Albert Horopciuc. De neuitat, înseamnă a fi nemuritor

Îmi scria, adeseori, ca să-mi propună cele mai fistichii idei de a face fotografie. Fistichii, pentru că el nu putea merge pur și simplu. Pentru că era țintuit în scaunul cu rotile sau, mai bine zis, în scuterul cu care se deplasa.

Îmi scria la cele mai nepotrivite ore. Și, când spun nepotrivite, nu vorbesc despre orele târzii ale nopții, ci orele mele de program, orele când eu eram la serviciu. Afecțiunile grave care îl smulseseră din existența lui plină de vitalitate și forță, altădată, scoseseră din zona posibilului o viață profesională pentru el, deși Albert rămăsese activ. Deși, din imobilitatea lui, “mutase munții”, aducând, într-o sesiune foto-maraton, la Castelul Corvinilor din Hunedoara, zeci de fotografi de excepție din România! Deși multă, foarte multă lume îi datorează amintiri de neuitat!

Nu am vorbit niciodată despre suferințele noastre: ale mele, sufletești, duse, cândva, până la durere fizică; ale lui fizice, dar care îi mutilau în secret existența, sfâșiindu-i bucățele din suflet, clipă de clipă, împotmolind tot ceea ce, în absența bolii, intuiam că ar fi vrut și ar fi putut să facă pentru familia lui minunată. Prietenia noastră, așa cum s-a putut să fie ea, s-a scurs mai mult în tăcere, mereu amenințată de dispariția lui. Pe care, nu eram pregătită să o accept.

Pentru că noi, foarte mulți dintre noi, aceia cărora Albert ne atinsese viața în cel mai bun mod cu putință, aveam, în mod cu totul neașteptat, nevoie de el. El, băiatul rebel de pe terenul de sport al tinereții lui, ajuns acum în scaunul cu rotile – ce ironică tragedie!

Adevărul e că îl mințeam cu ingenuă nerușinare. Acum, că el nu mai e, pot să văd asta limpede. Îl simțeam, uneori, prăbușit și atunci îi spuneam, cu toată convingerea: “- Vindecă-te cu mintea, cu credința, Albert!” Îi cunoșteam forța! Îmi povestise un prieten de-al lui cum, la organizarea unei ședințe foto, dintr-o disperare născută, paradoxal, din neputința lui, s-a smuls dintr-o dată din scaunul cu rotile, a ridicat o piesă grea de mobilier deasupra capului și a așezat-o acolo unde și-ar fi dorit să fie pusă. Apoi, cu toată greutatea bărbatului vânjos și sportiv care fusese în urmă cu câțiva ani, s-a prăbușit din nou în scaun.

Anul trecut, era început de mai, m-a rugat, așa cum nu mai făcuse niciodată, să îl ajut să transporte acasă, cu mașina, “ceva”. Urma să termin spre seară ce aveam de făcut, așa că i-am promis că voi merge, imediat ce voi fi gata. De fapt, Albert nu avea nimic “de cărat”, așa cum îmi spusese: știa că, altfel, nu aș merge. În schimb, m-a așteptat cu un pistol. În atelierul lui erau stivuite peste tot, într-o dezordine ordonată, tot felul de lucruri: pălării, rochii de mireasă, instrumente muzicale, lampioane, instalații electrice, peruci, pantofi, genți de voiaj, cărți și câte și mai câte…

Este evident că, dacă pentru noi, restul, a apăsa pe butonul aparatului de fotografiat este un gest banal, în cazul lui Albert a face o ședință foto era, în sine, o muncă de Sisif. Mai întâi, totul presupunea deplasarea lui, care era întotdeauna problematică, apoi așezarea fotografului în echilibru, la locul potrivit, amplasarea luminilor, ridicarea sau coborârea aparatului pe trepied, umbrelele foto, softbox-ul… Uneori, când nu avea cine să-l ajute, te ruga să faci toate astea singur, îndrumându-te, pas cu pas. Așa ajungeai să îți pregătești, practic, propria fotografie. În timpul ieșirilor în natură provocările erau altele. Însă aici nu voi scrie mai mult… Poate am să vă povestesc altădată… Sutele de oameni pe care i-a imortalizat, de-a lungul anilor, în portretele lui, știu bine despre ce vorbesc. Ceilalți poate vor descoperi în timp. Așadar, “ceva de cărat”… Asta e ce a ieșit de fapt…

