Analiză politică: Dăncilă și Tăriceanu fierb România la ceaun

 

 

Jocul politic pentru alegerile prezidențiale din luna noiembrie 2019 s-a relansat. Principalele tabere politice s-au limpezit într-un joc doi-la-doi care pare mai echilibrat, acum, dar și mai puțin ușor de calculat ca rezultate. După ce stânga a mai adus un candidat, pe actorul Mircea Diaconu, alături de Dan Barna, iar dreapta a adus un intelectual de finețe, pe Theodor Paleologu, alături de Klaus Iohannis, lupta pentru fotoliul de la Cotroceni a devenit mult mai interesantă. Cum rămâne cu Viorica Dăncilă și armata de votanți PSD? Ca-n tren, între Viorica și votanții pesediști legăturile fiind extrem de firave.

Să urmărim, sintetic, elementele principale ale circului care a amestecat mâlul politic până la situația de astăzi.

Moș Tări nu l-a păcălit pe badea Victoraș

În 24 iulie 2019, așadar în urmă cu numai o lună, Călin Popescu Tăriceanu nu concepea altă variantă decât candidatura sa la Președinție, cu susținerea entuziastă a întregului partid: „Am decis să intru în luptă și să mă bat până la capăt. (…) Capul sus, români! Mergem până la capăt!”, striga liderul ALDE, fluturând stindardul victoriei împotriva lui Klaus Iohannis.

Oamenii din ALDE au deschis, voioși, lupta electorală, au anunțat peste tot că vin cu viitorul președinte al României: „#tări #uniți pentru un președinte demn de România și români”. Faină treabă, doar că, în două-trei săptămâni, vitejia liderului ALDE a scăzut vijelios și dramatic până la zero, respectiv până la renunțarea la candidatură în doar două zile.

Problema nu este numai de ipocrizie a liderului care și-a lăsat susținătorii cu buza umflată și tricourile electorale nefolosite, ci și de un soi de lașitate politică: Tăriceanu a dat înapoi nu în urma unei mari revelații morale, ci doar în momentul în care a descoperit că pe el și partidul lui nu-i vrea nimeni în combinație politică, după abandonarea PSD, iar pe el drept candidat la prezidențiale la comun, nici atât. Iar lovitura fatală a venit, sec, de la Victor Ponta. Tăriceanu a sperat până în ultima clipă că, poate, farmecul lui personal de politician experimentat și câteva sondaje în mapă îl vor năuci pe mai-tinerelul Victoraș, iar acesta îi va oferi susținerea și electoratul. Doar că tinerelul Victoraș s-a dovedit mult mai abil politic și mult mai matur: nu avea nevoie de o piatră de moară ALDE-Tăriceanu de gâtul Pro România, în condițiile în care alegerile i-au oferit relaxarea unui electorat bunicel, dar un electoral ușor de pierdut la asocierea partidului cu un fost propovăduitor al „măreției” acum-închisului Dragnea.

Pentru Victor Ponta, ținta politică pe termen mediu este intrarea, în postura de erou salvator, într-un PSD înfrânt, umilit, înfometat, numai bun de cucerit. Pentru a atinge această țintă, Ponta trebuie să păstreze și chiar să mai crească un electorat relativ stabil, de orientare mai-relaxat-pesedistă, un electorat care să-i ofere forța de negociere și în turul doi la prezidențiale, și în situația unei crize politice generale, și anul viitor, în perspectiva celor mai importante alegeri, cele locale și parlamentare. Or, asocierea cu ALDE – un partid care, prin liderul său, s-a sinucis politic la alegerile europarlamentare, pierzând peste 60 la sută din propriul electorat, iar acum a pierdut și fărâma de control din spectrul puterii pe care i-o dădea alianța cu PSD – nu îi aduce lui Ponta decât necazuri și dispute chiar în interiorul Pro România: să nu uităm că în Pro România, chiar în structurile de decizie, se află adversari declarați ai lui Tăriceanu. Astfel încât jocul prudent al lui Ponta este perfect de înțeles.

