Amurg de vremuri: claca la coasă şi la strâns de fân (GALERIE FOTO)

Ziua de-abia a deschis genele peste Apuseni: noaptea îşi aşterne drumul de rouă prin iarba înaltă a fânaţelor. Un cor de greieri şi sute de glasuri de înaripate dau bineţe florilor care pictează culori în covorul verde. E tihnă ca în miez de rai. Dinspre Ribiţa, se strâng glasuri de bărbaţi. E clacă la coasă, ca odinioară.

„Eeeeheeeiii! Bine taie coasa vara!”, oftează un bătrânel privind cu drag şirul de cosaşi ce vin pe cale. Bărbaţii se salută şi gazda mulţumeşte de ajutor: „No hai, că ne băgăm tare!” Măsoară din ochi coastea în aerul tare al dimineţii, îşi freacă palmele să aprindă focul hărniciei şi pun mâna pe coase şi pe cute. Muzica oţelului împânzeşte locul. „Hai, hai!”, se îndeamnă oamenii. Ascut rânduit gurile de fier. Palma ţine unealta şi degetele stângii bat metalul în ropote, de parcă omul ar cânta, iar semenele de dreapta strâng cutea şi trag cu ea de-a lungul lamei. Între pălmile lor aspre de muncă, tăişul prinde luciu. De zeci de ani de când muncesc, mâinile li s-au deprins cu mişcările.

Bărbaţii povestesc, râd şi îşi leagănă mâinile peste unelte. O muncă, la câţiva milimetri de fâşia argintie: „O ascuţim des că se ia gura prin muşuroaie şi trebuie lustruită tare bine”, tălmăceşte moţul. Omul trece cu destul mare peste lamă şi, când e mulţumit, se îndreaptă şi porneşte către căpâtul grădinii. Unul după altul, oamenii pornesc coasa. Ribiţenii au vrut să vadă de mai ţin minte obiceiurile de odinioară, când clăcile le uşurau munca ţăranilor şi nu tractoarele şi utilajele.

Harş, harş, harş, harş… Cântă coasele! În câteva clipe, grupul de bărbaţi se desface ca un evantai peste câmpul de iarbă înflorită. Iau brazdă după brazdă şi mirosul proaspăt al pământului se umple de miresmele plantelor. Cosiţele înflorite îşi despletesc către cer parfumul.

Respiri până în prăselele sufletului: e leac curat şi cel mai straşnic aerosol pentru cei cu drag de munca de la ţară. Roua se prinde pe-ncălţări şi-n straie.

Fâşii verzi şi fire se lipesc de lama argintie. Bărbaţii se opresc, şterg cu o mână de fân coasa şi cu dosul palmei broboanele. E muncă straşnică să dai meşteşugit cu coasa: hainele se înmoaie de sudoare şi tălpile de rouă. Mai schimbă o glumă, îşi mai trag sufletul, se mai dau la umbră. Pornesc iar refrenul monoton şi hârşâit.

E secunda şi mişcarea. Coordonarea e straşnică de poţi măsura bătăile pe ceas. Luată cu tăişul, pajiştea se rânduieşte în brazde lungi şi groase. Fluturi, albine şi viespi dau iama la ospăţ.

Nici nu apucă bine să-i tihnească ierbii, că femeile o iau şi o zvântură cu furcile ca să o arunce în calea soarelui. Zâmbeşti şi întrebi: „Păi, nu-i bine să strângi fânul? După ce-l împrăştiaţi?!” Moţul te limpezeşte: „Nu-l strângem aşe verde, până să usucă… Dup-aia îl punem pă par! De-l aduni verde, să-nfloare şi nu-l mai mâncă vaca, veac! Nici oaia, nime! După ce să usucă, îl întoarcem pă hai parte şi iar îl lăsăm la soare!” Până ajunge fân, în iesle, la botul vacilor şi cailor, iarba e luată de multe ori la mână.

Botaniştii zic că fânețele Transilvaniei sunt de o bogăție și o diversitate rar egalată în Europa. Au şi calculat: pe un singur metru pătrat de pajişte găseşti până la 50 de specii diferite de iarbă și flori. Un ierbar de plante care ajunge în laptele muls proaspăt. Sănătate curată!

Pentru orice om crescut la sat, nu e miros mai fain decât cel al ierburilor proaspete. Aromele crude şi sunetele verii de peste sat apropie omul de inima locului.