Uneori, mai ales în ultima vreme, din puținul pe care mi-l scria, îmi dădeam seama cât de rău se simte. Încercam să-l încurajez în toate felurile și, uneori, pentru că epuizasem toate variantele care-mi treceau prin minte, îl certam, spunându-i cât este de puternic, și că nu vreau să-l mai aud cum se văicărește ca o babă… Că, în ciuda diagnosticului și-a estimărilor medicilor, care se înșeală, adesea, mai are de “tras” cu noi măcar vreo 20 de ani. Ca s-o vadă pe Sarah, fetița lui, mireasă…

Îmi închipuiam, doar, cât de greu trebuie să le fi fost tuturor, lui și familiei lui de poveste, cât de greu, de fiecare parte, să porți această greutate a neputinței impuse.

Limitări care se agravau zi de zi, o povară care devenea tot mai apăsătoare. Și, căreia, Albert – minunat suținut de soția, fiul și fiica lui, despre care vorbea adesea cu neascunsă mândrie – i-a ținut piept vertical, cum a putut mai bine, până în ultima clipă.

Îl vedeam, uneori, din mașină, pe scuterul lui, dar evitam să-i fac semn, să-l salut. Bucuria lui de a-și vedea prietenii, de a interacționa cu lumea, dragostea lui de oameni, dacă e s-o spunem, era atât de mare, încât ar fi fost în stare să se oprească, să salute, să te întrebe ce mai faci, chiar acolo, în mijlocul șoselei, încurcând circulația.

Și, dacă e să recunosc adevărul până la capăt… de câteva ori, l-am evitat pentru că era prea dureros. Era prea dureros să ne oprim, să vorbim, iar eu să nu pot face pentru el nimic, absolut nimic. Regret, acum. Însă cum să le spui, cum să le arăți oamenilor cât de mult contează pentru tine, fără să te așezi pe marginea trotuarului, cu mâinile lăsate în jos, doborât de nevolnicie, în fața destinului?!…

Dacă stau să mă uit acum în urmă, cred că pot număra pe degetele de la o mână (și sunt chiar mai puține) cele câteva dăți când l-am întâlnit, ca să facă fotografie, ajutat de prieteni de-ai lui. Îi era ciudă că nu putea să surprindă în fotografii ipostazele pe care și le dorea. “- Nu-i bine… Nu-i bine… Ești prea cuminte, prea cuminte…”, murmura resemnat, cu întristare sinceră, privindu-mă din spatele aparatului.

Ce vă pot spune, fără îndoială, este că îi datorez coperta micuței mele cărți cu câteva dorite poeme.

Îmi scria ca să mă cheme la fotografiat în studioul lui sau pe dealuri, în miezul unei frumuseți nepământene, cu prieteni de-ai lui, fotografi sau cu fiica lui, într-o primăvară sau o toamnă de poveste. Și, poate, în alte situații, astfel de mesaje m-ar fi iritat. Pentru că ele, cum v-am spus, veneau mereu în timpul programului de serviciu. Care, la mine, se întinde de dimineața până seara. Pe el, însă, nu mă puteam supăra! Pe de altă parte, deși tocmai ieșirile îi dădeau putere, știam că acestea nu îi făceau întotdeauna bine.

Cred că știa și el că, uneori, mesajele în care mă chema afară din birou, în natură, la fotografiat, erau sâcâitoare, tocmai pentru că nici eu și nici el nu puteam merge, de fapt. Totuși, odată mi-a trimis mesajul ăsta: “– Ai să vezi, tu, când nu îți voi mai scrie, Ada…”

Știam încă de atunci că are dreptate! Însă, ce aș fi putut să fac?!! E drept, mi-a trecut prin minte să arunc pe geam laptop și toate hârtiile, și să fug pentru două-trei ore, așa cum în filme fug personajele, dintr-o viață în care nu se regăsesc, lăsând toate îndatoririle în urmă, alegând, în schimb, una plină de neprevăzut, bucurie și creativitate. Desigur, n-am făcut-o.