Așa se face că, în condițiile dificile ale liderului părăsit și departe din propriii susținători, și de orice posibil aliat politic, și fără ceva de oferit la schimb, Tăriceanu a ajuns în situația ingrată de a accepta orice pentru a supraviețui politic pe termen scurt, iar singura variantă primită a fost aceea de a susține un candidat de stânga oferit de Pro România: actorul Mircea Diaconu.

Independența ca monedă calpă

…Pentru că Mircea Diaconu este, evident, un candidat politic, de stânga, fără strop de independență, în ciuda poveștilor de amăgit copiii pe care le lăcrimează, emoționat, talentatul, de altfel, actor. Cine crede că Mircea Diaconu s-a trezit într-o dimineață din zilele trecute dorind să fie președintele României și convins că va aduna semnături și voturi, dar mai ales banii necesari umblând singur sau cu câțiva amici voluntari pe drumurile patriei, este naiv. Oamenii întregi la minte au observat succesiunea rapidă și suprapunerea „impecabilă” a unor informații publice difuzate cu mare grijă, în ordinea: Pro România va susține un candidat independent, „pentru români”, ALDE ar putea ieși de la guvernare și ar putea susține, alături de Pro România un candidat independent și, hop, tot atunci apare și candidatul despre care, desigur, cei dinainte nu știau absolut nimic, candidatul care le-a fost servit pe tavă, poate de bunul Dumnezeu, cel cu grijă de succesul politic al partidelor conduse de Ponta și Tăriceanu!!!… Să fim serioși!

În fapt, Mircea Diaconu a demonstrat deja, de-a lungul timpului, mai ales în plictiseala plină de bani din Parlamentul European, cam cât este de „independent”, astfel încât, cel puțin deocamdată, mai multe explicații nu-și au rostul.

Fierbințelile politice ale toamnei

Acum, asta este situația politică la zi: o guvernare pe buza prăpastiei, căreia PNL se pare că-i pregătește o moțiune de cenzură fatală, moțiune care ar fi votată chiar și de un ALDE incredibil renăscut în toată splendoarea sa „liberală”: nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase!

În disperare de cauză dar în transa visului prezidențial, părăsită de oamenii care ar fi putut stabili o strategie de criză în așa moment delicat, Viorica Dăncilă și alaiul de pupători în fund din jur intră într-un vârtej al luptei absurde. Lipsită de orice element de discurs politic rațional, Dăncilă repetă ca un automat aceeași poveste proastă: „Vom rămâne și vom duce la capăt ceea ce ne-a dat de făcut electoratul!”. Asta în disprețul evidenței, care arată cum guvernarea PSD-ALDE a părăsit dintru început întregul șir de promisiuni electorale și a dat foc țării pentru a satisface orgoliul și nebunia unui lider infractor, Liviu Dragnea, și a protejaților săi.

PSD este acum în postura animalului rănit care nu numai că nu e ajutat de nimeni, dar își și lărgește cu tenacitate sinucigașă rănile. Din punctul de vedere al adversarilor politici, fie ei de stânga, fie de dreapta, PSD-Dăncilă este încurajat să se sinucidă politic. Puțin ciudat este faptul că până și oamenii întregi din PSD stau și privesc, fără să intervină, la acest dezastru: probabil și ei așteaptă o cădere atât de dură a partidului încât un întreg strat de prostie și incompetență politică să poate fi aruncat din fruntea partidului, făcând loc unui nou val – situație perfectă și pentru grupul „exilat” pregătit de intervenție rapidă de Victor Ponta.

