„Afacerea” Mălăieşti

Mersul împiedecat al restaurărilor de la castelul Hunedoarei şi, mai cu seamă, ale celor de la cetatea Devei, a dat experienţă celor care trebuiau să profite de patrimoniul castelologic al judeţului. Şi pocinogul a căzut pe Mălăieşti!

Am aflat cu totul indirect că i „se pregăteşte ceva”. În mod normal, aşteptam să fiu contactat, după cum se va vedea mai jos. Mai mult decât atât, se semnase chiar şi un protocol de asistenţă arheologică în timpul lucrărilor de execuţie, din care, alături de mine, urma să facă parte şi cineva din Muzeul devean. Există imagini clare de săpături făcute, cruciş şi curmeziş, inclusiv cu un excavator mic, cu toate că legislaţia monumentelor interzice intervenţiile mecanice de acest tip pe monumente din clasa A (de importanţă naţională). Nici un arheolog nu a fost chemat în zona de lucru, pe toată durata lucrărilor, motivându-se că, chiar săpându-se, „nu s-a descoperit nimic”! O realitate mai mult decât îndoielnică. Aşa că, doar constructorii şi bădiţa Traian mai ştiu dacă, cu prilejul restaurărilor, s-a mai dat peste ceva relicvă arheologică aparţinătoare de cnezii şi nobilii Sărăcineşti. Adevărul este că în programul de cheltuieli al „afacerii”, arheologii fuseseră uitaţi, iar la forţarea notei, s-ar fi ajuns la acrobaţii financiare prin care şi-ar fi dobândit firimiturile de bănuţi din cele milioane puse în joc, cuvenite pentru că mai recupera ceva istorie.

După săltarea din schemă a arheologilor, surpriză! Cine a apelat la mine, era tot constructorul, dar în faza finală a aranjamentului! Cum, Doamne ajută? „Păi, să vedeţi, domn profesor, ca să luăm lucrarea ni s-a cerut să şi umplem cetatea cu inventar; şi chiar nu ştim cum s-o facem! Nu ne ajutaţi?” Adică, domnii care puneau mortare şi ciopleau bârne, trebuiau să bage şi armuri, şi scuturi personalizate şi… de toate!

A sosit atunci momentul să cunosc şantierul. M-a întâmpinat, trepăduşind ca o vrăbiuţă de bucurie, dirigenta de şantier. Avea la ea, o listă de mână, cu „probleme pe care d-na arhitect vă roagă să o ajutaţi să le rezolve!” Abia atunci, m-am supărat cu adevărat. Solicitarea, intermediată şi apelând la bunele mele sentimente faţă de cetate, era de o imensă nesimţire. Fotografiile cu săpările incisive din toată cetatea le-am primit mult mai tardiv, aşa încât nu puteam să ştiu cât şi cum se săpase ori urma să se mai sape prin istoria cetăţii. În acea zi însă, abia i-am convins pe şantierişti să oprească răscolirile în căutarea curtinei din vestul cetăţii, spre Valea Mălăieştilor. Ei căutau de zor fundaţiile, deşi în studiul publicat deja în anul 1982, specificasem anume că acolo, ea se prăbuşise şi se modificase întreaga configuraţie naturală a terenului, inclusiv a arhitecturii.

