietenii pe care m-i i-am făcut sunt calzi şi primitori.

J.: Știu că voi aveți perioade de locuit în Spania și Tenerife… Cum e viața acolo? Unde te simți acasă, Antonina?

Într-adevăr, oraşele maritime din sudul Europei şi vestul Africii au o fascinație deosebită, iar clima, în special iarna, este foarte plăcută. Oamenii sunt civilizaţi, siguranţa cetăţenilor şi serviciile sociale sunt exemplare, iar plaja din Valencia, plimbările pe faleza din Alicante, sau plaja Martianez din Puerto de la Cruz, în Tenerife, îţi oferă senzaţii de neuitat. Totuşi ca artist, mă simt bine şi aici, poate şi din cauza verdeţii, în sudul Spaniei şi al insulei Tenerife mai ales, peisajul este cam arid din pricina climei: sunt avantaje şi dezavantaje peste tot. Dar artistul se simte ca acasă in faţa şevaletului din atelierul lui, oriunde ar fi el.

J.: Cine te inspiră, când vine vorba de pictură?

Chipurile oamenilor mă inspiră, prin diversitatea şi complexitatea lor. Pe Dumnezeu nimeni nu îl poate reprezenta cu adevărat nici în artă şi nici în închipuire, pentru că El este Unicul Creator, dar pentru că cea mai importantă creaţie a Lui este omul, îmi propun ca prin muncă, observaţie asiduă şi detalii cât mai fine, cu ajutorul lui Dumnezeu bineînţeles, să mă apropii căt mai mult cu putinţă de reprezentarea chipului uman pe pânză. În altă ordine de idei, mă inspiră oamenii, dar inspiraţia în reprezentarea lor pe pânză vine de la Dumnezeu.

J.: De curând ai pus la dispoziția iubitorilor de artă câteva tablouri, în două expoziții de excepție, la Hunedoara. Ce aduc expozițiile acestea unui artist?

Am fost invitată de preşedintele U.A.P.R. filiala Hunedoara, domnul Alexandru Podea, să particip cu trei lucrări la Salonul de iarnă al Hunedoarei, cu expunere simultană la Castelul Corvinilor şi la Galeria de Artă, pentru care îi mulţumesc şi cu această ocazie. Vernisajul expoziţiei s-a ţinut în decorul admirabil al Castelului, iar măreţia acestei faimoase şi impresionante construcţii medievale, împreună cu discursul domnului Podea şi al directorului Castelului m-au emoţionat profund. Interesul lor pentru artă şi artişti face cinste acestui oraş, iar eu mă simt onorată şi bucuroasă în acelaşi timp, să împărtăşesc cu hunedorenii o bucăţică din arta mea.

J.: Cum reuşeşte un artist din România să vândă şi să se întreţină din artă? 

Să vândă nu este greu, să se întreţină din artă este cu totul altă poveste. Piaţa de artă la noi este abia în formare, investitorii preferă artiştii consacraţi, ale căror opere să le crească valoarea în timp. Dar dacă un artist îşi vede de drumul său, evitând comercialul şi îşi îmbunătăţeşte permanent stilul şi tehnica, are şansa să culeagă într-un târziu roadele muncii sale. În fond “arta cere sacrificii”, iar pasiunea trebuie să prevaleze asupra interesului material de moment.

J.: De unde îți cumperi pânzele și vopselele? Pentru hiperrealismul portretistic sunt necesare pânze și vopseluri speciale? Cât sunt de costisitoare?

În ţară îmi cumpăr pânzele şi o parte din materiale de la Andreea Art, un magazin de pe Lipscani, în Bucureşti. Este nevoie de materiale profesionale şi de calitate pentru acest tip de pictură. Preţul nu este atât de mare încât să reprezinte o problemă, mai ales că eu lucrez mult la un tablou, aşa încât cantitatea (deci automat şi preţul), contează prea puţin în cazul meu, la această tehnică.

J.: Ai un poem de care-ți aduci aminte în clipele de tristețe sau de bucurie? Un cântec pe care-l fredonezi?

Mă simt atrasă de melodiile pline de sinceritate şi originalitate ale Irinei Rimes, pe care le ascult de multe ori, chiar şi în timp ce pictez, şi pe care le fredonează şi fetiţa mea împreună cu mine.

J.: Poți să ne spui, cu sinceritate, ce ai, în această clipă, în poșetă? Ce poartă o femeie-artist cu ea în ieșirile ei în lume?

Dacă mă uit acum în ea, nu văd decât un piaptăn, telefonul şi cheile, o sticlă cu apă pentru fetiţă şi alte lucruşoare necesare ei. Cred că nu se deosebeşte cu nimic de poşeta altor femei şi mame, în fond cred că în fiecare femeie există un suflet de artist, să creşti şi să educi cum trebuie un copil este deja o artă.

J.: Cum ar arăta o Antonina ideală, peste 30 de ani?

Interesantă întrebare! Mi-aş dori să devin mai bună, mai răbdătoare şi mai aproape de Dumnezeu, dar cum idealul nu există, rămân cu nădejdea că Mântuitorul şi Maica Domnului mă vor ajuta să fac asta.

J.: Când ai plâns ultima oară și de ce?

Am plâns săptămâna trecută, când datorită unui abces dentar intern, nu am reușit să calmez durerea de măsea şi ureche cu niciun analgezic timp de zile întregi.

J.: Când ai râs ultima oară și de ce, Antonina?

Am râs chiar astăzi, când Ecaterina s-a îmbrăcat cu sacoul meu pentru a-mi schimba dispoziţia.

J.: De unde îți iei bucuria?

Din lucrurile simple în mijlocul familiei, din împlinirile profesionale şi din recunoştinţa pentru tot ce mi-a dat şi îmi dă Dumnezeu.

J.: Ultima oară, cel mai recent, când te-ai simțit cu adevărat fericită?

Sunt atâtea momente de tristeţe urmate de fericire, încât sincer nu îmi mai amintesc, probabil atunci când naşa Ecaterinei mi-a reparat la cabinetul ei dintele buclucaş şi am simţit că am scăpat de durere. De multe ori nu realizăm cât ar trebui să fim de fericiţi, chiar şi numai pentru că nu suferim ca alţii, mai puţin favorizaţi decât noi.

 

ADA BERARU

 

GALERIE FOTO