Un scenariu posibil pentru perioada imediat următoare este doborârea guvernului PSD prin moțiune parlamentară de cenzură inițiată de PNL și care, după toate probabilitățile, va fi votată și de sănătoși, și de răniți, și de fugari, întrunind majoritatea necesară execuției politice. Totuși, gândind la rece, PSD este avantajat de trecerea în opoziție, în condițiile în care lasă în urmă potop. Este avantajat pentru că, oricum, îi va fi foarte greu să mai guverneze în noile condiții de putere, este avantajat și pentru că va primi o pauză de respirație mai mult decât necesară.

Nu știm dacă pentru PNL, ca pivot al unei alianțe care să preia guvernarea, va fi un avantaj sau o povară cu efecte mai greu de prevăzut, mai ales în perspectiva alegerilor de anul viitor. Sunt multe elemente de luat în calcul și cred că nimeni nu este capabil, în acest moment, să estimeze corect implicațiile acestei schimbări. Dar zilele ce urmează oricum vor aduce elemente noi cu duiumul, astfel încât limpezirea s-ar putea să aștepte mai mult decât e nevoie pentru o soluție politică la criză. Astfel încât este de așteptat să apară asumări de responsabilitate politică mai repede decât recomandă o strategie prudentă.

Oricum, se anunță o toamnă politică fierbinte în România.

Addendum: O asemănare politică tristă

După toată nebunia politică din ultima vreme, care a transformat România într-un circ al nebunilor, ne apare un fapt surprinzător și trist, care parcă argumentează nivelarea nefirească și periculoasă a clasei politice românești: Tăriceanu și Dăncilă, stele ale arenei despre care vorbim, sunt, până la urmă, asemenea, din punct de vedere politic.

Se identifică unul cu altul, pentru că amândoi par să nu dea doi bani pe viitorul partidului lor, fiind preocupați mai degrabă de satisfacerea orgoliului propriei persoane.

Viorica Dăncilă desăvârșește distrugerea imaginii social-democrației românești, asociată deja cu impostura, lipsa de carte și golăneala clanurilor politice.

Tăriceanu a distrus, se pare, și ultima șansă de recredibilizare a ALDE, partid care pierde acum și avantajele aduse de coabitarea la putere, și respectul propriului electorat, cel care aștepta ca promisiunea de victorie la prezidențiale a lui Tăriceanu să se îndeplinească sau măcar să existe o luptă sub propriul steag.

Viorica Dăncilă, femeia care, potrivit educației și competenței demonstrate repetat, nu ar fi avut niciun motiv să viseze vreodată să ajungă măcar în fruntea unei instituții, a devenit, printr-o farsă politică sinistră, prim ministru și lider al celui mai mare partid românesc, iar acum are îndrăzneala teribilă de a se considera demnă să fie președinte al României.

Călin Popescu Tăriceanu, după ce a vândut – nu poți spune altfel – idealuri liberale unui stăpân cvasi-comunist, după ce a apărat un infractor cu prețul distrugerii reputației propriului partid, după ce i-a pedepsit cu trecerea înspre anonimat pe toți oamenii buni care au muncit pentru un ALDE în care credeau, s-a visat președinte pus prin votul unei armate populare socialiste.

Și Viorica Dăncilă, și Călin Popescu Tăriceanu continuă, prin deciziile pe care le iau și discurs, să considere că cetățeanul român este un dobitoc ușor de dus de nas, un analfabet politic care nu pricepe când este înșelat, un cetățean fără voință și fără speranță. Amândoi consideră că au dreptul de nezdruncinat de a juca  – și a-i pune și pe alții să joace – doar după propriile reguli, de a călca în picioare doctrine și oameni, de a impune înșelătoria politică, mai mult sau mai puțin subtilă, ca nouă virtute necesară pentru a fi în fruntea țării.

Acesta este, poate, cel mai trist adevăr din politica românească de astăzi. Și tristețea este cu atât mai mare cu cât, evident, Tăriceanu și Dăncilă nu sunt singurii aflați în această situație: doar că ei sunt eroii acestui fierbinte început de toamnă…