La 101 ani, Moş Ştefan cere pentru români: unire, minte şi drum drept!

Cu părul alb, îmbrăcat în straie populare şi şuba lui mițoasă, sprijinit în toiag, Moş Ştefan pare coborât din istorie, din vremurile de demult. A împlinit 101 ani şi este oficial mai “mare” decât România.

E vioi, glumeşte şi povesteşte frumos de trecut, dar vremurile de acum îl fac să se încrunte. Se întristează de atâta ură şi cere pentru românii lui: “minte şi să le arete Dumnezeu un drum drept la fiecare. Să se poată uni!”

“Doamne, dă bine!”, te întâmpină în poartă. „Mie îmi spune Moş Ştefan. Toată lumea aşa s-a învăţat! S-au văzut tineri şi frumoşi şi mi-au zis mie, moş!”, zice omul care s-a născut în 1917.

Povesteşte molcom, în grai ardelenesc: „Pe mine, m-o născut maica mea în vârful muntelui, în timpul războiului. Nu or fost vremuri bune pentru români. Care avea două-tri vaci, le lua, numa’ una le mai lăsa! Mama cu socru-so or fugit cu vitele, că atuncia la munte nu urcau. M-o făcut la şepte luni şi m-o ţinut învăluit în piei di-aştiea de miel cam două luni. Şi iote c-am trecut suta de ani!”, râde omul, mai bătrân decât România. La anii lui, Moş Ştefan e de toată minunea: e vesel şi vioi, se bucură ca un copil, se mohorăşte când îşi aduce aminte de ai lui şi plânge amarnic când îl prinde dorul de munţii lui.

Ştefan Gros s-a născut pe munţii Şureanu, în Alba şi tot în judeţul vecin a trăit vreme de 77 de ani : „Am trăit în comuna Şugag, Culmea Diudiu, lângă Vârful lui Pătru, pe Luncile Prigoanei. Mi-e drag muntele…”, spune bătrânul şi îşi struneşte vocea gâtuită de emoţie.

Lacrimi calde îi mângâie obrajii: „De un an, n-am mai fost! Mi-i drag să merg în muntele ăla unde m-am născut”. Moş Ştefan plânge.

Emoţia îl face să tremure mai abitir decât anii: e atâta emoţie sinceră în jurul lui, că îţi vine să-l îmbrăţisezi, dar nu ştii dacă se cuvine: „Mă iertaţi”, şopteşte bătrânul. Mâinile i se zbat uşor pe bâta ciobănească de care nu se desparte. „Plânsul vine în două feluri: şi de bucurie, şi de necaz!

E bucurie că ştiu, când mă duc acole cu gândul, că am fost născut la şepte luni, în vârful muntelui! M-o ajutat Dumnezău şi, în 26 luna asta, am mai pus un an peste 100!”

Parcă nu-ţi vine a crede că omul pe care îl priveşti e mai bătrân decât Unirea. Şi moşul izbucneşte în hohote de râs: “Bătrân îi dracu, că-i de când îi lumea, nu noi!”

Străbate grădina unde se răsfaţă la soare lujeri lungi de zmeur şi, pas cu pas, moşul îşi istoriseşte viaţa. Nu a fost uşor, dar oamenii ca el au învăţat de la munţi să stea drept când dau vijeliile şi să înfrunte ce li-e dat. A făcut şi războiul: „Am fost la grăniceri! Şapte ani am stat la ei, dar am fost în ţară, pentru menţinerea ordinii, la Corabia, pe Dunăre. Era periculos şi rar era zi să nu pice câte vreun grănicer, ba să-l puşte, să moară. Era distanţă mare de făcut –  mergeam călare şi îmi era frică. Cât era de lung drumul, io meream pe jos  – erau mulţi fugari şi altu’, ca să nu-l vezi tu pe el, ori îţi da în picioare ori îţi da de te omora! Erau destule greutăţi şi io aveam numa 20 de ani!”

A feciorit mult Moş Ştefan, a bătut ţara şi munţii multă vreme cu turmele lui. Şi-a cunoscut soţia la 34 de ani şi au avut împreună cinci copii, patru băieţi şi o fată. “O chema Victoria şi a fost o nevastă bună, vrednică tare!” Căsnicia le-a fost scurtă, doar 18 ani, până s-a stins femeia lui. Moş Ştefan are strâns şi mulţi nepoţi: „Să nu greşesc, da cred că am vreo 20! Şi strănepoţi vreo şapte!” La 90 de ani, s-a angajat cu carte de muncă şi a lucrat până vara trecută: are puţin peste 100 de lei, dar mai ia 500 de lei ca veteran şi încă ceva “de la Colectiv. Am trei salarii, nu fiecare-i ca mine!”

