A transformat handicapul în performanță

Marius Pârjol, un hunedorean provenit dintr-o familie modestă din Hunedoara, este sprijin pentru zeci de tineri cu grave probleme de sănătate din vestul ţării, campioni ai competiţiei Special Olympics.

„Când a venit acasă cu copiii şi am văzut cum îi spală pe picioare, nu mi-a venit să cred!”, mărturiseşte mama lui Marius. Actualmente stabilit în Timişoara, kinetoterapeut nu doar pentru copiii „speciali”, ci şi pentru sportivii echipei de handbal HC Ghiroc, hunedoreanul s-a întors în acest sfârşit de săptămână în România cu trei medalii de aur, una de argint şi una de bronz de la competiţia internaţională Special Olympics, organizată în Ucraina!

Eşti fericit. Ai revenit „acasă” cu o mulţime de medalii! Tu eşti kinetoterapeut, dar faci muncă de antrenor de înot cu aceşti copii şi tineri cu nevoi speciale. Cum reuşeşti să-i motivezi pentru asemenea performanţe, Marius?

Ei sunt extraordinari! Campionii mei! Noi am fost singura delegaţie din România şi am participat la diferite probe: liber, spate, bras şi fluture. Alexandru Toma a obţinut două medalii, una de aur şi una de argint, Andrei Cupşa a luat aur şi bronz, iar Mario Silvestru, aur. Din păcate, pentru transportul în Ucraina am făcut rost de bani de la prieteni şi… am mers cu maşina personală. Însă, pentru că nu am reuşit să avem un microbuz, nu am participat şi la proba de ştafetă. Ne-ar mai fi trebuit încă patru sportivi, care nu încăpeau în acelaşi autoturism… Chiar şi aşa, cinci medalii, dintre care trei de aur… e ceva! (râde)

De unde ţi-a venit, Marius, ideea asta de a te face kinetoterapeut? E o tradiţie la voi în familie, te-a îndrumat cineva?

Când am terminat liceul mă gândeam să mă înscriu la trei facultăţi o dată: jurnalism, administrarea afacerilor şi kinetoterapie, ca să am mai multe şanse la admitere. Mi-am depus dosarul la toate cele trei facultăţi. La celelalte două am intrat la „fără taxă”, dar până la urmă, tot la „kineto” m-am dus. Eu eram o fire sportivă, iar kinetoterapie se făcea în cadrul facultăţii de  Educaţie Fizică şi Sport. Bine, sigur că nu m-aş fi mulţumit eu să rămân doar un profesor de sport. Pentru mine era nevoie de o provocare. Doar sport era prea puţin, parcă. Nici nu i-am spus mamei că am intrat la administrarea afacerilor la Bucureşti, la fără plată! Nu cred că, dacă ştia, mă mai lăsa la kineto, la Timişoara. Le-am zis că şi colo, şi colo am intrat tot la „cu taxă”, aşa că n-au mai avut ce să facă şi m-au lăsat să-mi aleg ce îmi plăcea mai mult.

Asta înseamnă că alor tăi nu le-a fost prea uşor să te ţină în facultate…

Da, pentru părinţi n-a fost prea uşor. Suntem patru copii: mai am încă doi fraţi şi o soră, iar ca să ţii patru la şcoli nu e chiar aşa de simplu. Totuşi, familia m-a susţinut întotdeauna. Părinţii mi-au plătit taxa de 3.000 de lei în fiecare an, dar, ca să mai ajut şi eu un pic, m-am angajat la o benzinărie.

Cât de grea sau cât de uşoară este meseria asta de „vindecător prin mişcare”?

Când am terminat facultatea şi m-am angajat, mi-am dat seama că nu eram deloc sigur pe ce am de făcut. Făcusem foarte puţină practică în facultate, aşa că întâlneam ziua un caz, mergeam acasă seara, reluam cărţile şi cursurile, citeam tot, studiam bine, şi a doua zi aplicam. Mă mai consultam şi cu colegii mai experimentaţi, cu o fostă colegă care acum lucrează la Universitate… E epuizant uneori. Însă nu ai cum să te opreşti. Te motivează tocmai bucuria. Când te uiţi la feţele lor, vezi că râd şi ochii le sunt luminoşi… tocmai asta îţi dă putere.

Lucrezi în sistemul ONG, la Fundaţia de Abilitare „Speranţa” din Timişoara. Cum ai ajuns la ei? Nu te-a tentat niciodată să pleci peste graniţe?

