Disprețul care uniformizează: Demnitatea nu este o ramură sportivă
Într-un editorial de zilele trecute, încercam să readuc în spațiul public problema relației necesare între demnitățile publice și demnitate ca expresie a valorii umane așezată productiv și onorabil în slujba cetățeanului. Încercam, de asemenea, să avertizez că triumful incompetenței și analfabetismului, al agresivității și vulgarității în spațiul demnităților publice din vârful statului român împrăștie o otravă care distruge societate românească și năruiește orice proiect onorabil de viitor. De această otravă trebuie să scăpăm, iar soluția stă în votul fiecăruia dintre noi la alegerile ce vor veni.
Reiau, pentru folosință aici, și ideea că disprețul în creștere al cetățeanului față de demnitățile publice ocupate agresiv de indivizi lipsiți de demnitate, educație și responsabilitate naște, deja, refuzul autorității statului și legii.
Pentru a puncta și practic această idee, să spunem că disprețul cetățeanului față de funcțiile înalte ale statului român se reflectă public și în convingerea unor personaje ca un celebru înotător din Petroșani, de exemplu, care tocmai explică, zilele acestea, tuturor, că funcția de președinte al României nu cere calități mai mari decât cele demonstrate de el: mușchi, voință și celebritate în spațiile de divertisment. Înotătorul consideră că funcția de președinte al României este o demnitate care i se potrivește, astfel încât candidează și el la alegerile prezidențiale.
Am preluat acest exemplu, pentru că are elementele necesare de analiză, nu pentru că vrem să tăiem aripile sportivului visându-se președinte: e visul lui, să și-l păstreze! Pentru a ajunge la concluzia la care a ajuns înotătorul Avram – aceea că și el este demn de demnitatea primă a României -, ai nevoie fie de o doză puternică de vătămare a minții (înclin să cred că nu este cazul), fie de o doză încă mai mare de dispreț față de funcția de președinte al României. Nu poți, dacă ai respect față de valorile autentice și măcar bruma de carte și înțelegere a lumii impusă de învățământul obligatoriu, în condițiile în care îți lipsește întreg fundamentul de educație și experiență necesare unei demnități publice de asemenea responsabilitate, să vrei să fii președintele României. Cel ce va reprezenta România, cetățeanul român, aspirațiile unei nații în fața întregii lumi nu este suficient să fie utilat cu mușchi, voință sportivă și celebritatea faptului de divertisment. Are nevoie de autoritate morală și vrednicie demonstrată, de educație și experiență, de cultura spațiului diplomatic și tot așa… Și totuși, înotătorul nostru din Petroșani consideră că „echiparea” sa, plus oarecare spirit revoluționar, este tot ce trebuie unui președinte de stat. De aici rezultă și disprețul profund, despre care vorbeam, față de această primă demnitate a României: pentru că doar disprețuind-o poți să o vezi ocupată de orice sportiv mai îndrăzneț și mai guraliv din țară.
Desigur, așa cum am văzut răsfirându-se vesel în mediul virtual, există deja o definiție mult mai largă a acestui dispreț profund față de înaltele demnități ale statului român: dacă Viorica Dăncilă – ale cărei „performanțe” lingvistice și intelectuale sunt de notorietate și chiar au pus România în situații penibile – este încă prim ministru al țării și liderul celui mai mare partid politic românesc, de ce nu ar putea oricine, chiar orice om din țara asta, să aspire la cele mai înalte funcții din statul român?!
Așadar, la ce am ajuns, sub presiunea și cutumele proastei politici? Unde suntem acum în ecuația deșteptării naționale, o deșteptare care, în ultimii ani, seamănă mai mult cu o încercare de trezire din repetabilă cruntă beție? Găleata cu apă rece a cărei minuni naționale ar trebui să ni se verse în cap, dimineață de dimineață, pentru a ne trezi oameni întregi și cetățeni onorabili dorindu-și o țară onorabilă cu conducători onorabili?
Eu spun că primul pas ar fi să încercăm să ne mai domolim disprețul față de autoritate și lege, față de politica asta dezamăgitoare și, mai ales, față de demnități publice și lege, chiar în imperfecțiunea lor de astăzi, înțelegând că demnitarii zilei sunt trecători și poate vom reuși să-i înlocuim cu oameni mai buni. Iar în pasul acesta intră și o atitudine critică deschisă și limpede față de cei din preajma noastră care ne-ar împiedica în drumul spre normalitate, față de cei care vor să adâncească disprețul general față de autoritate și lege, prin fapte din și de cafenea: cum ar fi, de exemplu, înotătorul vesel care vrea să ne fie președinte.
