Ajun de Sânandrei în satele hunedorene. Povestea strigoiului din Chergheş
„Minunatu ăsta de drac, Sâvuţă, care o fost un… cum să spun, un strămoş al meu, era strâcat din naştere şi făcea minuni în viaţa de toate zilele. El deochea: oameni, animale, orice. Dacă nu-şi aducea aminte rămânea deocheat. Murea sau să bolnăvea”, povestea Leorean Oancea, un localnic din Chergheş, un sat aflat la numai câţiva kilometri de Deva.
„După ce muri, să strâcă mai al dracu, că şi-n tinereţe el umbla, să făcea câine…În general câine, zâce, povestesc moşu, buna, ăştia povesteau. Lua laptele de la vaci. Mergea pe câmp cu vacile, cu boii, să făcea câine… (…) O zis cătă bătrâna să-i bage-o libră-n gură ca să poată să scape de necazuri şi ca să poată muri şi sufletu lui. Aia o zăuitat. Tătă lumea-n priveghie – (…) Nu i-o băgat libra-n gură şi pe când şi-o adus ea aminte şi i-o băgat-o, n-o mai suportat-o, că o suflat-o din gură o… .[Povestitorul expiră extrem de puternic.], o dat cu ea afară. Şiatunci şi mâinile, cum erau încrucişate, s-or desfăcut peste copârşeu şi-o pufăit de vreo două-trei ori şi-apăi nu-ncăpeau pe uşă să iasă oamenii din priveghie. Fugi! – Ei, că se scoală Sâvuţă strâgoi, Doamne trăzneşti-l! Fugeau oamenii, nu mai ştiau.”
Povestea strigoiului din Chergheş nu se termină odată aici. Rudele omului se plâng că au început să le moară pe rând vitele din gospodărie: „Nu omora numa’ la ei, omora şi pin sat animalele. Şi pe la alţii. După cum povesteau ei, atunci, ca să-şi sporească puterea asta sătănească, sugea sângele de la ele. Şi să făcea-n formă de câine, cal, mâţă…Tăt fel de animale dă ăstea care…dă pradă. La şase săptămâni s-or hotărât oamenii din sat şi cu ăi de-a casei, s-or dus şi l-or dezgropat. Da’ până-n timpu ăla or ţâpat vreo câţiva buţi de moare de curechi acolo, la capu lui. Zâce că dacă-i dau moare de-a sărată îl omoare. Şi ştiu io cine-l omoare?…Dumnezo, Sătana, care-o fi…Da’ nu l-o omorât nime’, că el tăt o scăpat.”
Într-un final, şase săteni hotărâţi se duc în cimitir, într-o seară, cu gândul să-l dezgroape: „…cât lucrau ei acolo, pe lângă groapă, să-nvârtea o lumină albă… Ei ziceau că era o mâţă, ca o vâlvă, no, cum zâceau ei. În continuu s-o învârtit pe lângă groapă, la doi-trei metri în jurul lor, acolo. Or ajuns până la sicriu. Când or desfăcut… – On singur om s-o băgat în groapă acolo, care o desfăcut capacu. – Când o desfăcut capacu zice că exact aşa era cum l-or băgat în mormânt. Nu s-o schimbat cu nimic. Să i se schimbe mutra, să negrească, să… O pată pe el… Absolut… Era roşu ca buboiu, aşa era.” Unul dintre săteni, i-ar fi dat una cu o secure: „Atâta i-o dat: una-n cap. Da’ după ce i-o dat aia-n cap, zâce că dân momentu ăla, mâţa sau vâlva, lumina ce s-o învârtit pe lângă groapă o luat-o cătă Vârfu Dosului. Şi s-o auzit o scheunătură, scheunat ca de câine, aşa. Ş-apu-atunci ăla l-or scos dân groapă, s-o băgat altu şi l-or luat tot mărunt cu toporu, l-o dărăburit tăt bine, l-or spart, or ţâpat spini, petrol, lemne… şi i-or dat foc. Până l-or ars complet cu sicriu cu tot. După aia l-or ţâpat în pământ. Şi dân zâua aia s-o liniştit, n-o mai simţit absolut nime’ nimic. Asta-i treaba cu Sâvuţă.”