Muzica lucrului aproape de pământ şi momentele tihnite, trăite cu oamenii dragi, au făcut-o pe Cornelia Neaga să simtă cum îi curg versurile prin suflet. A scris şi a pus pe hârtie adevărate ode aduse vieţii satului.

În pajistea înrourată şi pe sunetul coaselor, femeia dă glas vechilor obiceiuri: „De în zori, mai pă răcoare/ Or ieşât pă Sasu Mare/ Să taie fânu pă rouă/ Opt cosaş, o poate nouă./ De cu sar s-au pregăcit/ Coasăle le-or ascuţât/ Tăiară postata-n două/ Ş-o gătară pă la nouă/ În coşarcă, gazda pusă:/ Vinars şi slăină adusă/ Porodici, brânză, plăcince/ Cum să mânca mai-nainte/ – Dă, Ionuţ, stâcla pă mână,/ Luaţ pită şi slăină./ Mâncaţ de vă săturaţ/ De dimneaţă aţi tăt tras!/ După ce să omeniră,/ Să cosască, iar porniră/ – Hai, Turteş, trage mai tare/ Că vine căldura mare!/ Finu Mircea să opri/ C-o cuce, coasa-ascuţî/ Ş-o bătu jios, pă ilău/ Nănaşu li Şuţalău./ -Măi, Neluţ, lasă uiaga/ Că mersăş vintriş cu brazda!/ – Dascăre, nu ce opri/ Când îi cald, mai greu ţ-o fi!/ Tănăsuţ îi îngemna/ Trăgând tare cu coasa./ Eu cu Vali-o furcă luarăm/ Brăzgele le-mprăştiarăm./ Să-ncălzî, ei să-nmoiară/ Da şi holda o gătară!/ Coborâr-acasă-n sat:/ -Gazdă, prânzu l-ai gătat?!/ Că vrem să ne hoginim/ Şi gin loc să o pornim/ Ne grăbim, că mai desară/ L-altă clacă mem noi, iară!”

Cornelia Neaga s-a apucat de scris poezii de dragul vieţii de ţăran: „M-am dus într-o zi să îmbrăştiu fânul după cosaşi şi, când am venit acasă, ce m-am gândit? Hai să scriu eu cum fac ei la coasă! Să rămâie aşa că pruncii ăştia mai tineri, mai fac hotarul numa cu coasele electrice.” Scrie doar de vreo cinci ani: „Într-o dimineaţă, m-am trezit aşa cu versuri în cap şi, fiind departe de casă, m-o luat dorul. Aşa am scris despre obiceiurile de la noi, despre oameni şi locurile mele dragi de acasă. Dumnezău mi-o dat har să scriu în versuri şi în graiu meu – aşa cum vorbesc, aşa am scris şi-n carte!” Pentru cei nedeprinşi cu graiul din Ribiţa, are şi explicaţii: „uiaga” e sticlă; „cuce” e cutea, adică piatra cu care se ascute coasa, iar „vintriş” înseamnă strâmb.

Coasa nu e treabă pentru orişicine, e o muncă grea, solicitantă, în plin soare: pune la treabă o mulţime de muşchi şi face mai mult decât un antrenament la sală. E meşter cel care taie firele cât mai aproape de pământ şi nu lasă „musteţe” în urmă.

E atât de greu că bărbaţii mai au nevoie şi de câte o ispită. Aşa că nimeni nu se miră când un moţ cu pălărie verde-vânător începe a striga: „Măăă! Sticla să pune acolo-n faţă, mă Ioane! Nu cu apă, cu ţuică! Aşa să obişnuia, îi bună ţuica, te încurajează, îţi dă putere. Întăreşte, nu moleşeşte! Avem spor la coasă: de apă, transpirăm, cu ţuică, mere bine!”

Ribiţa e unul dintre puţinele locuri unde mai poţi isca din uitare vechile obiceiuri. Poate că oamenii de aici au tractoare şi utilaje, dar nu au uitat să folosească vechile unele şi îşi amintesc de deprinderile strămoşeşti: la coasă, se merge dimineaţa, pe rouă. Moţii se deprindeau de mici cositul. Cristian Bârna îşi aminteşte: „Am început de pe la vreo doişpe ani. Bunicu – fie iertat!-, m-o luat, mi-o făcut o coasă de-o jumătat de metru şi cu aia – „Hai! Hai pruncu lu bunicu!