Moş Ştefan pune palma ca pavăză de lumină şi priveşte lung prin livadă: „Am avut nişte mieluşei, da’ nu-i mai văd. Is pe ci, pe undeva…” Bătrânul merge cu pas bun şi apăsat de-a lungul grădinii. În stânga, are toiagul trainic de lemn, la dreapta, căţelul de-ntors oile. Totul la el e pictat cu alb sau negru, doar brâul are culoarea pământului.

Straiele, părul, pălăria par un echilbru perfect de yin şi yang, o ilustrare a forțelor primordiale ce compun universul. Ceva foşneşte. Moşul ascultă şi fluieră într-un fel anume, care stârneşte căţelul. „Hei! Dă-te roată! Dă-le iute!” Micuţul zdrenţăros aleargă prin iarba arsă a toamnei şi se întoarce nedumerit în căutarea turmei. Moşului i se face milă şi-l cheamă cu glas drăgăstos: “Hai, mă, că te-am minţit, nu-i nimica! Nu-s oi acolo! Hai încoace!”

Acum şede în Vâlceluţa, un sătuc cu numai şapte fumuri, într-o casă cu fiica lui, mezina familiei: “Aici am fost la Colectiv, la oi. Mi-a plăcut poziţia asta. Stâna era peste vale şi aci şedeau nişte bătrâni şi io tăt i-am ajutat şi mi-au dat căşile.”

Amintirile îşi fac loc între noi şi prinde a povesti – câte, Doamne, nu a trăit, câte a văzut, câte grozăvii şi câte bucurii.

Istoririsiri despre o lume veche, care ieşea din Primul Război Mondial şi se-ndrepta spre cel de-al doilea, despre timpuri când se muncea din greu, dar cu voie bună: “Pă timpurile alea, până-ncoace nu iera lumea aşa stresată. Nuuuu… Omu’ fiecare avea la casa lui animale – cu alea muncea, cu alea trăia! Vindea vacă, vindea oi, scroafă cu purcei… Nu să gândea nime la altele. Ţăranii cân’ să-ntâlneau, de animale vorbeau: „Bă, am fost la târg, la munte, cu oile pe Bănat, în Bărăgan. Cum o fost?!” Şi conducerea ţării, era conducere! Dar acum…” Cu un gest rapid din umăr, bătrânul îşi potriveşte peste umeri şuba şi îşi caută vorbele. Cum să vorbeşti cu bun simţ despre vremurile de acum? Şi Moş Ştefan e un pic încurcat: “Mă scuzaţi că io spui părerea mea – or fi multe partide, îs mulţi şi, care-cum, numa rău pleacă! Atuncea vindeai 100 de oi, făceai o treabă, acuma?! Brânza nu prea-i une-o da, lâna o tunzi şi-i dai foc! Îi mai rău ca la Ceauşescu!  Şi io am văzut destule într-o sută de ani.”

Ar da deoparte timpurile de acum dacă ar putea: “Într-o sută de ani, mai bine ca cu Regele Mihai, n-o fost! Lumea era altfel, o ţâră de rău şi atunci era, dar ţăranii erau protejaţi. Şi atunci copiii de ţărani dacă ar fi-nvăţat cât de bine, nu prea ajungeau la facultate, că era scump. Şi tăt numai iei de iei, mereau. Dar atunci, de era omu năcăjit şi nu mai ave pe ce face bani, să ducea la boier, îi dădea un sac, doi de porumb, de grâu, câţi trăbuiau. Contra cost – „La vară, viu la lucru!” Erau oamenii ajutaţi şi de boieri atunci – care nu ave cu ce să-şi ducă una, alta, că nu erau aşe maşini, îi dădea căruţa cu cai sau boi şi îi duce pân-acasă. Şi-ncoace cu Ceauşescu s-o stricat. Pe el l-o prăpădit Dumnezău! Dumnezău l-o nimicit, că s-o pre băgat în religie, şi-o bătut joc de biserici! O făcut şi fapte bune – o făcut şcoli şi tătă lumea o mers, da acuma? Cheltuie bietu’ om c-un copil şi pleacă în alte părţi. Atât! Îi dureros când îţi pleacă copiii, dureros!”