Motivele pentru care aveam dreptul să fiu scos din pepeni s-au aglomerat. În anii 1978-1979 săvârşisem întreaga cercetare arheologică a cetăţii. Ea a fost urmată de reconstituiri grafice de etape, realizate în colaborare cu alţi doi autori (Victor Eskenasy, actualmente la München, Marius Sângeorzan, conferenţiar universitar de design, la Universitatea Timişoara). După acele planuri detaliate, publicate în anul 1982 (în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie. Cluj-Napoca”), arhitecta a făcut pur şi simplu copii. Dreptul de autor a fost îngropat, şi pentru că eram gata-gata s-o dăm în judecată, s-a motivat candid că eram geloşi pentru că nu ne împărtăşeam din banii care i se cuveneau ei! Deci, am fi invidioşi pe munca ei inedit furată! Cum am văzut ceva mai sus, aceeaşi arhitectă a luat planurile, dar „a uitat” să citească cum că arheologii atrăseseră atenţia lectorilor lor la principala problemă tehnică a ansamblului: eroziunea continuă a malului din direcţia cardinală arătată. În loc să prevadă acolo o simplă şi fără de probleme întărire cu dig a malului, cu fiare şi betoane cât cuprinde, dar uşor de ascuns, a plusat însă ameţitor în celelalte direcţii. Toată linia de utilităţi subterane a fost lăsată la voia executantului, care „urma să ocolească ziduri”. Ca să fim cu totul fericiţi, pe panoul mândriei finalizării operei, autorii arhitecţi au numele protejat, nu doar în persoană, dar până şi prin firma prin care şi-au luat banii.

Când i s-a reproşat făţiş că a proiectat tâmpeşte o supraînălţare a turnului-donjon, autoarea a motivat „că a trebuit să fac totul în grabă”. Era acoperită, pentru că primise avize, aşa că se lătra la lună a pustiu, iar ea putea pleca oriunde dorea în concediu prin Europa. Că din „grija” ei se făcuse varză tot ce mai putea fi numită arheologia cetăţii medievale, era pagubă-n ciuperci, că nu se vedea. Dar a dat-o-n bară în propriul ei domeniu de competenţă. Habar n-avea despre mişcarea curenţilor de aer care băteau amarnic de lateral şi au umplut atât de consistent terasa deschisă a turnului mai înalt decât trebuie, cu apă şi zăpadă, încât localnicii au pus degrabă acolo ceva ferestre. Amprenta palatului cetăţii care se înălţase spre sudul turnului, a fost „măturată” din proiect, fie că era prea simplă, fie că era de neînţeles de către domnia sa.

O să explic pentru toată lumea că preţul unui proiect de arhitectură creşte doar dacă se face zidărie. Dacă este prea multă mişcare de pământ ori lemnărie, sumele-cadru de absorbit în proiect „nu ies”! Un bun stimulent deci să facem ziduri noi la Mălăieşti: am supraînălţat turnul, hai să tragem şi un fel de dig care să bordeze drumul de acces, cam tot atât de făţos ca şi vechile ruine! Ba chiar confundabile cu ele. Nu-i destul? Păi, atunci ne ocupăm serios de drum. Îl asfaltăm până la calea turmelor, apoi, aproape de cetate, punem piatră. Nu de orice fel, ci una care să semene cu marmura! Iar lăţimea ar fi cât să ajungă şi maşina oficială a domnului prefect sub zidul de incintă. Tot nu atingem suma „care trebuie”?

Soluţia din urmă pentru cheltuiri: înghesuirea peste poate a tot ce se visează, de la replici de arme, manechine, până la cele mai ordinare piese etno (cazane de tuci, blide de oriunde şi linguri din lemn). Socoteala finală a dat suma de peste 13.356.000 lei. Desigur că merita să tot vâsleşti pentru ea.

Nici nu a ieşit din garanţie lucrarea şi bumerangul loveşte dur. În buzunarul locuitorilor din comuna Sălaşu de Sus, că doar nu în cel al creatorilor de restaurare! De la absolut nici unul dintre cofinanţatori nu vor mai vedea repede vreun ban pentru cetate. Şi aşa s-au chinuit îndelung să pună la bătaie suta de mii de lei care fusese obligaţia lor.

Betoanele crapă pe rând, lemnele putrezesc, drumurile îşi expediază deja lespezile de la loc, fie şi numai la călcătura turmei de capre care nu doreşte să­-şi modifice traseul către păşunea submontană suculentă. Exponatele metalice se umplu de rugină, pentru că nimeni nu ştie măcar că ar trebui să le ungă cu ulei, iar celelalte de mucegaiuri, pentru că interiorul turnului este o cuvă supraîncălzită şi umedă. Ceva drumuri din Mălăieşti s-au asfaltat, dar apa curge pe sub ele. Au fost însă lăsate în năclăire frumoasele ziduri de loturi clădite din bolovanii de râu adunaţi din grădinărit. Ce-i aia „culoare locală” dacă vii de la Satu Mare?

