Copil de miner

S-a vorbit zilele acestea despre mineriadă, despre cei care ar trebui să plătească pentru haosul creat în 13-15 iunie 1990. Dintre cei aflați la vârf, nimeni n-a plătit. Plătește în schimb Valea Jiului, de 27 de ani. Mai săracă de atât și fără de speranță parcă n-a fost niciodată. Și totul pentru că o hoardă de animale (nu pot să-i numesc altfel pe cei care au ales să rupă oase la ordinul ”Luceafărului” suprem) s-a gândit că doar așa va avea parte de vreun viitor luminos.

Mă deranjează că nimeni nu-și asumă. Nimeni nu și-a cerut iertare. N-am văzut pe nimeni care să recunoască ce a făcut. Public. Niciodată! Ăia care au bătut, furat și violat stau ascunși, sperând ca ai lor copii să nu afle niciodată ce au făcut într-un mijloc trist de iunie. Se bucură de pensiile lor, în vreme ce îmbătrânesc și-s tot mai singuri și bolnavi. Copiii lor au plecat din Valea Jiului, în alte orașe mai mari sau în alte țări. Ce le poate oferi Valea? Sărăcie, corupție, salarii mici, trai de pe azi pe mâine.

Sunt copil de miner. La început, în blocul cu 10 etaje de pe strada Ștefan Octavian Iosif, din Vulcan, am fost singurul copil. Toți ceilalți erau proaspăt aduși la minele din Vale. Am văzut de toate: oameni obosiți care, în ziua de salariu, umpleau buzunarele celor suficient de inspirați să-și deschidă primii crâșmă în cartier. Dacă nu aveau bani, beau pe datorie, până la următorul salariu.

Mi-l amintesc pe Popică, un gras care-și freca mâinile bucuros în fiecare 15 și 30 al lunii. De terasa lui amenajată la parterul blocului în care locuiam. Muzica dată la maxim, Dan Ciotoi și alte câteva formații, strămoșii maneliștilor de azi. Râsete, glume vulgare. Și mai apoi inevitabilele încăierări. Copii care alergau de colo-colo, cerând mamelor bani de înghețată. Tot la Popică găseai cea mai bună înghețată și cele mai dulci bomboane. A dat faliment până la urmă și în apartamentul ce fusese folosit pe post de magazin au tronat, ani întregi, dejecțiile din țevile sparte.

Am văzut femei bătute măr, fiindcă minerul vânjos era supărat că ele nu-s suficient de recunoscătoare pentru faptul că el își rupe spinarea în fundul pământului. Copii plângând, mucoși, murdari de țărână din cap până-n picioare. Fete tinere care încercau să-i cucerească, ”fiindcă minerii au mulți bani”, iar ele nu prea aveau cultura muncii. Se măritau, făceau copii, după care sufereau o viață plină de umilințe, abuzuri și bătăi. Dar erau mândre. Erau neveste de mineri.

Îmi amintesc de jalea, plânsetele și urletele de pe străzi, după explozia de la mina Vulcan. De o femeie tânără, cu doi copii agățați de fustele ei și cu altul în brațe, plângându-și bărbatul ucis în explozie. Sicriul era acoperit. ”A fost făcut pulbere, nu-l mai recunoști. Au pus vată unde nu mai erau bucăți din el”, șoptea lumea la priveghi. Aveam 17 ani. Luni întregi după aceea m-a urmărit mortul din bucăți de vată prin vise.

Și am mai văzut și oameni care n-au avut de ales. Care au ales mina pentru a-și întreține familiile, pentru a da copiilor lor șansa de a fi ce nu au putut fi ei. Unul dintre ei e tata. Care era să moară de nenumărate ori în măruntaiele pământului. Îmi amintesc cum îi explica mamei, într-un miez de noapte, după ce avusese un accident și-i erau rupte fâșii de carne până la os pe spate, că ”ăștia ne omoară cu zile, Paștele mamii lor!”. Atunci l-am auzit plângând, pentru prima dată. Și pe mama, oftând lângă el: ”Dar avem fetele, Adrian, trebuie să le creștem cumva. Toată baza e în tine!”.

A doua zi, așa beteag cum era, a luat-o de la capăt. Pentru fetele și nevasta lui. Cu tot răul lui de înălțime, zi de azi, an de an, a coborât sute de metri sub pământ, așteptându-se, în orice moment, să fie îngropat sub un munte de cărbune.

Tata n-a fost la mineriade. Și-s mândră de el pentru asta. ”Să vezi tu ce rău ne va fi din cauză că proștii ăștia ascultă de Iliescu și de Cozma!”, îi tot spunea mamei. Așa a fost. Se vede azi.