Spune cum se lucra din greu pentru fiecare lucru şi cam toate, în gospodărie se făceau. De mic, te deprindeai cu munca şi erai nevoit să-şi faci un rost: “„Pe timpuri, un băiat, dacă nu avea cel puţin 100 de oi, era cam lucru slab! Te gândeai că, dacă în zece ani nu şi-o făcut rost de 100 de oi, le prăpădeşte şi p-a-tale! Ăla nu-i de nici o lege! Îi diferenţă mare faţă de cum îi în prezent! Acum tineretu’ nu să gândeşte cum să facă ceva bun pentru ei. Atunci nu erau cluburi, da făceam noi în fiecare sămbătă sară o petrecere pă timp de iarnă. Noi, de ne ocupam cu oile, coboram rar – trecea iarna şi veneai de două ori! Acum şi ăi de-or crescut cu animale, le place şi nu pre!” Privind cu ochii sufletului către vremurile de demult, moşul desluşeşte: “Atunci femeile munceau mult, tot anul erau fără pauză. Să purtau atunci numa’ haine de lână şi, în Postul Crăciunului, torceau. Să adunau la o casă, munceau, povesteau, ailaltă sară, la altă vecină şi tăt dădeu aşa roată, că era scump petrolul. Mereau fete, meream şi noi câteodată. Jucam! Râdeam! Trecea anu!”

Nu înţelege Moş Ştefan de ce a trebuit să se schimbe lumea lui, o lume bună, cu vorbe şi oameni vrednici: “Înăinte tăţi ne îmbrăcam în straie, cum îs eu, acuma! Dacă erai în altceva, ziceu că eşti îmbrăcat barabă! Nu era să vorbeşti ca acum, mai de toate zilele, să audă fetele ceva… Nu exista! După cum vorbesc acuma fete şi bărbaţi, Doamne fereşte!”

Sunt lucruri care-l fac să zâmbească, dar sunt şi lucruri care îl fac să se încrunte: “Am avut şi io drăguţă cât am fost tânăr. Cum să nu-mi fie dragi femeile, dacă m-am născut din ele? Eu din cuvinte plăceam femeile! Şi rar găseai din alea…” Moş Ştefan îşi alege iar greu cuvintele: „Rar să-ntâmpla să rămâie una grea până era domnişoară, era de poveste şi pă sate. Rar tare! Acuma-i la ordinea zilei. Zâc acuma că aia-i o proastă care nu…”

Moşul zâmbeşte şi nu prea. Când vrea să-şi adune mieluţii, fluieră hotărât şi cheamă domol: „Oaie mică, oaie mică!” Mioarele se adună în grabă şi mai că-i mănâncă din palmă. Moş Ştefan este convins că datorează mult traiului sănătos de pe lângă turme, în aer liber: “Eu umblu mult! Anii mei, 70 de ani, vara i-am făcut numa’ la munte, nu o zi sau două, da tri, patru şi cinci luni după oi! De mâncat, vara aveam unt şi brânză cu mămăligă. Poate câte-un vin, da, ţuică, nu prea! Io am fost mulţămit cu ce-am avut, am avut şi mai mult şi mai puţin, dar cu cât am, îs foarte multumit! Pe mine aşa m-o lăsat Dumnezău – niciodată nu m-am zbătut să fac, să adun. Nici prin gând nu mi-o trecut! Atâta: rezistenţa vieţii s-o am, de la gură să nu trag nimic, ş-o haină ca lumea s-o pun pe mine. No, aştea două îs pă sufletul meu! Mulţam la Dumnezău că nu mi-o dat lăcomie, îs mulţămit cu cât am. Am şi avut! Nu am zâs niciodată : vai de mine că nu mai am nici un ban! Mulţi n-am avut niciodată, da nici buzunaru’ gol!” Parcă nu îţi vine să crezi când spune – de parcă ar fi ceva firesc – că n-a dat toată viaţa lui pe la spital! Nici nu te dumireşti bine şi mai adaugă una: “Şi tata o trăit mult, da moşu meu o trăit 107 ani! Tata, 102. Apăi, io oi trăi 200, să-i depăşesc!”