Prima dată, am cosit de plăcere, să fiu în rând cu bărbaţii, apoi de necesitate, după aia o devenit o obişnuinţă.” Un alt moţ povesteşte: „Pe vremurile alea, numa coasă era; nu erau tractoare, cositori. Acuma ne mişcăm mai greu, că s-o cam gătat antrenamentul. Sunt utilaje, e mai uşor, da coasa tot n-am aruncat-o! S-o rupt, am sudat-o, îi dăm mai departe! Mai cosim pentru găini, lucernă la porci. Cositu cu coasa oricât ar fi de greu, parcă te revigorează, mai ales dimineaţa, pă răcoare. Mere coasa, tare bine!”, zice Ioan Târţ, zis „a lu Sabina din Şanga”.

Toţi cei trecuţi de 30 de ani îşi amintesc cu drag de acele vremuri când apa se aducea cu doniţa şi câmpurile răsunau de sunetul coaselor şi zvâcnetul metalului lovit.

Cum s-a tocit gura coasei, Ioan îl roagă pe un consătean să o bată. Omul îşi aşterne un lipideu, se aşează deasupra şi începe a repara tăişul. Trebuie să fii mare meşter să ştii să baţi bine coasa: „Când coseşti, se toceşte la gură! După aia trebă bătută şi întinsă un pic cu ciocanul. Dacă nu ştii s-o baţi, o strici! Dac-o-ndoi, nu mai taie!” Şi uite aşa se ajută – cu un gest, c-o faptă şi-o vorbă bună: „Mai demult, claca era viu înpământenită la noi – omul avea mult de lucru, erau multe animale. Singur, nu să descurca. Avea nevoie de ajutorul rudelor, al vecinilor. La rândul lui, mergea şi el la clăci.

Era o viaţă aşa într-o comuniune şi cu atmosferă plăcută – unu zicea o glumă, altu-o poveste şi nu ştiau cum trece timpul. Din păcate, în ziua de azi nu se mai practică: totul e mecanizat”, spune bărbatul care acum şi-a adus prunca cu el, la claca pentru coasă.

În casă, gazda pregăteşte masa – o bucată zdravănă de telemea, felii de slănină crestată, roşii şi castraveţi proaspeţi sunt aşezaţi în străiţi şi plăcintele vin în coşurile de nuiele.

În straiţă, bărbatul casei, strecoară şi o sticlă: la fiecare mişcare, licoarea galbenă face mărgele, semn că e tare şi bună: „Avem grijă să-i şi cinstim cu un păhărel, că aşa se cade!” Omul aduce ţuica la sticlă şi apa scoasă rece din fântănă într-o doniţă de lemn ca să îşi păstreze prospeţimea.

În grija femeilor, nu e numai masa pentru cosaşi, dimpotrivă. Alături de bărbaţi, muncesc o droaie de suflete care pregătesc fânul: „Mă, fete! Hăidaţi să vă arăt cum să face-o clăpiţă”, strigă Cornelia Neaga şi se pune pe adunat şi cărat iarba uscată: „Să pun palele tăt aşa, pă rând, să nu să-mburde!” Când e gata ridicată, femeia se apucă de înconjurat grămada de fân: „Să bate cu furca la rădăcină, să fie faină ca noi, nu aşa împrăştiată! Şi mai alegeţi şi voi ştevia-ceea că n-o mâncă vacile!”

Alte fete perie câmpul cu greblele ca să adune şi firele rămase în urmă şi să rămână faină ţelna în urma lor. Sub căpiţele rumenite, doi bărbaţi strecoară doi pari zdraveni: se apleacă şi apucă de capetele lemn. Când se ridică, iau cu ei şi boadea de fân, ca pe o targă. Alţi doi lucrează la claie: se pun cu furcoiul palele de fân, una după alta, de jur împrejurul lemnului, în semn invers acelor de ceas. „Lemnul ascuţit se bate puternic în pământ să steie bine şi, pă el, să pune podină – fânul să nu steie pă pământ, că putrezăşte.