Responsabilităţile? S-o luăm de sus, în jos. „Doamna Regio” nu este specialistă decât în cheltuirea banilor. Aşa că, dacă proiectul este prost, iscălit cu câteva zeci de semnături, iar constructorul abia poate să-l aplice, nu o interesează. Trebuie urmărit în litera lui, cum s-a scris, altfel nu se decontează banii! Mai are totuşi o „contribuţie măiastră”: toate exponatele interioare s-au umplut de etichete, ca să nu cumva să nu iasă la numărătoarea următoare (să nu facă picioare prin zona beneficiară).

Ministerul Culturii are nişte „experţi” funcţionari care fac referate la proiectele depuse, în vederea analizării Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Un funcţionar poate fi incompetent, plictisit ori corupt. Cert este că Mălăieştiul a ajuns pe masa unei Comisii formată din circa 30 de persoane, care trebuiau să decidă în circa 10-15 minute, dacă dau undă verde „capodoperei” de proiectare, deja sprijinită politic şi urgentată sub lozinca „bani din programe naţionale şi europene care trebuie cheltuiţi”. Într-o singură zi sunt pe rol între 30 şi 50 de proiecte de avizat. Lumea oboseşte, se preocupă fiecare de provincia lui, unii sunt avertizaţi să susţină proiectele prietenilor, alţii se duc la WC, iar alţii doresc cu ardoare să ajungă cât mai repede înapoi acasă. Şi proiectul trece! Aşa cum a trecut şi Mălăieştul! Am putea deci strânge mâinile tuturor comisionerilor pentru ceea ce se vede azi la poalele Retezatului.

De aici în jos pornesc adevăraţii interesaţi în absorbţia banilor. Cu cât a fost mai grandios conceput, arhitecta s-a dedulcit mai mult. Constructorul a făcut şi el ce-a putut; economisindu-şi profitul pe seama arheologilor, însă adesea amintind lucrătorului de birou că a zburdat în erori.

Dar localnicii? Păi am văzut că muzeul judeţean a fost scos rapid din ecuaţie. Încă nu s-a văzut vreun loc unde ar face scandal pentru vreo porcărie de patrimoniu în care a fost implicat aşa, un picuţ, cu neonorare de contract. Probabil se aştepta, ca în urma legăturilor sale locale de prietenie, clujeanul să afle imediat ce se petrece, ca să şi tragă de urechi pe săpătorii cu buldozerul. La fel, şi Direcţia Judeţeană de cultură, tăcută mereu pentru că are şefi politici, care, se pricep – nu se pricep, vor ca banii să circule şi pe pielea monumentelor istorice. Să mai adăugăm că traseele de control ale direcţioniştilor sunt şi ele rare, fie că nu li se dau maşini, fie că nici nu au chef să bată coclaurile judeţene. Dacă proiectul este „naţional”, controlul judeţean se suspendă!

Ajungem şi la primăria comunei Sălaşu de Sus. Este limpede că era cu totul pe de lături şi a înghiţit cu bucurie tot ceea ce i-au pus sub nas consultanţa şi proiectanţii. De obicei, în toate asemenea lucrări, primarul este mereu cointeresat. Cum anume, doar spionajul o poate spune. Ceea ce este cert este că fostul primar de la Sălaşu de Sus a fost nu doar un om politic de succes, avansând în parlamentul României, ci s-a ales, ca un foarte bun capitalist ce ar fi el în afara serviciului public, cu o concesiune de clădire falnică din buricul comunei (conacul Kenderessy), pe care ambiţionează s-o facă hotel de mare lux. În timp ce Mălăieştiul a renăscut ca pasărea Phönix, s-a construit şi un centru turistic nou, dar ca o anexă a primăriei. Foarte repede cetatea a ajuns un bun centru de chefuri rezervat celor cu cheile, viral pe FB. Deci, profitul local este pe rol.