Moş Ştefan are bun simţ al vechiului om: povesteşte, dar nu condamnă, glumeşte şi ocărăşte, vede şi se minunează. A prins la viaţa lui o schimbare uriaşă a lumii cu tot progresul tehnologic de acum, dar şi perioadele care au aruncat, pe rând, România înapoi după avântul şi bucuria Unirii de la 1918.

Nicicând nu i-au plăcut mai puţin vremurile ca cele de acum când lumina vine de la becuri şi nu din suflete: “Am umblat cu piciorul mai mult de jumătate din ţară – îi ţară bogată! Or fost fabrici destule, le-or nimicit! Nu că le-o stricat, ş-o făcut altele, nu! Adio o fost!

Poporul de jos o duce foarte greu! Aşa e, nu-i părerea mea… Conducătorii ţări de după Revoluţie-ncoace n-o fost nici unul să puie mâna să ajute ţăranul.

Să bat care mai de care să apuce la ciolan, năinte nu să supărau aşe şi colaborau toţi. Fiecare îi cu treaba lui!

Nimeni nu să gândeşte la ţărani, la omu’ simplu. Nimeni nu să gândeşte: „Mă oare Moş Ştefan o ave ce mânca? Că-i bătrân tare!

România de acum îi mai rea! Mai, mai… Îi neînţelegere!”

Cu mâinile împreunate a rugăciune, Moş Ştefan se gândeşte la neamul lui: “Le-aş ura românilor să le dea Dumnezău o minte şi să le arete un drum drept la fiecare. Să se poată uni, să poată dispărea ura din poporul român.

Dacă s-ar putea uni tăţi de-o parte, România noastră ar pleca departe. Să punem mână de la mână şi, aşa nu mâine, dar în 20 de ani, s-ar face o ţară!”

La anii lui, Moş Ştefan are de gând să meargă şi la Alba Iulia, la sărbătorirea Centenarului Unirii, cum a fost şi la Ţebea în 2018. A mai fost în decembrie pe la Alba: “Acum merg cu veteranii, dar, mai demult, era mai fain: veneau de pă sate, cântau, jucau, strigau… Se bucura lumea. Acuma să adună la mâncare, să bulucesc, să ’nervăzează şi să plâng. Numa’ sărbătoare nu mai îi!”

Omul a trăit mult şi a îmbătrânit atât de frumos, că ai şedea zile întregi să-l asculţi şi să prinzi ceva din înţelepciunea adunată în mai bine de un centenar de viaţă. Ţi-ai dori pentru toţi micuţii ţării un bunic sfătos, ale cărui vorbe pot sta cu cinste în manual: “Noi ciobanii – crede Moş Ştefan- suntem ca viermele ăla care trăieşte numa-n rădăcina hreanului! Câtu-i de amară, da lui aia-i place! La fel şi ciobanii: are tăte ploile, tăte vânturile, îi fără duminici… Suntem ca paru la gard! Da nouă asta ne place! Şi zic aşa! Că p-ăştia de la Bucureşti, care fură la bani cu sacul, să mi-i dea mie numa-ntr-o iarnă să-i ţâu la oi. Şi dacă pleacă, să fie puşcat! L-aş învăţa la muncă şi l-aş face om!”

Chiar dacă te-ai feri, omul ăsta tot ţi se prinde de suflet: treci alături de el prin toate stările, îţi redescoperi şi îţi deschizi sufletul.

Când eşti cu lacrimi în ochi, gata să plângi, moşul te face să râzi: “Scăp câte-o dată, câte-un pahar mai mult! Apăi haia zi, îs nişte uoauă-n vârfu capului, ş-apăi merg cu griiijăăă să nu le sparg”, râde moşul.Stai şi nu îţi vine a crede. La început îl priveai, acum îl admiri. Bate tare din picioare să îţi arate că nu-l doare nimic şi e gata să se întoarcă pe munte, când or făta oile.

Nu doar că are poftă de viaţă, dar te mai face şi să te molipseşti cu voiciunea lui de 101 ani: “Acuma, cu sănătatea de mi-o dat-o mie Dumnezău, io când mă văd cu preteni, cu ciobani, simt c-am întinerit. Parcă să umflă inima-n mine, aşă mă simt de fericit! Aş mai trăi înc-o sută de ani! Cu mâinile, cu amândouă i-aş lua şi cu dinţii aş prinde să ţiu de viaţă! Mi-e dragă viaţa!”

 

Laura OANA