A venit primăvara!

Obișnuiam să le pândesc încă de la începutul lui februarie.

Niciodată n-am iubit toamna.

Pe când eram încă elevă, toamna însemna sfârșitul unor vacanțe de vis. Trebuia să las în urmă sătucul bunicilor mei ascuns printre dealuri, laolaltă cu cireşele parfumate şi dulci, şi frăguţele pădurii, fânețele crescute până la brâu, pe care unchiul nostru, nenea Costică, le transforma în otavă, și minunatele jocuri, pe care numai frumoasele închipuiri ale copilăriei le poate iscodi. Pe atunci nu se inventaseră nici tabletele, nici telefoanele mobile, așa că, împreună cu verișorii mei făceam pe exploratorii unui univers pe care astăzi, prin ocheanul memoriei, îl regăsesc fabulos, precum o lume de basm…

Toamna, deci. Toamna era cea care reteza toată această splendoare. Deși, la drept vorbind, avea și ea farmecul ei.

Apoi a urmat adolescența, plecările la facultate, care-l lăsau în urmă pe cel drag… Țin minte și acum cum îmi așteptam rândul la telefon, în cămin, pentru câteva minute de bucurie promisă, întrezărită, pentru zilele, pentru primăvara care urma să vină.

Am încercat să mă împrietenesc cu ea. Cu ea, și cu sora ei mai mare, și mai aspră, iarna. Și, poate că în felul meu, până la urmă, am reușit să le îmblânzesc un pic. Am căutat bucuria în culoarea frunzelor căzătoare și-n cerul albastru ca un porțelan pictat, pătat, ici-colo, de fuioare de nori… Cerul acela limpede de toamnă, pe care, trântit pe spate, în iarbă, nu te mai saturi să-l privești şi-ai vrea să-i sorbi culorile cu sufletul!

Am inspirat aromele merelor zemoase, am întors pe limbă inima albă a nucilor, am încercat să-i învăț mirosurile de pământ, flori uscate și ploi. Am stat în singurătate pe terasa iernii, privind cum cade, calmă și albă, netulburată de zbaterile omenești, prima ninsoare. În tăcerea nopții, am privit luna hibernală, și-am iubit-o, deşi rece și departe.

Am înțeles, și-am încercat să accept, că viaţa e uneori un joc în care poţi să pierzi tot ce-ai avut mai drag. Dar că e important să găseşti cele de trebuinţă în tine, pentru a nu te opri. Dacă nu mergi mai departe, eşti mâncat! Tragediile „jocului” au puterea de a-ţi zdruncina tot eşafodajul de valori. E ca o întoarcere din iarna veşnică a Polului Sud: magnetismul locului e gigantic. Trebuie să nu deznădăjduieşti, să mergi, tot înainte, orice ar fi, dincolo de orice miraj… Să nu cazi între nămeţi, să nu adormi în mijlocul durerii… Să mărșăluiești către primăvară și către renaștere.

De asta obișnuiam să le pândesc.

La mine, primăvara vine, întotdeauna, pe la mijlocul lui ianuarie. Sigur, anotimpul calendaristic în sine e, încă…. hăt departe. Dar eu trăiesc în primăvară imediat ce a trecut Anul Nou.

În așteptare, de dorul ei, convinsă că iarna a rămas de-acum în urmă și că, orice ar fi, nu mai are putere. Număr lunile lăsate în urmă: septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie…. și mă bucur că zilele întunericului au apus. Restul lumii mai are de așteptat încă o lună și jumătate, dar eu trăiesc, deja, primăvara. O simți în aerul aerul acela reavăn, cu parfum de ierburi, și pădure, și ape reci, crescând vijelioase din inima de zăpadă a iernii…

Mai întâi, erau doar niște frunze pe jumătate putrezite și uscate. Apoi, din mijlocul lor se ridicau altele mai mici, verzi, care sfidau ghețurile și zăpezile. Un mic bob, îmbrăcat într-o blăniţă de verdeaţă cenuşie, cât un fir de piper, se ițea la mijloc, cu capul în pământ, smerit, precum mugurele unui ghiocel. Apoi bobul se ridica mândru şi se umfla, voinicește, sub soarele amiezii. Și, dacă răsărise în vreun luminiș, începea să crape în piele de bucurie. Mai întâi una singură, subțire și plăpândă. (Cu o floare nu se face primăvară, ați putea spune.) Apoi, întinzându-şi braţele ei violet sub dinţii aurii ai soarelui, floarea mea creştea printre pâlcuri de zăpezi adunate la rădăcina fagilor umbroşi. Nu era nimeni s-o vadă. Nimeni s-o admire. Şi, totuşi, ea se îmbrăca în splendoare, ca pentru a face în ciudă întunericului, urâtului şi singurătăţii.

Doar eu o pândeam. Crucea voinicului. Floarea munților Carpați. Floarea mea delicată şi neînfricată, care aducea primăvara, înflorind, odată cu Dragobetele, pe-o planetă „pustie”. Lângă ea, în zilele care urmau, apărea încă o surată, una şi încă una. O sută, două sute… Până când toată pădurea devenea un covor de flori, şi de lumină. Cântecul păsărilor umplea lumea de tril, aerul se umplea, apoi, de miresme. Prin văioagele umbrite răsăreau, de-a valma, ghioceii cei curaţi şi măseaua ciutei, apoi narcisele sălbatice şi, mai târziu, vinca albastră, cu floare fragilă şi braţe vânjoase…

Anul ăsta s-a ivit din nou, curajoasă, dintre frunzele putrede ale toamnei. Deocamdată, doar un bob. Mugurele primăverii ce va să vină. O privesc cum se înalţă, de la o zi la alta, pregătindu-se să vestească soarele și viața. Şi nu pot să nu mă bucur mult înaintea tuturor!

Şi să nu-mi spun, ca pe-un secret şi doar în gând, mie şi credinţei mele nebuneşti: A venit! A venit primăvara!

Ada BERARU