“- Nu știi să trăiești, Nicu!”, îi striga, ud de ploaie sub fereastra lui, unui alt prieten pe care îl chema mereu afară, în plină viață. “Acum, că nu mai e, îmi dau seama că avea dreptate…”, mi-a mărturisit el.

Nu știu cum ar fi supraviețuit Albert pandemiei. Nu știu dacă statul în casă nu l-ar fi ucis ca pe un albatros fără cer, înainte de vreme.

A trecut mai bine o lună de când a plecat, dar abia astăzi am plâns, descătușat, timp îndelungat, cu gândul la el. Abia astăzi am reușit să-mi adun cuvintele. Încă îmi trece prin minte ideea, încă sper, că plecarea lui a fost doar o farsă. Cum cred că i-ar fi plăcut să ne facă!

Pandemia a făcut să nu-l putem vedea, să nu ne putem lua rămas bun. Acest drept, devenit privilegiu, i-a fost dat, așa cum poate se cuvenea, de altfel (iată cum așează  Cerul lucrurile!), doar familiei lui. Singura care a purtat împreună cu el această cruce a cărei greutate o resimt ca fiind aproape zdrobitoare. Familie a cărei dragoste pentru el, și-a lui pentru ea, respiră din toată lumina vie a ochilor fiecăruia dintre noi, în portretele din fotografiile lui, în tot frumosul pe care Albert l-a descoperit și l-a pus în valoare în această lume.

Albert nu era un solitar! Mai degrabă decât peisaje de vis, Albert ar fi pozat oameni. Să scoată din adâncurile sufletului lumina în ochii oamenilor: acesta era harul lui!

Făcând curățenie, am dat peste un CD spart pe care mi l-a dăruit, cândva: Natalie Cole – “Unforgettable”. Lui Albert îi plăcea muzica bună.

Astăzi sunt convinsă că el știa, înaintea noastră, că a fi de neuitat, înseamnă a fi nemuritor! Și că mie mi-a lăsat, nerostită, datoria de a scrie aceste gânduri și de a vă reaminti, pe când o pandemie perfidă ne-a închis departe de primăvară și viață, că hunedorenii au, pentru totdeauna, un fotograf pe nume Albert Horopciuc.

“Răsfoindu-i” pagina Facebook am descoperit sute de portrete, a tot atâția hunedoreni și nu numai. Și, tocmai pentru că iubea oamenii atât de mult, mă gândesc că poate într-o zi ne va scrie, din nou. Că ne va striga sub soare, în ploaie, că ne va ocărî, pe bună dreptate, spunându-ne că nu știm trăim!

Că-mi va spune: “Ce zici, Ada? Faină farsă, nu-i așa?!” și va râde, ghiduș, cum mai făcea, uneori, în ciuda suferinței fizice care-l încovoia, la propriu.

Simt că voi trăi toată viața cu sentimentul ăsta, al neplecării lui definitive. E drept, rândul celor pe care i-am iubit se îngroașă tot mai mult dincolo: bunicii mei, dintre care nu mai e în viață niciunul, surorile și frații părinților mei, verișori, oameni care-au contat nespus în viața mea, atingând-o cu degetul fermecat al generozității și dragostei, care le  transformă pe toate în urma ei: Mircea Matei Popa, Răducu, iar, mai la urmă, Albert…

Mă gândesc, așadar, că poate într-o zi îmi va scrie, din nou. Că mă va chema “afară” să facă nemuritoare, la o simplă apăsare de buton, cine știe ce vârtejuri arămii de însingurată toamnă sau lanuri infinite de floarea-soarelui în toride veri aurii…

Ori vreo primăvară fără sfârșit în care vom trăi acest, doar rostit până atunci, “Hristos a înviat!”. Iar Albert Horopciuc, prietenul nostru de neuitat, împreună cu care vânasem în tăcere leii veșniciei, și care oprise pentru noi timpul, în lumina de-o clipă nepieritoare a camerei de fotografiat, să afle că este, el însuși, nemuritor!

ADA BERARU