Alexandru Ioan Cuza la Deva. Povestea unor ore devenite istorie

„Legătura lui Alexandru Ioan Cuza cu Deva este foarte interesantă. În Transilvania, care pe vremea aceea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, puţine oraşe se pot lăuda cu aşa ceva – că au avut privilegiul să îl găzduiască pe Alexandru Ioan Cuza”, povesteşte profesorul de istorie dr. Liviu Lazăr. După 40 de ani de catedră, s-a pensionat, dar iubirea pentru istorie îl aduce an de an la aniversarea Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. Cunoaşte în detaliu povestea popasului domnitorului la Deva, momente ce leagă istoria oraşului de personalitatea domnitorului: „S-a întâmplat în noaptea dintre 13 şi 14 februarie 1866, după ce la 11 februarie el a fost nevoit să abdice.”

Fostul domnitor, alături de Doamna Elena şi de cei doi copii, Alexandru şi Dimitrie, a plecat cu trăsura de la Bucureşti şi a făcut un popas şi la Deva, – „cam la marginea Ardealului, înspre Ungaria” – într-o seară aspră, de iarnă: „… pe când încă se îngâna ziua cu noaptea, o caleaşcă mare de voiaj soseşte repede pe strada principală la uşa hanului decorat cu puţin meritatul nume de „Hotel Bauer”. Cu grăbire sare jos feciorul de pe capră; ordinele păreau a fi fost date de mai înainte, urcă cele cinci scări de piatră roase, ce duc la uşa mare, o deschide şi intră în larga sală rău luminată, unde dă câteva dispoziţii proprietarului hotelului cu privire la spaţiul ce urma să-l pună la dispoziţia oaspeţilor”.

Profesorul Liviul Lazăr spune că povestea popasului i-o datorăm Constanţei Duca, una dintre primele femei ziarist din România: „Avem despre acest eveniment un volum de memorii al Constanţei Duca, unde se povesteşte cu lux de amănunte venirea sa şi cazarea sa la hotelul din Deva. Se spunea că, într-o seară, s-a oprit aici o caleaşcă din care coboară un domn bine îmbrăcat cu o doamnă şi doi copii şi intră în clădirea unde, la parter, era restaurant. Aici, oamenii îl recunosc, iar dimineaţa au loc mai multe întâmplări.” Constanţa Duca descrie evenimentul într-un document numit „Un episod istoric”, manuscris datat „Viena, 1908”.

 

Sosirea oaspeţilor produce rumoare printre cei prezenţi: „Se aud comentarii felurite, presupuneri aventurioase şi se aud şi discuţiuni. Animaţiunea ajunge la culme, e generală”. Privirile oamenilor se îndreaptă către un personaj distins: „…singur, tăcut, pe gânduri, într-un colţ izolat al sălii, un om frumos, chipeş, cu barbă neagră, lucitoare, cu ochi scânteetori …, costum cenuşiu închis, la cravată are un bold de aur – rară monedă dacică-romană – la ornic, în loc de lanţ, un cordon tricolor românesc.”

Documentul îi surprinde lui Alexandru Ioan Cuza – „călătorul în haine civile purtate milităreşte – chiar şi frământările sufleteşti: „Cel mai isteţ psicolog, pictorul cel mai genial, cu greu ar fi putut prinde, descurca, ceti lămurit mişcările sufleteşti ce apăreau şi dispăreau succesiv în expresiva şi nobila lui fizionomie. Repeziciunea cu care se schimba diversitatea lor devine din ce în ce mai marcantă, mai evidentă. Desigur, ceva mare s-a petrecut în sufletul acestui om. Ceva neobişnuit zdruncină acest caracter bărbătesc. Ceva puternic se încearcă a combate, a reprima, a înăbuşi”. Doamna Elena este la fel de tristă: „Pe chipu-i mâhnit sunt întipărite griji, nedumeriri, regrete şi mai mult decât mici, adâncă milă şi compătimire. Sigur, această femeie nu suferă de propriile sale dureri, cât simte de afund, de îngrozitor, durerile soţului ei. Le simte, dar le tăinuieşte, să nu le stârnească mai aprige pe cele ce ar voi să le vadă potolindu-se. Când dară fiinţe ce se înţeleg stau laolaltă în urma unei întâmplări catastrofale, fiecare din ele tace – tace adânc. Tace spre a nu face să sângereze din nou răni nevindecate. Ambii călători, deci, tăceau. Chiar şi privirile le ţineau plecate, ascunse, ca nu cumva să descopere furtunile morale interne”.