În acelaşi sat Mălăieşti exista o ruină de biserică medievală, din care se iţea un fus de coloană romană. Poate şi-a luat zborul, cu cele circa 200 de kg pe care le avea, numai din conştiinţa localnicilor. Celelalte monumente istorice din satul-centru comunal îşi drapau în vegetaţie liberă toate inscripţiile puse de foşti primari, iar din însăşi sediul primăriei şi de lângă Căminul cultural, dispăreau pe rând toate piesele romane care se aciuiaseră pe acolo odinioară, în vremuri de comunism împuţit (în speţă: un Hercule, nişte Cavaleri traci şi un sarcofag cu inscripţie). Desigur, au emigrat şi ele, de răul tratament care li s-a aplicat. De unde se vede cristalin, ce buni iubitori de monumente istorice au fost cei care au pus umărul la prăpădirea medievalităţii cetăţii Sărăcineştilor de la Mălăieşti. Poliţia de patrimoniu prindea între timp al 13-lea hoţ de bronzuri şi cosoni de la Grădiştea Muncelului. De ce să bage de seamă la nişte pietrării romane scoase dintr-o prăpădită vilă rustică?

Frumuseţea a fost când m-am văzut momit la alt proiect de monument istoric de la Sălaşu, de la Curtea nobiliară Mara. Pofta venise, evident mâncând! Am fost siderat de precaritatea noii antreprize imaginate. Oamenilor nu le păsa că era o capelă calvină din secolul XVII, refuzaseră să citească tot ceea ce a urmat după gafa de datare produsă anţărţi de istoricul de artă Vasile Drăguţ. Ce dacă a fost ungurească şi neortodoxă, jongleria să funcţioneze! Nu le păsa nici de faptul că întreaga suprafaţă a ruinelor aparţinea unui ins privat. Vroiau adică să scoată banii numai pe bucăţica aia mică care era trecută în listele monumentelor; o câtime din toată ruina. Ca să fie dosarul complet, le trebuia ceva arheologie şi un document cu un asemenea iz. Săparea se făcuse deja în anul 1977, nu trebuiau decât s-o dezgroape din istoriografie. Dar, – şi aici survine „talentul politic”, bine sfătuită, primăria solicită Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva să facă o altă săpătură. Şi ea s-a făcut efectiv pe traseul vechilor şanţuri din 1977 (publicate împreună cu Mălăieştiul în anul 1982)! Trebuie să explic că nu rezultă absolut nimic dintr-un şanţ arheologic reluat identic pe acelaşi loc? Aş dori cu ardoare să văd cum au brodit raportul de cercetare colegii mei arheologii deveni. Unde-i domnia şi unde-i prostia? Alternativa de mijloc este de alta natură. Oricine poate trage o concluzie: cineva a aruncat banii pe fereastră, iar altcineva i-a încasat. După informaţiile mele, ultimul proiect nu a mai avut câştig de cauză. Ori a fost doar amânat?

Dacă se poate găsi un titlu mai potrivit pentru această (altă) poveste haţegană, aş fi gata să fac modificarea de rigoare.

Adrian Andrei RUSU

foto: © Adrian Andrei Rusu

Dr. Adrian Andrei Rusu este cercetător ştiinţific al Academiei Române (Filiala Cluj-Napoca), cadru didactic universitar asociat. Specialist în istorie şi arheologie medievală, istoria arhitecturii medievale (domeniile castelologie şi monasterologie), monumente istorice medievale şi premoderne, cultură materială medievală. Printre altele, autor al unei monografii despre ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700 (publicată în 1997), un tratat legat de geneza şi evoluţia cetăţilor Transilvaniei, până la 1400, semnatar a 26 volume de autor şi în colaborare, peste 150 de studii şi articole de specialitate, zeci de recenzii, note şi articole în reviste de cultură.

 

SALVAȚI MONUMENTELE HUNEDOAREI! – o campanie Replica – Info HD

citește și: