Meria, “satul de la vânătul cerului” (GALERIE FOTO)

E o privelişte cuvenită zeilor. Pe munte, iarba înflorită aşterne coame blânde care cad abrupt în văile înverzite stăpânite de păduri. Felurite nuanţe de verde potrivesc valuri în marginea lumii înainte de a împunge clocotul norilor.

Un ocean de smarald care se termină în cer. În aceste locuri, care l-au fascinat şi pe marele istoric Nicolae Iorga, stau pădurenii din Meria.

Apele umflate ale muntelui gonesc în albie şi coamele lor se izbesc în maluri. Sar în arcuri graţioase şi droaia de stropi argintii îşi conteneşte zvâcnetul doar o clipă deasupra lumii: e atâta frumuseţe împrejur!

Un moment, şi goana reîncepe. Fagii uriaşi s-au rânduit în marginea pădurii şi la poalele lor florile îşi joacă vioaie culorile prin aşternutul de iarbă: hore galbene de anemone ţărăneşti la care salvia vânătă stă de strajă. Drumul de pământ se strecoară de-a lungul văii, apoi se opinteşte pe coastele muntelui şi îşi taie cărare în izbucnirea sălbatică a codrilor.

Ocoalele verzi ale poienelor îşi fac loc proptindu-se în gardurile care de-abia ţin pădurea deoparte. Cu cât te apropii de culme, peisajul e tot mai îmblânzit. Pe fânaţele lungi, mesteceni albi, gătiţi de primăvară, fac spectacol sub lumina caldă a soarelui. Uimirea te lasă fără vorbe. De sus, privirea poate străbate liberă până în zare unde se opresc crestele înzăpezite ale Retezatului.

De cealaltă parte a locului, se deschide Ţinutul Pădurenilor: “Se vede de aici până departe, în Bunila şi mai apoi în Poieniţa Tomii”, zice pădureanul şi arată în zare către nişte puncte cât piperul.

Când drumul face la vale, apare şi satul îngrămădit pe creştetul muntelui. “Meria” scrie mare pe o tablă păzită alături de o cruce menită să oprească sufletele rele in hotar. Glas de turme de oi, de cuci, pitulici şi alte zburătoare se înţeleg cu liniştea locului. De n-ar fi casele, ai putea cu uşurinţă să crezi că străbaţi raiul la pas.

„Localnicii ştiu să-ţi mai spuie de un drum sălbatec prin codru, spre culmea, la care poţi ajunge numai călare, unde sătenii din Meria stau răzleţi, fără legături cu vecinii cei mai de aproape, cu ţesăturile lor roşii, opincile lor răsfrânte, graiul lor apăsat, în care capră se zice “coapră” şi casă “coasă”, cu turmele lor, cu ura lor împotriva oricărui domn şi stăpân, care-i face să strige în chiote când se apropie de dânşii tîrgovetul: “Huiu! Mă, ţipă negreaţa în sat”.

Şi câte altele nu se pot strânge aici, pentru a vădi acelaşi adevăr de neclintită trăinicie a Dacilor”, nota marele cărturar Nicolae Iorga în impresiile sale de călătorie prin “Ardeal şi Ţara Ungurească”, publicate în 1906. Meria e singurul sat pădurenesc pomenit de marele istoric vădit impresionat de sălbăticia locurilor, portul şi purtarea aspră a oamenilor.

“Ura lor împotriva oricărui domn şi stăpân”, de care scrie Iorga reapare la venirea comuniştilor, când femeile merienilor se revoltă. E o întâmplare pe care o ştie şi o povesteşte cu mândrie Miron Scorobete, învăţătorul din Meria: “Când au ajuns în sat, hotărâţi să facă Colectiv, pădurencele de aici şi-au umplut poalele şi pieptul cămăşilor cu pietre.

Au dat după ei şi i-au alungat din sat. Practic, aici a fost prima răscoală împotriva comuniştilor. De atunci, nimeni nu a mai îndrăznit să spună ceva de Colectiv la Meria. ”Omul predă de zeci de ani la Şcoala Primară din Meria, iar elevii care i-au trecut prin sala de clasă îi poartă un respect deosebit.

Tot învăţătorul desluşeşte pentru străini şi de unde se trage numele localităţii: nu de la prea mult mers cu pasul, nici de la fructe. “Vine din cuvântul “mer” care înseamnă vânăt, albastru”. Asta era Meria: satul de la vânătul cerului”.

Satul Meria şede pe o coamă de munte la peste o mie de metri altitudine şi e separat de alte localităţi de relieful pădurenesc cu vârfuri înalte, văi adânci şi codrii îndesaţi. Acum în sat şi în cătunele din jur mai trăiesc vreo 220 de suflete, dar demult, povesteşte învăţătorul, numărul lor era de câteva mii şi nu musai fiindcă erau mult mai multe case, ci pentru că familiile vechi erau mult mai numeroase: “Ne spunea bunicul ca la mai toate casele găseai mai bine de 10 copii şi trăiau câteva familii într-o gospodărie. Când mâncau se aşeazau roată în jurul mesei”, îşi aminteşte o pădureancă.

Date vechi privitoare la sat se găsesc la Arhivele Statului Deva care păstrează Conscripţia Urbarială din 1820 referitoare la Meria.  Datele au fost adunate între 14 şi 17 septembrie 1820 de la localnici. Pe atunci Meria făcea parte din “cercul Densuiş din comitatul Hunedoara”.

Din răspunsurile date atunci de juzii satului sau iobagi reiese că doar o treime din pământ era unul de calitate, iar în sat erau 25 de fumuri.  O bună parte a terenul de cultură se întindea pe dealuri pietroase, expuse torentelor care spălau semănăturile.

Aratul se făcea cu patru boi, se semăna orz, secară, grâu de toamnă şi ovăz. Îngheţurile timpurii şi bruma nu permiteau porumbului să rodească prin urmare “felul acesta de bucate” se cumpăra.

Potrivit datelor, la Meria, suprafaţa medie de teren arabil folosită de un iobag era de 3,87 iugăre. Spre deosebire de satele de câmpie, la Meria nu se percepea dijma din cereale, dar exista dijma din oi şi miei care putea fi răscumpărată în bani. “Târgurile noastre sunt în oraşele Haţeg şi Hunedoara, amândouă cu depărtarea la fel, de la comuna noastră, drum de o jumătate de zi. În timpul verii, cu ocazia târgurilor anuale, naturalele noastre le putem vinde cu folos pe bani.

Păşunile noastre sunt deajuns pentru păşunarea şi îngrăşarea a tot felul de animale, mari şi mici. Apele pe seama vitelor noastre sunt bune, suficiente şi în apropiere. Lemne pentru construcţii şi încălzit, cu permisiunea nobililor noştri avem destule în apropiere şi la drum bun pentru a fi folosite. Din motivul acesta le folosim des cu aprobarea domnilor nostri. Administraţia Regală din Hunedoara având în vecinătatea noastră păduri uriaşe pentru cărbune, zilierii care pot lucra acolo câştigă uşor bani. (…) Avem ape bune pentru înmuierea cânepii. Moară nefiind în hotarul nostru ne ducem în alt hotar şi cu greu aducem măcinatele la casele noastre. Nici un fel de fructe nu cresc în grădinile noastre”, răspund merenii. Din localitate, nobilii strângeau pe an “…luând slujba fiecăriei persoane individual sau slujba cu mers pe jos, 11 galbeni de aur bătuţi, 44 Rhf. în bani umblători, patru miei, patru perechi de găinuşe, două ocale de păstrăvi, 300 de melci şi o căprioară”, notează conscriptori. Merienii slujeau la mai mulţi nobili: “Excelenţa sa domnul Noptsa Ladislau din Silvaşu Superior are în această comună un număr de 11 oameni slujitori (…) Excelenţa sa domnul Foldvari Mihaly are un slujitor care plăteşte. (…) Excelenta sa Veer Gyorgy are în această comună 3 oameni slujltori care plătesc împreună 4 Rhf. şi dau dijmă din oi şi miei. Domnul Ponori Ignatz are aici 3 oameni slujitori. (…) Soţia contelui Gyulai Ferenc are 6 oameni slujitori… Domnul Papp Ianos are un om slujitor pe care din milă îl scuteşte de slujbă.” Faţă de alte sate din comitat, celor din Meria le revenea un număr mai mare de zile de slujbă, mergînd de la şase săptămîni pe an cu boii pînă la 12 sau chiar 14 săptămîni cu palmele.

A trecut multă vreme de atunci, nobili au dispărut, comuniştii au fost alungaţi, dar pădurenii tot aici au rămas. “Să mă duc undeva, să trăiesc în lux?! Nu pot, nu vreau, refuz! Mai bine şed la Meria!” spune Daniel Zepa, localnic din Meria şi viceprimarul comunei Lunca Cernii de Jos.

Şi nu e vorba de patriotism local, ci de legături atât de puternice cu pământul şi natura, că omul ştie prea bine că nu ar supravieţui în altă parte: „Aş muri!” De la Hunedoara la Lunca Cernii, sunt 47 de kilometri, iar până la Meria mai sunt câţiva kilometri: şapte kilometri lungi, neasfaltaţi, oftează şoferii. “Sunt vreo 60 de kilometri de la noi din sat până la Hunedoara. Mno! Asta e! E un sat de munte, izolat, se ajunge greu şi de asta se şi lucrează acum la drumul de acces de la Lunca Cernii. E drum de pământ care se va asfalta, atunci sperăm că va fi mai bine”, zice pădurarul Ionică Sălăşan.

Oricât ar fi de greu, mulţi pădureni nu vor să coboare şi să locuiască la oraş. Până şi sociologii au remarcat că Ţinutul Pădurenilor reprezintă un spaţiu geografic în care locuitorii acestuia au un simţ ridicat al apartenenţei la această regiune: “… o populaţie mai rară, izolată şi deci foarte conservativă”, scria Romulus Vuia. “E un sat îndepărtat, dar nu uitat.

Oamenii de aici muncesc din greu şi încearcă să supravieţuiască în acest vârf de munte. Localnicii  trăiesc greu, cresc animale. Merg la oraş, dar nu pentru orice”, spune Luminiţa Lupulescu de la Primăria Lunca Cernii de Jos.

Maria Crăciunescu are 82 de ani. Se poartă greu, sprijinindu-se în bâtă. Spune că pentru ea vremurile au fost grele mereu, doar sănătatea a fost mai bună: „O fi greu, da’ dacă aicea ne-am născut, aici trăim, aci ne place!” Altă pădureancă cu vreo 10 ani mai tânără zice: „La oraş, mer’ numa când am o nevoie sau îs bolnavă. Mă mai duce copilul, da-n rest… N-avem după ce! Şi dacă pleci, n-ai pă cine lăsa acasă, cu animale, gospodăria.

Nu sunt doar bătrâni în sat, ci şi tineri rămaşi de dragul locurilor să înfrunte viaţa aspră: “E frumos la noi, dar e greu! Munca, transportul, drumurile nu-s uşoare… Facem aproape două ceasuri până la Hunedoara şi merem cam o dată pe săptămână”, povesteşte Cristina Zepa.

Rodica Lupulescu stă în cătunul Dosu’ Odăilor, un cătun unde au mai rămas patru case. Are 47 de ani, gospodărie şi îşi mai trece de linişte cu un televizor la care se uită să mai vadă ce fac politicienii cu ţara: „Ne mai ajutăm cu oameni de aici de prin sat.

Nu coborâm la oraş numa’ când am ceva treabă: mai fac o reţetă, mai cumpăr una, alta. Pe timp de iarnă, îi tare greu la noi: când pică neaua mare, nu putem să coborâm. Nu avem pe unde! Astă iarnă am fost ca suspendaţi!”

Pădurenii se ajută de cai, tractoare şi mai la toată poarta găseşti câte o maşină de teren: „Traiul e bun şi frumos! Dumnezeu a lăsat pe locurile acestea toate binecuvântările. Ar mai coborî şi ei, dar nu pre, că n-au cu ce!

Acuma să face drumul şi poate ne bagă cursă, măcar de două ori pe săptămână. Ca să coboare în Luncă, pleacă la şasă.

Nepoţii mai au maşini, dar nu stau toţi aici să răspundă la orice chemare. Şi până vine Salvarea, moare mortul!”, glumeşte Iosif Scorobete.

Are 82 de ani, dar nu-i arată şi nici nu are de gând să se predea prea curând în faţa vieţii.

În sat nu a mai fost un doctor de câţiva ani şi sătenii ajung greu la spital, numai când au urgenţe grave: “Dacă se întâmplă ceva, încercăm să îi ducem noi cu maşinile şi sunăm la 112. Şi mergem cu ei până ne întâlnim cu salvarea, de acolo îi preia Serviciul de ambulanţă şi îi duce la spital”, povesteşte pădurarul care lucrează la un ocol silvic privat.

Caravana SMURD a ajuns aici tot cu o autospecială de teren folosită în Valea Jiului: „Ne ajută la evacuarea persoanelor care au nevoie de ajutor medical în zonele de munte. Transportă şi personal, dar şi pacienţi”, explică un paramedic. Copiii au ieşit de la ore ca să vadă maşina.

Cum e zi de sărbătoare în calendar, micuţii pădureni au venit în vestitele lor costume populare şi se întâlnesc pentru prima dată cu paramedicii.

Cei câţiva elevi rămaşi la Şcoala Primară din Meria ascultă explicaţii despre aparatura medicală şi devin curioşi când văd casca de protecţie.

Cristi Albu observă şi îi şi propune celui mai răsărit dintre micuţi: „No, hai că facem schimb! Tu îmi dai pălăria, eu îţi dau casca, să o încerci!” Când intră în maşină şi dau de telecomanda sirenelor, micuţii fac o larmă care adună tot satul pe la porţi.

Daria Sălăşan are 10 ani: „Cel mai fain e că am văzut paramedicii şi maşina. Nu am mai văzut maşini din astea până acum”. Ionuţ Crăciunescu e cu un an mai mare şi povesteşte că atunci când a căzut de pe bicicletă ai lui l-au îngrijit acasă: “Când nu e grav, ne tratează părinţii, doar când e o urgenţă mai mare sunăm la 112.” O nană de 52 de ani se uită cu drag la micuţii pădureni.

Toţi şi-ar dori să fie iar satul plin de copii şi tineri. “La noi e frumos şi plăcut, da-i mult de lucru că noi, dacă nu lucrăm, nu mâncăm! N-avem ce! De sănătate, nu mai vorbim, cred că aerul ne ţine! Mie îmi place tare mult zona şi, dacă nu ies din casă, nu pot! Pe timp de iarnă, îs vai şi amar şi de-abia aştept să apară primăvara. Merg şi alerg la ăştia 52 de ani, cât nu mere unul tânăr!”, zice Carmen Lupulescu.

Viaţa grea de la munte are şi avantajele ei: îi ţine pe oameni departe de oraşe şi de traiul sedentar care aduce atâtea probleme orăşenilor. Aerul curat, apa limpede şi produsele din gospodărie îşi spun cuvântul. Dacă ar fi şi oamenii frumoşi ca ţara lor, pădurenii ar avea mai puţine necazuri: “Noi suntem cam supăraţi pe ăştia de la Bucureşti, că de vreo trei –patru ani nu ştiu ce se întâmplă cu APIA asta! Nu ne intră banii la timp şi avem nevoie de ei, da’ ce le poţi face?!”

Cu greu te înduri să pleci din satul unde, din ogradă, în piuitul molcom al puiuţilor, priveliştea Retezatului înzăpezit ţi se aşterne pe suflet. Oriune te uiţi e tihnă, verdeaţă şi lucru bun. Dumnezeu le-a clădit pădurenilor o lume molcomă pe piatră, cu ţarini verzi care dau ocol crestelor, păduri mari şi văi adânci, locuri unde omul trăieşte între pământ şi cer.

 

Laura OANĂ (text și foto)