Constanţa Dunca aminteşte şi de vorbele fostului domnitor care au răsunat în sala hotelului: „Am îndeplinit Unirea Principatelor din două surori ce de secole se sfâşiau, am făcut o ţară aptă de a trăi etern respectată. (…) Deviza puterilor mele a fost: „nici un român fără pâine, nici unul fără carte”. Şi totuşi, rău am fost înţeles, rău tălmăcite şi faptele mele…”

 

Profesorul Liviu Lazăr povesteşte că, peste noapte: „Se dusese vestea că domnitorul Cuza este în Deva şi au venit oameni din multe colţuri ale judeţului. Scările hotelului erau pline.” Documentul descrie momentul: “Ninge, însă des şi mărunt, de ţi se pare că cerul varsă lacrimi îngheţate şi totuşi careta domnească, sosită înspre seară, stă cu caii prinşi la uşa hotelului. Acum oiştea e spre apus îndreptată. Pe stradă aproape nimenea, în restaurant câteva persoane neînsemnate. Treptele ce duc la primul etaj gem de lume. Lume română.” În faţa oamenilor, era preotul din Dobra. Acesta îl salută pe Cuza şi îi prezintă omagile localnicilor care se bucură că „Domnitorul Unirii” a trecut şi prin Deva. Cuza îl întreabă cum îl cheamă şi recunoaşte numele: „Căpitanul de vânători Crainic, îl cunosc. Căpitanul Crainic, fiind de gardă, a trădat Palatul. Pe Domnitorul, şeful Armatei, la 11 februarie”. Cuza îi lasă preotului din Dobra şi un mesaj: „Spune acestui fiu, părinte, că neagră pată a aruncat pe iubita mea armată. Pată, ce numai cu sânge poate fi spălată. S-o spele la prima ocazie, ca să uite lumea că între soldaţii ţării s-au putut afla şi trădători; să creadă că militarul român numai erou poate fi.”

 

Devenii îi pregătesc lui Cuza o plecare demnă de un domnitor de-al lor: “Perechea princiară coboară treptele, salută în dreapta şi stânga …  – “Să trăiască” – răsună din toate piepturile româneşti de repeţite ori. Înfocate strigăte îi petrec la careta din drum. Biciul surugiului îi pune caii pe goană, spre apus. Zăpada tot cade ca nişte lacrimi îngheţate”.

Domnitorul şi-a urmat drumul către în exil unde a trăit până la sfârşitul vieţii, în mai multe oraşe din diferite ţări. În anul 1872, s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, unde s-a şi stins la data de 15 mai 1873, la doar 53 de ani. În fața Hotelului Europa, unde locuia, este amplasată o statuie a sa în amintirea faptului că acolo și-a petrecut ultimele zile.

 

Alţi cercetărtori cred că, în realitate, Cuza a ajuns la Deva în seara de 22 februarie: „Probabil că în seara aceleiaşi zile de 22 februarie/6 martie ajungea la Deva, fiind găzduit la hotelul „Bauer” scriu istoricii Nicolae Josan şi Ioan Mândrea. De momentul trecerii domnitorului prin Deva, aminteşte o plăcuţă comemorativă amplasată pe faţada clădirii unde odinioară a poposit Cuza, fostul Hotel Bauer, unde acum funcţionează Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. Alături s-a aşezat un basorelief. În fiecare an, la aniversarea Unirii Principatelor Române, la iniţiativa Bibliotecii Judeţene Ovid Densuşianu Hunedoara-Deva are loc un moment de reculegere şi se depune o jerbă de flori legate cu tricolor.