O parte dintre poveştile despre strigoiul din Chergheş sunt documentate în anul 1992 şi transcrise în volumul „Şapte eseuri despre strigoi” de către cercetătoarea în antropologie şi folclor Otilia Hedeşan. Întreg satul ştia de strigoi, chiar şi o copilă de numai şase ani: “Sâvuţă ăsta o fost câine. Ş-o omorât toate vacile. Şi oaminii durmeau în car şi mişca clopotu la vacă… Şi, după aia, s-or rugat de Sâvuţă ca să le lase numa’ vaca aia şi el o lăsat-o. – Şi după aceea? După aceea o tăiat pă Sâvuţă tot. Şi de-atuncea nu o mai omorât nici o vacă.” Bătrânele din sat istoriseau şi ele despre Sâvuţă: “Şădea acolo pă viţă, că el umbla…El s-o strâcat rău, că umbla şi zâua. Ş-apu l-or tăiat într-o noapte. – Cum era căţelul? – Nu ştiu să-ţi spun… – Mare, mic? – Ştii, aşa, potrivit… – Alb, negru? – Mi să-mpari-că sur!”, îşi amintea Cornelia Vasiu.
Satele hunedorene sunt pline de poveşti cu strigoi. Şi nu sunt doar istorisiri care stârnesc teama, neîncrederea sau batjocura unora, ci sunt fapte care au ajuns de câteva ori în atenţia autorităţilor chiar şi în veacul trecut. Arhivele Naţionale păstrează dosare ale Tribunalului Hunedoara cu săteni anchetaţi pentru profanare de morminte şi cadavre. Cum este cazul unor localnici din Sarmizegetusa care, în vara anului 1938, au deschis mormântul unui tinere despre care credeau că le omoară vitele.
Etnologii spun că toamna se termină cu: „unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul de Sfântul Andrei, momentul în care se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului (…) fie că sunt oameni (strigoi vii sau strigoi morţi), fie că sunt animale (lupii)”, scrie Virgiliu Florea. În satul hunedorean este „Noaptea strigoilor” când: „spiritul tulburat al morţilor impuri (atinşi de diavol) primesc energii nebănuite, puteri magice exacerbate şi cutreieră liberi spaţiul material al comunităţilor ţărăneşti aducând distrugeri şi necazuri. Acţiunile strigoilor se manifestă în tenebrele nocturne, la cumpăna 29-30 noiembrie, coroborate cu coborârea din ceruri pe pământ a Sfântului Andrei, stăpânul fiarelor sălbatice, patron al lupilor, împreună cu Sfântul Petru”, scrie cercetătorul hunedorean Marcel Lapteş, care notează şi mărturia unui localnic din Grădiştea de Munte, Ion Gridan: „Să zâce că unii oameni ce aveu pe Satana în ei se făceau câni şi lupi de rupeu animalele şi uoamenii ce-i aveu duşmani. Buna zâcea că sălăşuiau laolaltă cu moroni de Sf. Andrei … aşe amestecaţi, la unii strâcau grajdurile, poiatele şi coteţele … rodeau uşile să între-nountru să mănânce oile şî de-alte.”
Ca să se apere de strigoi, sătenii nu prea aveau arme – preferau să nu iese afară în această noapte şi ungeau cu usturoi uşile şi ferestrele: „Moşii din satu nost puneau în noaptea de Sânandrei mărăcini şi spini în prag la căşi şi grajduri să nu intre moroii că se credea că vin şî să înţapă, ş-apoi pleacă… Da să vezi că Satana-i şmecher, intră pă fereastră ori prin pod şî face tăt rău. Acuma nu să mai pune, că nime nu mai crede”, istorisea Ioana Gridan, localnică din Orăştioara de Sus.
În ajunul Sfântului Andrei, sătenii credincioşi se rugau când amurgea la icoane pentru ca Dumnezeu să îi apere de strigoi. Alţii rosteau descântece pentru că strigoii luau puterea oamenilor, îşi vlăguiau victimele, iar ei trebuiau lecuiţi de un vraci sau o femeie pricepută la rostit asemenea incantaţii. Unele texte o invocă pe Maica Domnului: „A plecat strigoaica / Din casă în casă, / Din coș în coș / Și-a găsit / Toate casele-ncuiate / Toate ușile astupate, / Numai la …. / Casa descuiată, / Ușa destupată, / Coșul desfundat. / În casă cum intră, / La … alergă ,/ Inima-i fură, / Oasele-i zdrobi, / Sângele-i sorbi / Maica Precesta / După strigoaică se luă. / -Maicilor, / Împărăteselor, / Să dați lui … / Inima la loc, / Oasele la loc, / Iar … să rămâie curat, / Luminat, / Ca steaua din cer, / Ca roua din câmp / Ca șorțul Maicei Precesta.”
Credinţele despre strigoi evoluează de-a lungul timpului. Spre exemplu, la începutul secolului 20, strigoiul trebuia înţeles: “După credinţa populară sunt unii oameni cari se nasc cu perdea pe cap. Se crede că strigoii au codiţă. După ce mor se îngroapă cu faţa în jos, li se pune în gură un căţel de usturoi sau li se împlântă o ţeapă în inimă ori li se leagă trupul cu rug etc., ca să nu poată ieşi noaptea din groapă. Când ies (mai ales în noaptea de Sfântul Andrei), iau laptele de la vaci, sug sângele sau rod inima rudeniilor în viaţă. De aceea membrii familiei din care a ieşit un strigoi, după moartea lui sunt chinuiţi de frică. Tot asemenea e chinuită femeia ai cărei copii sunt morţi nebotezaţi, cari iarăşi trec în strigoi”, notează Corneliu Diaconovich în volumul “Enciclopedia română”, apărut în anul 1904. O descriere a acestor fiinţe o primim trei decenii mai încolo: “Strigoi. Fiinţă omenească (bărbat sau femeie) care vine pe lume cu o tichie sau căiţă pe cap şi cu şira spinării prelungită în formă de coadă, nu prea lungă, acoperită cu păr; toată ziua îşi văd de trebile lor, ca ceilalţi oameni, dar noaptea, îndată ce au adormit, le iese sufletul care se duce să se întâlnească cu alţi strigoi, iar trupul rămâne ca mort pe pat; sufletele lor se întâlnesc în locuri anumite, pe la răspântii, şi joacă împreună; sunt de o răutate neînchipuită, ucid copiii şi le sug sângele, strică căsătoriile, sărăcesc pe oameni, iau mana de la vaci şi de la semănături; când moare una din aceste fiinţe despre care se crede că a fost strigoi sau strigoaică, i se vâră prin inimă o frigare înroşită în foc sau un par, pentru ca sufletul să nu poată ieşi din pământ şi să chinuiască pe oameni noaptea; se crede, încă, că se pot preface în animale: lup, câine etc.”scriu Aurel Candrea şi Gheorghe Adamescu, autorii volumului “Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi” din 1931.
În calendarul popular, Sânandreiul sau sărbătoarea Sfântului Andrei e „cap de iarnă” şi marchează începutul anotimpului rece, timpul când se activează energii magico-religioase. Soarele se luptă cu noaptea şi timpul îmbătrâneşte căci – spun ţăranii din satele de pe Valea Mureşului – „Dumnezeu la începutul anului e tânăr şi la sfârşit e bătrân.” Mircea Eliade numeşte această viziune tipică țăranului român – în care magia se împleteşte cu religia – „creștinism cosmic”.
Laura OANA