Eu am lucrat mai întâi în sistemul de stat, însă după o vreme ajunsesem să mă simt înţepenit acolo. Oricum, am fost dintotdeauna genul care şi-a dorit mai mult. Mereu, să am ceva nou de făcut, de învăţat. Ei, în momentul în care la stat lucrurile se blocaseră, cumva, a apărut Fundaţia de Abilitare „Speranţa”. Eu, pe vremea aia, mă pregăteam să plec, kinetoterapeut în Germania. Făceam chiar cursuri de limbă germană, două ore de patru ori pe săptămână şi voiam să plec sută la sută. Mergeam la sigur. Din fericire, doamna Letiţia Baba, directoarea organizaţiei guvernamentale, m-a chemat la Fundaţia „Speranţa”. Am renunţat pe loc să mai plec peste graniţe.

Salariul, acolo, ar fi fost, poate, şi de zece ori mai mare. De ce ai decis să rămâi?

Cei de la Fundaţie mi-au spus că voi avea cabinetul meu, tot spaţiul necesar, şi îl voi amenaja eu exact aşa cum cred mai bine de cuviinţă. Era ceva neaşteptat pentru mine, care eram un începător şi, cred că ăsta e argumentul care m-a convins. În orice caz, nu este deloc uşor pentru că noi, ca organizaţie, reuşim să oferim aceste servicii de recuperare gratuit doar în baza proiectelor pentru care aplicăm. Mereu trebui să căutăm noi şi noi surse de finanţare.

Lucrezi cu copii cu nevoi speciale, în special sindrom Down. Ce te-a impresionat cel mai mult, de-a lungul timpului?

La copii, totul mă impresionează. Totul şi toţi. Fiecare pas pe care copilul cu probleme grave locomotorii îl face cu tine este o bucurie şi un mare succes. Însă cel mai mult m-a impresionat Mario, un tânăr cu parapareză, abandonat, care nu făcea nicio terapie când l-am cunoscut eu. Era deja major, dar fusese abandonat de părinţi, crescuse pe la asistente maternale…. a avut o viaţă foarte grea. Ei şi, băiatul ăsta nu s-a plâns niciodată. El el mereu optimist. A făcut o şcoală, a terminat liceul, locuieşte singur… Acum nu mai e pacientul, e prietenul şi modelul meu.

Ai fost la o sumedenie de competiţii cu copiii tăi speciali. Mai ştii numărul medaliilor pe care le-au câştigat până acum?

O, nu! Chiar am pierdut şirul, demult! Sunt foarte multe! Nici nu mai ştiu. Cu Mario şi cu alţi câţiva copii şi adolescenţi nu am făcut doar terapie de recuperare, ci mergem şi la competiţii. Au avut rezultate excelente la concursuri naţionale, dar şi internaţionale: Hunedoara, Oradea, Târgu Mureş, Baia Mare, în Retezat la Olimpiada „Down Retezat”, dar şi la Zakopane – în Polonia, în Ucraina… Un alt prieten de-al meu, Andrei, un tânăr cu Sindrom Down, a reprezentat România la Jocurile Olimpice din Koreea şi a obţinut o medalie de argint. Copiii care au astfel de probleme de sănătate şi mai ales copiii cu sindrom Down cu care eu lucrez mult sunt foarte sinceri. Iubesc curat şi nu sunt capabili să te mintă niciodată. În ultima

vreme chiar m-am simţit tare obosit, dar când copilul ăla vine şi te ia în braţe şi îţi spune „Te iubesc!”, uiţi! Uiţi! Şi acum, la concursuri, copiii se trezeau la 6.30 şi adormeau la 11 noaptea. Ce m-a bucurat, însă, a fost că antrenori consacraţi mi-au spus, când ne-am întâlnit la competiţii, că au văzut mari progrese la copiii mei! Aşa că nu e doar ceea ce susţin eu sau vreau eu să cred despre ei.

Ai lucrat ani în șir pentru copii, iar în iulie vei deveni chiar tu tătic. Cum crezi că se va schimba viaţa ta?

Păi, evident că, în primele luni, cel puţin, băieţelul nostru, Marc Gabriel, îmi va capta mare parte din atenţie şi, probabil că o vreme nu voi mai putea să mă ocup la fel de intens de copii. Oricum, voi face tot ce îmi stă în putere să menţin, cât de mult voi putea, ritmul. Trebuie să mai spun şi că am un coleg care m-a ajutat în ultima vreme foarte mult, Marius Siminie, care a fost voluntar la noi, cel mai implicat, şi el tot absolvent de kinetoterapie şi tot din Hunedoara!

Ce trebuie să ştie părinţii care au un copil cu probleme neurologice sau locomotorii?

Cu cât recuperarea începe mai devreme, cu atât progresele sunt mai spectaculoase! Aşa că, orice părinte observă o problemă, trebuie să meargă imediat la un specialist. Pe de altă parte este evident că şi noi o să încercăm să-i ajutăm cât mai mult, cu sfaturi, cu materiale, cu tot ce putem!

Ada BERARU