Dacă n-o faci bine şi să-nclină, o sprijini cu proptele. Fânul să pune roată şi sus să face vârful să nu intre apa”, povesteşte alt moţ. Soarele arde straşnic şi oamenii îşi şterg tot mai des broboanele de sudoare. Cât a fost de bine dimineaţa, la treaz de zi, atât e acum de greu. Florile de fân se macină uşor şi, la fiecare mişcare, praful se lipeşte de pielea încinsă. Unii trag cu ochii pe cer – degeaba, nu-i leac de nor! Omul mai dă cu o pală pe claie şi mormăie: „Hai, ploaie, haaai!”

Ribiţa e unul din puţinele locuri din judeţ unde autorităţile locale îi încurajează pe oameni să îşi păstreze şi să îşi respecte tradiţiile moştenite din bătrâni. Oamenii îşi îmbracă cu fală costumele populare şi vorbesc cu drag de rânduielile de demult. „Într-o sâmbătă, desară/ Mai târzâu, mai pă răcoare/ Vini Petrea, Ilenuţa/ Cu mătuşa Păvăluţa/ -Vinirăm să v-ajutăm/ Fânu-n Sasu, s-adunăm!/ Luarăm furci, greble, furcoi/ Nu ieşârăm numa noi/ Că strigai şi pă Romica/ Şi pă mătuşa Sofica/ -Măi, neveste, ocolâţi!/ Că noi îl facem clăpiţi. / Petre-adusă bâcele/ Să ducă clăpiţăle/ Voicu făcu pogina/ Nănaşu, paru-l băcea! / -Mă Pătruţ, tu fă claia!/ Socru-mieu face alta/ -Taie-o proptă păntru claie,/ Nu subţâre că să-ndoaie!/ Pă Vali-l sui s-o călce,/ Fânul ca să îl aşăze/ Gin sănin, începu vântu/ Cred că vine Ilie Sfântu!/ Tună, fulgeră, trăzneşce/ Tătă zarea să-nnegreşce/ Mai rămasă negreblat/ Bine că l-am adunat!/ Cinci minute nu dură/ Pân la pcele ne udă/ – Mai iuce dacă ieşam,/ Ge cald, poate ne topeam!/ – Ce vă năcăjâţ aşa?/ Că îi bună şi ploaia!/ Că ne zâsă o mătuşă:/ – Cine-l udă, îl şî uscă!/ C-asta-i ploaia fânuli/ Trecu iuce, cum vini!”, mai zice o poezie Cornelia Neaga.

La mijlocul zilei, lucrătorii de pe câmp sunt chemaţi la masă. Să se sature şi de mâncare, ca de lucru! Femeile vin încărcate şi strigă de departe la lucrători: „Nu vi-i foame?”

Oamenii lasă uneltele şi se trag către locul de unde se ridică arome îmbietoare: „Ba ni-i foame şi ni-i sete! Vinarsu şi plăcintele-s gata?” Aşa-i datina că, pe lângă bucate, e musai să cinsteşti oamenii cu vinars: „Îi de prună, curat, făcut la Ribiţa!”, se laudă bărbatul casei. „Doamne dă bine!”, zice găzdăriţa şi aşterne masa pe ţelna verde, la umbră.

Pe lipideul ţesut din lână, cu motive străvechi, sunt aşezate cârpe albe şi deasupra se pune pită, slană, brânză, ceapă. Oamenii îşi aruncă câte o haină lângă măsăriţă şi se aşează cu privirea la bucatele proaspete. „Mulţumim c-aţi venit la clacă şi vă aşteptăm şi altă dată!” Bărbaţii mai cinstesc un pahar : „Să fim sănătoşi, să trăiască gazda!”, mulţumesc oamenii şi se îndemnă la mâncare şi la povestit: „Nu-s prune, anu ăsta-i gata cu vinarsu! La Vinga să rup pomii: prune, mere… Acilea…”, clatină un moţ din mână şi arată către pomii dintre brazde. Un mesean îşi priveşte vecinul lung şi-i arde o palmă la pălărie: „La noi, să descupere casa când mâncă oamenii!” Omul încuviinţează, pune deoparte clopul şi îşi mai taie o bucată de brânză cu brişca. La sfârşit, ştergarul descoperă un coş cu plăcinte cu mere. Obrajii se umflă, simţurile se desfată şi degetele se ling de nectarul dulce. Înainte de a se apuca din nou de lucru, bărbaţii ridică păhăruţele cu tărie: „Primeşte-l Doamne şi pe ăsta!”